Norma Nashed conduce de mai bine de două decenii organizaţia „Restore a Child”, care ajută 4 000 de copii din zece ţări ale Africii.
Viaţa Normei ar putea fi subiect de film: s-a născut în Ramallah, un oraș din Cisiordania, dar a crescut în Iordania, într-o familie extrem de săracă. A fost secretara-șefă a consilierului regelui Hussein al Iordaniei și a lucrat zece ani la Cairo, pentru compania aeriană iordaniană. După ce a emigrat în Statele Unite ale Americii din cauza persecuţiei religioase, diagnosticată cu cancer, a pus bazele organizaţiei „Restore a Child” [„Redă-i viaţa unui copil”], care se ocupă de nevoile fizice, educaţionale și spirituale ale copiilor din Africa.
Cum aţi dori să prezentaţi pe scurt organizaţia dumneavoastră, „Restore a Child”?
Organizaţia a fost înfiinţată acum 23 de ani, când lucram la sediul organizaţiei mondiale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și m-am îmbolnăvit de cancer. Cu un an înainte, îmi dedicasem din nou viaţa lui Dumnezeu și nu am considerat că boala va fi un obstacol sau o problemă deoarece credeam că El nu avea să îngăduie ca acel cancer să îmi facă rău. Dumnezeu e bun și face totul spre binele celor ce Îl iubesc. Așa că am știut că avea să se întâmple ceva bun, dar nu știam ce.
Fiindcă am vrut să îmi dedic viaţa lui Dumnezeu, mi-am dat demisia de la locul de muncă. Rămăsesem fără serviciu, fără asigurare de sănătate, fără un soţ care să aibă grijă de mine, dar știam că Dumnezeu avea să facă asta. Și a fost o experienţă minunată, fiindcă am avut timp să studiez mai mult Biblia, cam trei sau patru ore pe zi. Dumnezeu e uimitor: a inspirat pe cineva, un prieten din Egipt, să mă sune ca să afle unde sunt, căci eliberasem apartamentul, nu aveam unde să stau.
El îmi era prieten foarte apropiat, soţia lui fusese prietena mea cea mai bună și murise de cancer. Mi-a zis: „Nu mi-o voi ierta dacă nu te voi ajuta. Du-te și închiriază o locuinţă! Închiriază un apartament foarte frumos, cu piscină, poziţie bună, iar eu voi plăti totul până când vei fi complet vindecată!” Timp de trei ani, mi-a oferit 3 000 de dolari pe lună ca să îmi acopăr cheltuielile. Dumnezeu a avut grijă de mine prin intermediul acestei persoane.
Vorbiţi-ne despre începutul activităţii dvs.!
Stăteam în Maryland, lângă Washington, D.C., unde afro-americanii sunt foarte săraci. Locuiam într-o zonă scumpă datorită prietenului meu, care îmi acoperea cheltuielile, și, spre surprinderea mea, acolo unde stăteam erau mulţi copii afro-americani. Când am întrebat mamele cum își pot permite să stea acolo, mi-au zis: „Autorităţile achită mâncarea, chiria, serviciile medicale, totul.” Dar când mă întorceam cu alimente, alergau după mine: „Vă rog, daţi-mi un măr, o banană, ceva!” Mi se rupea inima. Știam că trebuie să îi ajut pe cei din cartierul meu și am început să cumpăr mâncare în plus pentru ei, însă era dificil ca o persoană de altă culoare, ca mine, să se ducă la ei acasă, fiindcă nu aveau încredere în mine. Însă pentru că mă purtam frumos cu copiii, m-au lăsat să intru. Nu aveau mobilă, nimic. Aveau un trai foarte sărăcăcios.
Voiam să îi ajut pe copii, să îi învăţ despre Iisus, așa că le-am întrebat pe mame: „Îi lăsaţi pe copii să vină cu mine la biserică?” Cred că erau patru sau cinci copii, iar după câteva luni au căpătat încredere în mine, așa că le-am cumpărat haine și pantofi noi, au venit la mine acasă, i-am spălat, i-am îmbrăcat cu hainele noi și ne-am dus la biserică. Familiile lor erau foarte fericite pentru ce făceam, aveam o relaţie bună. Așa mi-am început activitatea în Statele Unite ale Americii.
Care a fost următorul pas?
