o formulă pentru noi începuturi

Iertarea se află în centrul procesului de vindecare, deoarece iertarea favorizează noi începuturi – atât pentru cel care iartă, cât și pentru cel iertat.

Va pune Dumnezeu flori pe mormântul Diavolului?

Întrebarea a venit din partea pasagerului din dreapta mea în timp ce îmi croiam cu atenţie drum prin prima ninsoare din noiembrie, pe la ora apusului. De unde să fi apărut întrebarea asta? De unde le vin astfel de idei copiilor de nouă ani? Apoi am observat că treceam pe lângă un cimitir unde zăpada care cădea transformase pietrele funerare și crucile în delicate forme de artă. În timp ce Michael și-a apăsat nasul de fereastră, uitându-se în întunericul care se lăsa peste cimitir, trebuie să se fi gândit la crucea de lemn din curtea noastră din spate, care stătea deasupra unei movile de pământ proaspăt întors, de mărimea unui mare danez[1].

Cu câteva săptămâni mai înainte, o tragedie lovise familia noastră. Nina, marele nostru danez, murise. Brusc. Fără avertisment. Mă întorceam acasă de la serviciu, iar ea a fugit la marginea aleii lătrând bucuroasă să mă întâmpine. Dintr-odată s-a prăbușit. Băieţii mei, care se jucau în curte, au fost îngroziţi. O priveau palizi și tăcuţi în timp ce eu căutam semne de viaţă. Dar nu mai exista nicio mișcare a uriașei cutii toracice. Cu disperare, mi-am pus urechea pe pieptul ei. Tăcere.

— E moartă, băieţi.

Am încercat să par calm, sperând că astfel îi voi agita mai puţin.

— Nu mai are sens să sun la veterinar, am spus.

Dar pentru cei trei băieţi de cinci, șapte și nouă ani o veste atât de crudă avea nevoie de ceva care să-i tocească marginile tăioase. Chiar și un tată de treizeci și șapte de ani avea nevoie de ceva care să o atenueze.

— Voi merge în oraș și voi cumpăra niște trandafiri, apoi o vom îngropa în curtea din spate. Voi alegeţi niște flori sălbatice!

Am spus-o cu blândeţe, oferindu-i fiecărui fiu o mică îmbrăţișare. Am avut o ceremonie la mormânt.

Nu mai știu exact ce s-a spus, dar amintirea a trei băieţi care se înghesuiau curajos în jurul unei cruci de lemn, fiecare strângând flori sălbatice într-un pumn și un trandafir cu tulpină lungă în celălalt, încă mai are o margine tăioasă chiar și după douăzeci de ani.

Michael a crescut acum, este student în anul trei la medicină veterinară. Nu și-a pierdut niciodată interesul pentru animale, iar eu nu mi-am pierdut niciodată interesul pentru întrebarea lui. Este încă relevantă din punct de vedere teologic. Ce fel de Dumnezeu este cel căruia ne închinăm? Este El iertător? Este El bun? Va pune El flori pe mormântul Diavolului?

Iertarea și vindecarea

Întrebările au o semnificaţie psihologică. În aproximativ treizeci de ani de practică clinică, m-am convins că iertarea se află în centrul procesului de vindecare, deoarece iertarea favorizează noi începuturi – atât pentru cel care iartă, cât și pentru cel iertat.

În filmul „Groundhog Day” („Ziua Cârtiţei”), Bill Murray joacă rolul unui meteorolog de televiziune desemnat ca reporter de teren la ceremoniile Zilei Cârtiţei din micul cătun Punxsutawney din Pennsylvania. Ceva pare să meargă prost și Bill Murray continuă să se trezească la nesfârșit în Ziua Cârtiţei, captiv în aceeași rutină, cu aceiași oameni, la nesfârșit. În spatele acestei teme comice se află un adevăr profund – toţi avem nevoie de noi începuturi. În aceasta constă puterea iertării: ne oferă o cale de ieșire din ceea ce un sociolog a numit „încurcătura ireversibilităţii”: „Fără a fi iertaţi, eliberaţi de consecinţele a ceea ce am făcut, capacitatea noastră de a acţiona ar fi parcă limitată la o singură faptă din care nu ne-am putea recupera niciodată. Am rămâne victimele consecinţelor acesteia pentru totdeauna, precum ucenicul vrăjitor căruia îi lipsea formula magică pentru a rupe vraja.”[2]

În procesul de vindecare din psihoterapie se depune mult efort pentru a ajuta pacienţii să înveţe să ierte – deși de obicei nu se vorbește în acești termeni. Dar, în esenţă, iertarea implică renunţarea la greșelile trecute – greșelile tale, greșelile altora. Înseamnă să îţi arunci bagajul în exces: acele cufere pline de rușine și de vinovăţie pentru propriile insuficienţe și greșeli, acele valize de amărăciune și ură faţă de ceilalţi. Dacă poţi uita greșelile din trecut, o încărcătură semnificativă de rușine și vinovăţie nenecesară se va risipi. Dacă poţi lăsa în urmă greșelile altora, multă amărăciune și durere vor dispărea.

