Credință

Nu ne-a ajuns vreo îndoială peste puterea noastră

todaySeptember 18, 2021 1

Background
share close

Fără a căuta vreodată îndoiala, am întâmpinat-o adesea cu interes și recunoștinţă. Nu am fugit de ea, nu am tratat-o cu indiferenţă, ci mai degrabă i-am căutat astâmpăr.

Așa am crezut de mic, că îndoiala este podoaba isteţimii, dar și a sfinţirii. În copilărie râdeam la văzul oamenilor purtători doar de certitudini; apoi am văzut că lipsa îndoielilor înalţă egoul și-l face neplăcut.

Incertitudini folositoare

Prin îndoială înţeleg starea dintre credinţă și necredinţă, dintre siguranţă și neîncredere. Ea se suprapune major cu incertitudinea care, deși tulbură confortul psihic, iar prin exacerbarea ei poate dăuna trupului, reprezintă asumpţia evoluţiei: „A pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“ (Eclesiastul 3:11-12). În gândul veșniciei intră întregul demers al cunoașterii lui Dumnezeu și a creaţiei Sale. O călătorie dinspre mine înspre Adevăr, o călătorie care necesită la fiecare pas o reevaluare sau chiar o corectare a credinţelor mele.

Îndoiala și omul religios

Fiind nu doar om religios, ci și absolvent de teologie, am înţeles că îndoiala are tendinţa de a căpăta o sumedenie de forme conflictuale faţă de credinţa pe care o afirm. Cum poate supravieţui credinţa pe „timp de îndoială“ sau cum poate fi ea depășită?

Am observat că, adesea, îndoiala poate fi un soi de fobie pentru omul religios, care se augmentează atunci când acesta este adeptul unei cosmoviziuni perfecţioniste. Dacă neprihănirea/mântuirea este percepută ca o stare de perfecţiune în care nu mai putem greși, iar cerul ni-l imaginăm ca pe un loc în care nici măcar copiii nu se mai împiedică atunci când învaţă mersul, prin urmare, îndoiala este o ameninţare a sănătăţii spirituale și a credinţei. Însă, în perspectiva laică, atât greșeala, cât și îndoiala sunt premisele dezvoltării.

Oportunităţile îndoielii

Conform concepţiei lui Socrate, singura certitudine pe care o putem avea este faptul că nu știm nimic, iar Descartes considera că atunci când te îndoiești de toate nu te poţi îndoi de faptul că te îndoiești.[1] Fără a fi adeptul scepticismului sau al îndoielii metodice, îndoielile care au survenit în urma cunoașterii lumii care mă înconjoară le-am socotit ca oportunitate de creștere. Fie să-mi consolidez credinţele, fie să le modific.

Beneficiul îndoielii

În primul rând, nu o folosesc drept instrumentar al cunoașterii. Nu mă îndoiesc de dragul îndoielii sau din dorinţa schimbării crezurilor personale. Îndoiala-mi este benefică atunci când, în urma noilor informaţii acumulate, sunt contrazise credinţele mele. Indiferent de rezultatul rezolvării dilemei, ea rămâne benefică. În urma cercetării, credinţa mi se consolidează sau mă ajută să mă debarasez de concepţiile greșite, dar percepute de mine ca adevărate. Orice îndoială rezolvată întărește credinţa autentică. Cu cât dovezile credinţei sunt mai bune, cu atât mai puternică este credinţa.

Pericolul îndoielii

Îndoiala poate fi impulsul demersului cunoașterii, componenta perpetuum mobile a cunoașterii, dar fără ca ea să se transforme într-o atitudine continuă de neîncredere. Este riscant să te îndoiești mereu, de orice, fără să existe motive pentru aceasta. Îndoiala îi transmite omului o stare de incertitudine, care la rândul ei determină o tensiune sufletească. Aceasta, în timp, poate afecta sănătatea psihică și trupească. Îndoiala continuă, fără a fi determinată de ceva din afara noastră, îl transformă pe om într-o fiinţă ursuză, neorientată, bănuitoare, neplăcută și nefericită, care se îndoiește de orice și astfel nu crede, conștient, în nimic.

Credinţa-i înaintea îndoielii

Pentru a te îndoi trebuie ca, apriori, să crezi. Chiar dacă nu putem ști cu siguranţă din ce se naște îndoiala, cu siguranţă ea nu poate exista fără ca înainte de ea să existe credinţa. După ce cred într-o idee, pe baza noilor informaţii poate să apară îndoiala, pentru ca apoi să cred mai puternic sau să încetez să mai cred în respectiva idee. Îndoiala este întotdeauna un intermezzo între două realităţi – între credinţă și credinţă sau între credinţă și necredinţă.