După aceea, activitatea s-a dezvoltat. La magazinele mari mi se permitea să las un cărucior unde oamenii puneau alimente, ca donaţie. În fiecare zi trebuia să îl golesc, dar nu aveam unde să le stochez. Apoi un prieten m-a ajutat cu o donaţie mare. Voiam să fac mai mult pentru Africa, fiindcă toată viaţa mama, care fusese o văduvă foarte săracă, când avea 20 de dolari, mi-i dădea zicând: „Hrănește copiii din Africa!” Știam că vreau să fac mai multe acolo, iar Etiopia și Sudanul de Sud îmi erau cel mai aproape de inimă. Așa că am început cu Etiopia, am trecut apoi la Sudanul de Sud, Egipt. Am ajuns în 20 de ţări. Încerc să reduc numărul lor, ca să pot gestiona situaţia, așa că acum ne ocupăm doar de zece ţări, dar ajutăm 4 000 de copii.
Care sunt principalele direcţii de ajutor? Sunt atâtea organizaţii caritabile în lume. În ce moduri se aseamănă a dvs. cu ele, în ce moduri se diferenţiază?
Copiii au niște nevoi de bază. Iisus iubea copiii. Vă amintiţi când a spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Luca 18:16). În copilărie am fost foarte săracă și am rămas și orfană, așa că voiam să ajut copiii săraci și orfani. Voiam să fac ce dorește Iisus de la noi. Am citit în Matei 25 că la revenirea lui Iisus vor fi două grupuri, unul la stânga, iar altul la dreapta Lui. Nu îi va întreba dacă au predicat sau dacă au distribuit cărţi, ci le va spune: „Mi-a fost foame, Mi-a fost sete, am fost bolnav, am fost străin.” Abia după aceea, le-a zis: „Duceţi-vă și predicaţi!” Noi ne ocupăm de nevoile de bază ale copiilor, dar nu doar de cele fizice, ci și de cele spirituale, pentru eternitate. Vrem ca ei să Îl cunoască pe Iisus, ceea ce e foarte important.
Sunteţi interesată și de educaţie, cred.
Da, am construit 20 de școli.
Fantastic! Dacă doar îi hrănești pe copii și îi vindeci când sunt bolnavi, nu au încă un viitor. Viitorul lor îl reprezintă educaţia.
Asta numai dacă investim în ei și le dăruim o șansă. Așa că asta facem.
Aţi început pe cont propriu și, o vreme, aţi făcut totul așa, din apartamentul dvs. Dar, dat fiind că proiectul e așa de extins, presupun că aveţi nevoie de puţin ajutor, altfel, puteţi să omiteţi lucruri, să creaţi probleme sau să vă surmenaţi. Așadar, aveţi acum niște asociaţi sau niște ajutoare, nu?
Am unul, dar nu cu normă întreagă.
Timp de 20 de ani, am lucrat din propriul apartament, în principal singură; un voluntar a venit o dată sau de două ori și atât, așa că nu mă puteam baza pe alţii. Dar nu e lucrarea mea, ci a Domnului. Așa că Dumnezeu m-a călăuzit mereu și mi-a scos în cale oameni care m-au ajutat financiar ca să pot face această lucrare.
Dumnezeu ne-a ajutat să găsim cei mai buni și cei mai de încredere parteneri care lucrează în diferite ţări africane cu copiii, căci nu le pot trimite bani unor necunoscuţi. Cei mai mulţi dintre ei sunt misionari, și-au lăsat locuinţele, slujbele, ca să aibă grijă de copiii de acolo.
Cum v-a pregătit Dumnezeu pentru cea mai importantă activitate a dvs., pe care aţi iniţiat-o destul de târziu și în niște circumstanţe personale foarte dificile?
M-am născut într-un oraș din apropierea Ierusalimului, numit Ramallah. Dar am crescut în Amman, Iordania, unde am locuit în cea mai mare parte a vieţii. După naștere, sunt palestiniancă, dar ca naţionalitate, sunt iordaniancă, iar acum, americancă.
Am fost o fetiţă bolnăvicioasă, mereu mă îmbolnăveam, aveam nevoie de atenţie, dar nu avea cine să mi-o ofere, căci tata era alcoolic, lua droguri și niciodată nu vorbea cu mine. Mama era foarte ocupată, trebuia să coasă ca să ne dea de mâncare.
Am avut norocul să am o mamă minunată, interesată de spiritualitate. Era foarte săracă și a ajuns o văduvă aproape oarbă la 38 de ani, cu șapte orfani de tată și fără bani. Stăteam într-o cameră, fără baie, fără bucătărie, dar ea avea încredere că Dumnezeu avea să o ajute. Mama obișnuia să coasă, dar pentru că nu avea nici măcar o mașină de cusut, o împrumuta pe a vecinilor noaptea; așa că, la 9 seara, când ei se culcau, ea o aducea acasă și cosea până la miezul nopţii. Nu aveam curent electric, iar ea abia putea să vadă, dar cu acei bani ne cumpăra de mâncare. Ne era greu, fiindcă uneori nu aveam suficientă mâncare.