„Ușor de zis, greu de făcut”, îl aud pe scepticul din tine spunând.

„Poate”, aș răspunde, „dar nu atât de greu pe cât ai putea crede.” De fapt, aș sugera că pe termen lung, a nu ierta este mai dificil decât a ierta. O serie de studii au arătat că amărăciunea sau ura reprimată sunt dăunătoare pentru sănătate. Stresul cronic sau amărăciunea compromit sistemul imunitar uman într-un mod care îi face pe oameni mai vulnerabili la o mare varietate de boli.

Să ne gândim puţin la cum putem ierta mai ușor. Înţelegerea mai clară a procesului de iertare te va ajuta să ierţi mai ușor.

Ce nu este iertarea

În primul rând, să vedem ce nu este iertarea. Oamenii confundă frecvent iertarea cu alte concepte, ceea ce uneori îi împiedică să înţeleagă și să beneficieze de procesul autentic.

Iertarea nu este corectă. Acest lucru este deosebit de greu de acceptat pentru unii oameni, mai ales dacă sunt puţin perfecţioniști. Astfel de oameni tânjesc să trăiască într-o lume ordonată, punctuală, curată, sigură și, mai presus de toate, corectă. Dar o astfel de lume este o iluzie. Nicăieri – nici măcar în Scriptură – nu se sugerează că pe această planetă se poate obţine echitate. Unul dintre elementele esenţiale ale unei atitudini iertătoare este recunoașterea faptului că nedreptatea este o parte integrantă a realităţii.

Iertarea nu este calmare sau supunere. Înţelegerea acestui lucru este crucială în special pentru persoanele care „iartă” din nesiguranţă sau din teama că nu se pot descurca fără soţii lor abuzivi sau șefii lor alcoolici.

Iertarea nu este neapărat absolvire. A absolvi înseamnă a scuza o infracţiune fără pedeapsă. Accentul se pune pe eliminarea pedepsei. Cu siguranţă, există momente în care iertarea poate include absolvirea, dar adesea nu. Părinţii, de exemplu, ar trebui să menţină o atitudine de iertare faţă de copiii lor (fără a nutri resentimente sau amărăciune), dar nu ar trebui să absolve (să ocolească urmările). Cineva poate ierta un copil pentru că a făcut dezordine în camera de zi, și totuși să insiste ca el sau ea să facă ordine.

Iertarea nu impune împăcare. Ideea că iertarea necesită reconciliere este, poate, cea mai importantă și mai răspândită concepţie greșită. Iertarea poate include reconcilierea, dar nu este întotdeauna necesară. În povestea lui Iosif sau în pilda fiului risipitor, reconcilierea este punctul culminant. Dar deseori reconcilierea nu este posibilă sau chiar nu este de dorit. În multe cazuri de abuz sexual în copilărie, de exemplu, făptuitorul nu va recunoaște că a rănit pe cineva în acest mod tragic. Iertarea și vindecarea în astfel de cazuri implică adesea deconectarea: mutarea, plecarea la o altă școală, acceptarea unui nou loc de muncă. De multe ori este necesar ca victima să nu rămână aproape de făptuitor. În astfel de cazuri, împăcarea nu este posibilă, deoarece făptuitorul nu recunoaște faptele greșite și, chiar dacă are loc mărturisirea, nu este recomandabil să rămână aproape fizic. Reconcilierea este precum glazura pe tortul iertării – este grozav dacă o poţi avea, dar nu este întotdeauna recomandabilă sau disponibilă. 

Iertarea ca recontextualizare

A ierta înseamnă a te deconecta de la rușinea, jena, ridicolul și umilirea produsă de eșecurile tale trecute. Înseamnă a trăi mai degrabă în lumina potenţialului prezent decât în ​​umbra durerii trecute. Înseamnă, de asemenea, a te deconecta de la orice fel de vis de răzbunare pe care îl poţi avea cu privire la cei care te-au rănit anterior și a canaliza energia acestei furii eliberate în noi proiecte cu oameni noi.

„E bine și frumos”, ai putea să mormăi, „dar cum se face asta?”

Răspunsul este surprinzător de simplu: prin recontextualizare. Recontextualizarea, sau schimbarea perspectivei, înseamnă a vedea ceva într-o lumină nouă. Povestea lui Tom Sawyer ilustrează ideea. Îţi amintești incidentul când mătușa Polly l-a surprins pe Tom furișându-se pe o fereastră târziu în noapte? A decis să-l pedepsească transformându-i ziua de sâmbătă în „muncă grea”. A trebuit să văruiască gardul.