Dă-ţi timp în faţa îndoielii

Am învăţat să trăiesc printre îndoieli fără a mă grăbi să trag concluzii rigide. Răspunsurile la întrebările profunde ale vieţii vin adesea în urma unui efort îndelungat al căutării, efort ce poate dura mai mulţi ani. A renunţa la temelia sigură pe care ești așezat, doar pentru că ai întâlnit date noi care să indice o alta, probabil mai bună, sau să o identifice pe a ta ca nesigură nu reprezintă vreun indiciu al inteligenţei, ci mai degrabă al încumetării. Pentru a renunţa la o credinţă, ai nevoie de argumente mai rezonabile în favoarea îndoielii decât cele în favoarea credinţei pe care o ai.

Mai bună-i pasărea din mână decât cioara de pe gard

Am învăţat că, renunţând la credinţele personale din pricina unor elemente lipsă din răspunsurile la întrebările mele nu-mi construiesc o altă credinţă, ci îmi periclitez identitatea.

Înţelepciunea căutătorului de adevăr este aceea de a renunţa la o credinţă doar atunci când îndoiala este acompaniată de o serie de argumente mai bune decât cele în favoarea credinţei lui și în același timp de găsirea unor repere care să înlocuiască ceea ce alegi să nu mai crezi.

Prin pierderea credinţei, fără descoperirea unor noi adevăruri, înlocuitoare, omul nu mai știe cine este și în ce să creadă. Renunţarea la o credinţă dezvoltată pe baza unei experienţe de o viaţă, lungă sau scurtă, te pune în situaţia de a alege să crezi ceva faţă de care ai putea identifica mult mai multe întrebări fără răspuns. Un exemplu este fenomenul conspiraţiilor. În urma unor date pe care le primește, cineva devine capabil să renunţe la convingerea de bun-simţ comun și să militeze pentru o miză pe care o înţelege mult mai puţin și în favoarea căreia argumentele-i sunt mult mai slabe. Aceasta, doar pentru că are motive de îndoială.

Dumnezeu nu Se teme de îndoielile noastre

În teologie, credinţa este fundamentul cunoașterii pe care se construiește cosmoviziunea omului.

Fără credinţă este cu neputinţă să-L cunoști pe Dumnezeu, finitul nu se poate intersecta cu infinitul.

Tot ce omul poate să facă este să creadă declaraţiile revelatoare despre Sine ale Dumnezeirii. Cu cât sunt mai bine înţelese mesajele lui Dumnezeu, cu atât mai mare este credinţa. Cu cât cunoașterea revelaţiei lui Dumnezeu este mai profundă, cu atât credinţa se debarasează de preconcepţii, superstiţii și încumetări. În sensul acesta, îndoiala survenită în demersul cunoașterii poate deveni premisa consolidării credinţei. Îndoiala poate fi premisa păcatului sau a neprihănirii, a îndepărtării de adevăr sau a cunoașterii adevărului, a neîncrederii sau a credinţei.

Indiferenţa, o primejdie mai mare

Am învăţat că nu îndoiala e opusul credinţei, ci necredinţa. Indiferenţa conduce omul mai lesne la necredinţă decât poate îndoiala să o facă. Îndoiala indică interesul omului și atașamentul intelectual și emoţional faţă de obiectul cunoașterii, dar în același timp și faţă de noua realitate care indică spre un potenţial adevăr diferit. În schimb, indiferenţa faţă de un adevăr rupe contactul cu convingerea sau credinţa în el. Miza îndoielii nu este înăbușirea ei înspre nefiinţă, ci rezolvarea ei printr-un demers al cunoașterii.

Mult mai periculoasă decât îndoiala este negarea ei prin indiferenţă. Ea lasă impresia înăbușirii complete a îndoielii, dar, în realitate, lăsând-o nerezolvată, o hrănește. Această trecere în latenţă a îndoielilor poate duce la cumularea lor spre un maximum care adesea sfârșește în pierderea credinţei. Spiritul Bibliei ne îndeamnă să nu stârnim îndoiala până când nu vine ea și nici să nu ne temem de ea. Toate îndoielile care vin peste noi sunt calibrate cu puterea noastră de a le rezolva și oricare dintre ele conduce spre binele celui ce crede și-L iubește pe Dumnezeu.

Ștefăniţă-Marian Poenariu consideră că, atât timp cât există probabilitatea de a greși, îndoiala poate fi un vector al schimbării de la eroare la adevăr, însă în aceeași măsură poate să determine schimbarea dinspre adevăr spre neadevăr.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Ștefăniță Poenariu

Rate it

Previous post

Credință

De ce cred în Dumnezeu

Dacă aș putea da timpul înapoi și m-aș întoarce în sufrageria prietenei mele care îmi spunea printre lacrimi că ar vrea să creadă, că a încercat, dar nu poate, mi-aș găsi probabil mai ușor cuvintele decât am reușit atunci. Atunci, convingerea cu care îmi spunea ea că simte că Dumnezeu e ocupat cu altceva decât durerea ei a înfipt și în mine gândul că o astfel de nedreptate cosmică este […]

todaySeptember 17, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%