Nemurirea sufletului sau învierea morţilor de Oscar Cullmann

Cartea „Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?“ confirmă faptul că opoziţia făţișă faţă de una dintre cele mai răspândite învăţături creștine e de natură să stârnească reacţii impetuoase.

Apariţia cărţii şi în limba română, surprinzătoare într-o măsură oarecare, arată totuşi deschidere spre discutarea unui subiect sensibil: Există temeiuri biblice pentru credinţa populară în nemurirea intrinsecă a sufletului?

Opoziţia făţișă faţă de una dintre cele mai răspândite învăţături creștine e de natură să stârnească reacţii impetuoase, ceea ce s-a și întâmplat în dreptul cărţii Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?[1], a reputatului teolog luteran Oscar Cullmann (1902-1999).

Cullmann însuși avea să recunoască în prefaţa unei ediţii ulterioare că scurtul său eseu a provocat o veritabilă furtună, unii acuzându-l că ar fi un „monstru” care, în loc să-i ofere turmei Pâinea vieţii, i-a dat în loc „pietre” și „șerpi”.

Firește, un autor de talia lui, care preda teologia la Sorbona (Paris, Franţa) și, ulterior publicării acestei cărţi, avea să participe, ca observator, la Conciliul Vatican II, nu-și publicase textul fără să fi cântărit atent fiecare frază. Mai mult, Cullmann a subliniat că împotrivirea faţă de teza lui s-a realizat nu cu argumente biblice, ci mai degrabă „cu consideraţii foarte generale, de tip filosofic, psihologic și, mai presus de toate, sentimental”.

Nemurirea sufletului și credinţa populară

Apariţia cărţii și în limba română, surprinzătoare într-o măsură oarecare, arată totuși deschidere spre discutarea unui subiect sensibil: Există temeiuri biblice pentru credinţa populară în nemurirea intrinsecă a sufletului? Sau, după cum susţine Cullmann, credinţa aceasta nu a fost specifică creștinilor din prima generaţie, fiind introdusă ulterior?

Miezul eseului lui Cullmann, fundamentat pe Noul Testament și pe istoria bisericii din primele secole, este că nemurirea sufletului a fost o idee preluată de unii teologi creștini din filosofia greacă. Pentru a-și argumenta teza, teologul luteran a făcut o comparaţie între moartea filosofului Socrate și cea a lui Iisus Hristos, evidenţiind calmul celui dintâi (adept al credinţei într-o entitate care supravieţuiește materiei, după moarte) în contrast cu „întristarea de moarte” a lui Iisus, în anticiparea agoniei și a morţii Sale (Marcu 14:33,34).

Analizând apoi epistolele pauline, Cullmann conchide că antropologia creștină e departe de gândirea grecească despre trup și spirit. Spre deosebire de greci, care considerau materia (inclusiv trupul) rea în sine, creștinii au privit corpul uman ca dar din partea lui Dumnezeu.

„Omul ca întreg, care a murit cu adevărat, este rechemat la viaţă printr-un nou act de creaţie de către Dumnezeu”, scrie Cullmann, punctând fractura logică dintre învierea trupului, anunţată clar în Noul Testament, și presupusul suflet nemuritor. El se referă la starea omului după momentul morţii ca la un somn în care omul e inconștient în așteptarea învierii.

Dată fiind răspândirea credinţei în nemurirea sufletului, care ar putea fi considerată aproape universală, eseul lui Cullmann merită mai multă atenţie și, așa cum aștepta autorul, o dezbatere pornind de la raţionamente exegetice.

Te-ar putea interesa și: Lihniţi de foame după tinereţe și nemurire