Mai târziu, mama a devenit adventistă. Fiind atrasă de spiritualitate, a vrut să studieze mai mult și să cunoască adevărul, dar singurul lucru care s-a întâmplat a fost că a început să se roage cu noi zilnic, dimineaţa și seara. Ne spunea o istorisire sau ne citea câteva versete biblice, cântam și ne rugam. Așa că erau cele mai frumoase momente, îmi plăceau foarte tare.
Locuind în Orientul Mijlociu, Biblia nu era o carte despre locuri foarte îndepărtate, ci multe dintre ele erau acolo, le puteaţi vedea.
Așa este, locurile pe unde a umblat Iisus, unde a predicat sau unde a fost botezat și răstignit, toate se aflau lângă noi.
Aţi spus că starea dvs. de sănătate nu era foarte bună în copilărie. De ce?
În familie, mulţi dintre unchii și verișorii mei aveau tuberculoză și astm, afecţiuni pulmonare pe care le-am moștenit și eu. Dintre toţi fraţii și surorile, am fost singura cu probleme pulmonare, prezente și acum.
În plus, în casă era frig, căci nu aveam suficienţi bani de cărbuni și focul ardea doar câteva ore pe zi în casă. La vârsta de opt ani, ca să merg la școala adventistă, trebuia să parcurg o distanţă de aproape cinci kilometri dimineaţa și încă cinci după-amiaza, căci nu aveam bani de autobuz. Făceam asta fie că ploua, fie că era frig, fără cizme și fără palton. Ne întorceam acasă cu toţii uzi, nu aveam căldură ca să ne uscăm hainele și nici haine de schimb pentru a doua zi la școală, ci doar o uniformă. Din fericire, noaptea purtam pijamale călduroase, însă dormeam pe podeaua din ciment, care era rece.
Chiar așa?
Nu aveam paturi, nimic.
Nici măcar o pătură?
Aveam una și un covor foarte subţire, pe care să dormim.
Dat fiind că aţi avut un început așa dificil în viaţă, în ce moduri v-a pregătit el pentru viaţa dvs., inclusiv activitatea dedicată copiilor?
Cu siguranţă nu e vorba de puterea sau tăria mea, ci de Duhul Domnului, după cum spune El. Nu terminasem colegiul, unele din surorile mele nu terminaseră liceul, dar eu am fost norocoasă, Dumnezeu m-a binecuvântat prin faptul că o familie americană, a pastorului de la biserica noastră din Amman, Iordania, m-a luat acasă la ea, după moartea tatălui meu.
Când dr. Darnell m-a luat acasă la el, se mutase din Amman în Beirut, Liban, așa că m-a dus la casa lui de acolo, am locuit cu ei, am terminat liceul, iar apoi am mers la facultate. Familia dr. Darnell m-a hrănit bine, m-a tratat frumos, aveam propria cameră. Ei aveau trei copii care împărţeau o cameră și mi-au dat mie una. Îmi dăruiau bani de buzunar, îmi cumpărau haine de cea mai bună calitate, mă tratau ca pe propria lor fiică. Și m-au ajutat în privinţa vieţii spirituale, a studiilor, am învăţat multe de la ei.
Am intrat la facultate, dar după al doilea an mama a orbit și mi-a zis: „Am nevoie de tine. Vino să lucrezi pentru familie.” Așa că nu am mai terminat studiile. A trebuit să-mi caut de lucru.
Care au fost primele dvs. locuri de muncă?
A fost o slujbă pentru care nici măcar nu am depus o aplicaţie: cei de la Organizaţia Adventistă pentru Orientul Mijlociu m-au sunat să merg să lucrez acolo, ceea ce am făcut timp de doi ani. Dar voiam să fiu alături de familia mea, așa că m-am întors în Iordania, unde am ajuns să lucrez pentru dl Ghandour, care era prietenul și consilierul regelui Hussein al Iordaniei.
