Stil de viață

Mintea domină materia

todayDecember 8, 2023 2

Background
share close

Mărturisesc, am fost un copil bolnăvicios. Dacă nu făceam o simplă răceală, atunci cu siguranţă mă luptam cu ceva mai extravagant, cum ar fi tusea convulsivă sau bronșita.

La toate se mai adăuga și problema astmului. Timp de mai mulţi ani, cel mai credincios tovarăș mi-a fost un medicament antiasmatic – mă întindeam instinctiv după el la prima criză de astm.

Să lâncezesc pe canapea în timp ce colegii mei erau în sala de clasă a devenit ceva obișnuit, ba chiar mi-a și plăcut, ca oricărui copil (m-am și prefăcut că sunt bolnav o dată sau de două ori). Dar m-am săturat destul de repede să urmăresc la nesfârșit desene animate, iar timpul liber a devenit o peșteră neagră, în care bântuiam de unul singur. Colegii s-au obișnuit cu lipsa mea de la școală. Încă mai am porecla primită atunci, „Mucosu’”.

Abia începusem liceul când am fost diagnosticat cu o combinaţie de mononucleoză (febră glandulară) și febră Ross River. Abia îmi revenisem după episoadele de tuse convulsivă din anul precedent și se putea spune că mă ridicam la nivelul reputaţiei pe care mi-o creasem: atunci când mă îmbolnăvesc, nu glumesc.

Am devenit moleșit, extenuat de-a dreptul din pricina bolii, cu o durere permanentă în oase și cu articulaţii înţepenite și scârţâitoare. Până în ziua de astăzi, atunci când mă ridic din pat e ca și cum aș executa un solo de tobe. Așadar, mă trezeam târziu în fiecare dimineaţă, într-o casă goală, mă târam până în faţa televizorului, mă trezeam pentru masa de prânz, apoi dormeam din nou, mă trezeam la cină pentru ca apoi să mă întorc în pat.

Până în ziua de astăzi, atunci când mă ridic din pat e ca și cum aș executa un solo de tobe.

Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, a devenit prea dureros să privesc cum tândălesc acele de ceasornic, așa că timpul a început să fie jalonat de programele de la televizor, de la emisiunea lui Oprah la filmele de prânz, telenovele și emisiuni pentru preșcolari.

Părinţii erau la serviciu, fratele și prietenii mei, la școală. Nu puteam fi cu ei și eram blocat în starea de semiveghe, epuizat până și de drumul până la cutia poștală. Am rămas captiv în această rutină luni la rând și nimic nu părea că mă poate salva. Timpul era singura reţetă pe care mi-o prescriau medicii, așa că nu am făcut altceva decât să aștept ziua în care aș fi putut să mă joc cu mingea sau să râd împreună cu prietenii mei.

Îmi amintesc că era o seară de joi, la început de iarnă, iar mama tocmai se întorsese de la cumpărături. A intrat în sufragerie, întâmpinându-mă ca întotdeauna cu un zâmbet plin de compasiune și cu o îmbrăţișare. A venit lângă mine, ţinând în mâini un pachet, în timp ce zâmbetul ei se tot lărgea.

„Ţi-am cumpărat ceva”, a spus ea. Toată emoţia mea s-a concentrat într-un „Ooo” obosit, pe care l-am slobozit atunci când mi-a dezvăluit ce cumpărase: cei mai mari și mai strălucitori papuci de casă. În formă de labe de leu, cu gheare enorme ieșite dintre perniţele feline de un portocaliu strident.

M-am ridicat și mi-am exprimat entuziasmul cât de răspicat am putut. Am ţinut papucii în mâini, examinând blana moale și ghearele curbate înainte de a-mi vârî picioarele în ei. Era prima dată când zâmbeam, după multă vreme – norul monotoniei se destrămase. Și parcă uitasem și de boală.

În următoarele zile, nu am mai lăsat papucii din picioare, iar atunci când totuși o făceam aceștia aveau un iz neplăcut de transpiraţie. Cred că această experienţă a marcat începutul drumului meu spre recuperare. Ceea ce îmi păruse o boală fără sfârșit devenise un dușman care putea fi cucerit. Zilele întunecate și singuratice de altădată erau luminate acum de prietenii din picioarele mele.

Dacă o pereche de papuci m-a putut vindeca, oare nu ar trebui ca medicii să prescrie ceva similar copiilor care  suferă în lumea noastră?

În mod surprinzător, după câteva săptămâni m-am întors la școală. Încet, viaţa a revenit la normal. Au trecut mulţi ani de atunci, dar papucii aceia încă se află în dulapul meu. Nu că mi s-ar mai potrivi, dar îmi strecor picioarele în ei doar pentru a-mi aminti cât de mult au însemnat pentru mine.

Încă mai răcesc din când în când și trebuie să am grijă la orele de somn, dar sunt o persoană mult mai sănătoasă. Nu duc dorul bolilor de altădată. Și, de fiecare dată când privesc acei papuci portocalii, mă întreb: dacă o pereche de papuci m-a putut vindeca, oare nu ar trebui ca medicii să prescrie ceva similar copiilor care suferă în lumea noastră?

Braden Blyde este autor independent și locuiește în Adelaide, Australia de Sud. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul web Signs of the Times Australia.

The post Mintea domină materia first appeared on Semnele timpului.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Braden Blyde

Rate it

Previous post

Copii

Durerea care vindecă

În planul sănătăţii și al bunăstării, există puţine lucruri care să întruchipeze principiul „nu există niciun câștig dacă nu există durere” așa cum îl întruchipează revigorantele băi cu gheaţă. Practica nu e deloc comodă – o îndepărtare abruptă de confortul pe care îl aduc dușurile cu apă caldă –, dar tocmai disconfortul pe care îl provoacă pare să fi atras amatori din lumea întreagă. Există multe practici neplăcute și incomode, […]

todayDecember 7, 2023 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/