Nikolaus Ludwig von Zinzendorf | Totul sau nimic

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, protestantismul german încetase de mult să fie o torţă aprinsă. Acceptat de nobili și de gloată, el devenise o instituţie ecleziastică, seculară și politizată, ca toate celelalte. În noaptea înstrăinării, Dumnezeu a făcut să răsară din cenușă lumina unei noi dimineţi.

Cu capul în mâini, aplecat peste măsuţa din sufragerie, Phillip Jakob Spener (1635 – 1705) era cufundat în meditaţie. Trecuseră cinci ani de când, în 1670, abia numit pastor în Frankfurt, se hotărâse să facă ceva ca să scoată luteranismul din letargie. La data aceea, înfiinţase în sufrageria sa o grupă de studiu şi rugăciune, collegium pietatis, pentru câţiva interesaţi. De-atunci grupa a crescut mult şi a trebuit s-o mute în biserică. Acum însă, era nevoie de mai mult…

O singură pasiune

Trezit din cugetare, Spener a luat pana şi a început să scrie: Pia Desideria, sau Dorul fierbinte după o reformă pe placul lui Dumnezeu (1675). Cartea a avut imediat căutare. Chemarea sa la creştinismul simţit şi trăit penetra societatea germană. Aşa s-a născut Pietismul.

Printre primii adepţi ai lui Spener era şi magistratul Dresdei, August Hermann Francke. Entuziast, a iniţiat adunări de studiu biblic în limba poporului, frecventate deopotrivă de târgoveţi şi de intelectuali. Izgonit de invidia clericilor, Francke s-a mutat la Halle. Acolo a înfiinţat Universitatea pietistă, Paedagogium (1692), unde a încurajat traducerea Bibliei în limbile orientale. Apoi, cu sprijinul regelui Prusiei (1695) a fondat vestitul orfelinat care, până la moartea lui, recuperase peste 3.000 de orfani.

Micul conte

În 1710, Universitatea lui Francke înscria numele unui băiat de 10 ani, de origine nobilă, Nikolaus Ludwig von Zinzendorf. Foarte dotat, băiatul strălucea prin zel şi inteligenţă. În joacă, el a înfiinţat „Ordinul seminţei de muştar“, prin care băieţii se legau să-L iubească pe Iisus şi să-şi dedice viaţa facerii de bine.

La 21 de ani, Zinzendorf a fost chemat să-şi ia în primire latifundiile moştenite. Nici n-a ajuns bine, că la poarta castelului a şi apărut un grup de Fraţi Moravi[1] cerând azil. Treptat, vestea despre bunătatea contelui a început să atragă alţi refugiaţi de credinţe diferite. Pentru ei, Zinzendorf a organizat aşezarea Herrnhut („Adăpostul Domnului“). Văzând că tensiunile teologice măcinau congregaţia, Zinzendorf a decis, în 1727, să-i provoace la creştinism practic, prin încheierea unui „legământ frăţesc“.

În fiecare zi, în zori, toţi aveau să se unească în adorarea lui Dumnezeu prin cântare şi rugăciune. Pentru aceasta, le-a compus peste 2.000 de imnuri. Apoi a lansat „rugăciunea non-stop“, zi şi noapte: fiecărui credincios îi revenea o oră pentru veghere în rugăciune. Redeşteptarea a avut un impact atât de fericit, încât „lanţul“ rugăciunii a continuat, neîntrerupt, mai mult de 100 de ani![2] Viaţa în Herrnhut era înălţătoare, dar îi mai lipsea ceva.

Scânteia

În 1731, Zinzendorf a fost invitat la curtea lui Christian al VI-lea al Danemarcei. Acolo l-a întâlnit pe Antony, un sclav negru din insula Sf. Toma (în Marea Caraibelor). Acesta i-a vorbit despre condiţia inumană în care se aflau sclavii şi de faptul că nimănui nu i se îngăduia să le împărtăşească Evanghelia. Răscolit de ceea ce auzise, Zinzendorf s-a întors la Herrnhut. Când a ajuns, în crucea nopţii, a găsit grupa tinerilor pe genunchi. Lor le-a descărcat povara inimii. Le-a spus însă şi preţul: nimeni nu putea fi misionar în Sf. Toma fără a deveni mai întâi sclav. „Vom fi sclavi de bunăvoie!“

O nouă dimineaţă

Pe 21 august 1732, moravii Leonard Dober şi David Nitschmann au pornit în necunoscut, cu doar 30 de şilingi în buzunar şi fără nicio pregătire decât inspiraţia de sus. Sfidând batjocurile şi opoziţia bisericii organizate, cei doi au debarcat pe insula Sf. Toma, s-au vândut ca sclavi şi le-au vestit oamenilor de culoare Evanghelia. În numai 3 ani, numărul convertiţilor ajunsese la 13.000. Fără să ştie, cei doi deschideau epoca misiunii mondiale; în special, a misiunii pentru sclavi.

Acesta a fost începutul. În 1733, moravii pătrund în Groenlanda, unde nu doar botează, ci și învaţă cum să cultive pământul, să citească şi chiar să cânte la vioară. În 1734, pătrund în Surinam. În 1735, sunt printre indienii din America. În 1737, ajung în Africa de Sud şi în insula Sri Lanka. Într-un singur an, 1740, 68 de misionari au pornit în lume, spre Constantinopol, Ţara Românească, stepa Câlmâcă, Persia, Palestina, Bagdad, Etiopia, Cairo, Estonia, Lituania, Rusia… Până la moartea lui Zinzendorf (1760), 226 de bărbaţi şi femei au plecat în misiuni, mulţi plătind cu moartea. „I-am cerut Domnului doar primele roade dintre păgâni“, spunea Zinzendorf pe patul de moarte. „Dar El mi-a dat mii… Sunt gata…“[3]

Lumină din lumină

La 14 octombrie 1735, englezul John Wesley se îmbarca din Anglia cu destinaţia Georgia, pentru a prelua funcţia de pastor. Pe mare izbucnise o furtună puternică şi lungă. La un moment dat, uraganul a rupt catargul. Groaza morţii i-a învăluit pe toţi, cu excepţia unui grup de bărbaţi şi femei. Aceştia, refugiaţi într-un colţ, cântau imnuri şi se rugau. Uimit de calmul lor şi simţind că ei posedă o putere lăuntrică pe care el n-o avea, Wesley i-a luat la întrebări. Acolo, sub biciul furtunii, a aflat el despre pietismul fraţilor moravi. Evenimentul i-a schimbat profund teologia, transformându-l pe anglicanul John Wesley în apostolul unui nou curent, metodismul, care va mişca lumea încă o dată, prin Redeşteptările ce vor urma.

Citește și: Hudson Taylor | Când munţii se dau la o parte