Păzesc Sabatul, fiindcă e una dintre cele zece porunci, în care eu cred. Dar în Orientul Mijlociu singura zi liberă pe atunci era vinerea. Așa că, atunci când m-am dus la interviu, domnul Ghandour mi-a zis: „Noi lucrăm sâmbăta, iar singura zi liberă e vinerea.” I-am răspuns: „Domnule, îmi pare rău, dar e vorba de conștiinţa și convingerile mele, așa că nu pot lucra sâmbăta.” El a spus: „Dar familia ta are nevoie de sprijinul tău. Așa că, dacă nu îţi dau Sabatul liber, ce faci?” „Voi refuza slujba”, i-am răspuns. El nu mi-a zis nimic, așa că am plecat. După două zile, cei de la resurse umane m-au sunat să mă anunţe că am primit slujba. Eram secretara-șefă a unui om foarte influent.
Ce oportunităţi aţi avut pe durata acelui serviciu?
Am lucrat cu un om foarte inteligent, care era inginer de aeronave, iar în Iordania nu mai aveam un asemenea profesionist. Era originar din Liban, dar refugiat politic în Iordania. Regele i-a cerut să înfiinţeze o companie aeriană aici, căci nu exista așa ceva, iar el a fondat una, denumită Alia, compania aeriană regală iordaniană. Dat fiind că era apropiat de rege, acesta venea mereu la aeroport, unde se afla și biroul nostru. L-a vizitat pe șeful meu de trei sau patru ori și a trebuit să treacă prin biroul meu ca să ajungă la el, căci nu exista altă intrare. Mă cunoștea pe nume și mă saluta, dar într-o zi s-a oprit și m-a întrebat: „Norma, ce pot face pentru tine?” Eram o tânără de 20 de ani, veneam dintr-o sărăcie lucie într-o slujbă unde îl puteam întâlni pe regele ţării. Nu am putut răspunde nimic.
După aceea, v-aţi mutat la Cairo, unde aţi lucrat pentru compania aeriană naţională.
Da, am lucrat acolo pentru compania aeriană iordaniană și a fost o slujbă minunată, deoarece mă ocupam de relaţiile publice, așa că întâlneam demnitari și persoane foarte importante. Am stabilit o legătură foarte bună cu ambasadorul american, care m-a invitat de trei ori la el acasă pentru evenimente private, nu doar publice. I-am cunoscut și pe ambasadorul francez și pe cel britanic. Am fost în contact și cu fosta regină a Iordaniei. În companiile aeriene din Orientul Mijlociu apar adesea întârzieri și probleme tehnice. Așa că ce faci atunci când călătorii sunt persoane celebre? Trebuie să le umpli timpul. Prin urmare, stăteam cu ei două sau trei ore, până când puteau pleca. Am devenit foarte bună prietenă cu fosta regină, am invitat-o la mine acasă, la cină, iar ea a venit. Cred că Dumnezeu m-a pregătit încet-încet pentru activitatea de acum, fiindcă mi-a dăruit multă experienţă în diferite domenii.
După o vreme, v-aţi mutat în Statele Unite. De ce?
După zece ani, șeful meu a părăsit compania aeriană, iar cel care i-a luat locul era un fanatic, căruia nu îi plăceau creștinii. Când am venit la birou, am găsit un bilet pe masă de la avocat: „Trebuie să vă prezentaţi la muncă sâmbăta.” Urma să fiu concediată, așa că mi-am dat demisia. Am făcut demersurile ca să emigrez în Statele Unite, iar Dumnezeu m-a ajutat în acest sens.
Aș dori să menţionaţi un moment-cheie în decizia dvs. de a vă dedica misiunii pentru copii.
Când aveam cancer, nu știam cât aveam să trăiesc și am vrut să îmi vizitez ţara, familia, prietenii, așa că am plecat în Iordania și am mers la școala unde nu numai că învăţasem, ci împreună cu sora mea făcusem curăţenie câţiva ani, ca să ne achităm taxele școlare. Când m-am dus acolo, am văzut doi copii plecând de la școală în lacrimi, așa că am întrebat: „Ce s-a întâmplat, de ce plâng?” Persoana din birou mi-a zis: „Nu au bani.” Fuseseră trimiși acasă fiindcă nu aveau bani, erau pedepsiţi din pricina sărăciei. Am spus: „Nicio problemă, iată banii, copiii au nevoie de școală.” În acea săptămână, pe drumul înapoi spre Statele Unite, m-am gândit: „Dacă acești copii suferă, sunt sigură că mult mai mulţi se află în această situaţie. Trebuie să îi ajut.” Și așa am început.
Norma Nashed conduce organizaţia „Restore a Child”, care, printre altele, a construit în Ucraina patru școli. Conform celor mai recente știri, trei dintre aceste școli adăpostesc în prezent peste 700 de refugiaţi.
Te-ar putea interesa și: Hudson Taylor | Când munţii se dau la o parte
Post comments (0)