Tom a încercat fără succes să-și convingă unul dintre prieteni să-l ajute. S-a gândit la toată distracţia pe care și-a plănuit-o pentru acea zi și la cât de bine se simt prietenii lui în timp ce el lucra la gard. Dar nu rezolva nimic în felul acesta. Așa că a decis să-și schimbe tactica, recontextualizând cu succes sarcina:

Luă iar bidineaua și se apucă liniștit de lucru. Nu trecu mult, și la orizont apăru Ben Rogers; tocmai băiatul de a cărui gură se temea cel mai mult. Ben venea ţopăind: hop-ţop-hop, dovadă că inima-i era voioasă și plină de speranţe mari. […]

Ben se zgâi o clipă la el, apoi zise:

— Hi-hi! Ai păţit-o, ă? […]

— Aa, tu erai, Ben? Nici nu te văzusem.

— Știi? Eu mă duc la scăldat… Sâc!… Ce-ai mai vrea și tu, te cred!… Ori te pomenești că-ţi place mai bine să dai cu bidineaua?… Sigur, tu te dai în vânt după muncă, mie-mi spui!

Tom îl privi o clipă lung, apoi spuse:

— Ce, tu zici că asta-i muncă?

— Da’ ce-i?

Tom se apucă iar de văruit. Mai dete de două-trei ori cu bidineaua, apoi răspunse nepăsător:

— O fi, n-o fi… eu atâta știu, că-mi place.

— Fugi d-aci… nu cumva vrei să te cred? Tom văruia înainte de zor.

— Cum să nu-mi placă? Da’ ce zici tu, că în fiecare zi îţi pică norocul să văruiești un gard ca ăsta?

Iată că lucrurile apăreau într-o lumină cu totul nouă. Ben încetă brusc să mai ronţăie mărul. Tom plimba graţios bidineaua în sus și-n jos, se dădea câte un pas înapoi, ca să vadă efectul, mai migălea pe ici, pe colo, își privea din nou opera, iar Ben – Ben îi urmărea fiece mișcare, din ce în ce mai îngândurat. Nu trecu mult, și, nemaiputându-se stăpâni, zise:

— Mă Tom, lasă-mă să văruiesc și eu niţel!

Tom Sawyer al lui Mark Twain ilustrează recontextualizarea ca un proces care i-a permis să scape în mod creativ de limitările produse de pedeapsa mătușii Polly. Procesul l-a ajutat pe Tom să transforme munca în joacă, pedeapsa în profit. Recontextualizarea ne permite să scăpăm din captivitatea dilemelor dihotomice și să trecem la soluţii mai bune. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de iluzia că trebuie să alegem una din cele două posibilităţi: muncă sau joc, corect sau greșit, gânduri sau comportament, libertate sau determinism. Prea des nu reușim să recontextualizăm și să căutăm creativ soluţii superioare. Recontextualizarea creează astfel de posibilităţi.

Iisus și schimbarea de perspectivă

Iertarea este recontextualizarea prin excelenţă nu numai a dilemelor morale, ci și a vieţii înseși. Iisus a folosit adesea recontextualizarea pentru a scăpa de capcanele dihotomice pe care I le întindeau fariseii. De exemplu, cazul femeii prinse în adulter. Fariseii au adus-o înaintea lui Iisus și au formulat acuzaţiile: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârșea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?” (Ioan 8:4,5).

Iertarea este recontextualizarea prin excelenţă nu numai a dilemelor morale, ci și a vieţii înseși.

Acuzatorii Îi întindeau lui Iisus o capcană binară: Este ea vinovată sau nevinovată? Să o ucidem cu pietre sau să nu ascultăm de Moise? Dar Iisus a folosit recontextualizarea pentru a muta discuţia la un nivel superior. Recontextualizarea a luat două direcţii. În primul rând, Iisus a trecut de la comunicarea verbală la scrierea pe nisip. Și mai profundă a fost a doua direcţie. Iisus le-a spus fariseilor: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8:7). Astfel, El a schimbat cu agilitate perspectiva, mutând discuţia la un nivel superior: Cine este perfect? Cine este pregătit să arunce prima piatră?

Să analizăm o altă ilustrare a modului în care Iisus a recontextualizat în mod creativ dihotomiile fariseilor. Când un bogat conducător tânăr L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a moșteni viaţa veșnică, Iisus l-a îndrumat către ce spune Scriptura: să-L iubești pe Dumnezeu și să-ţi iubești aproapele ca pe tine însuţi. Conducătorul s-a prefăcut nedumerit, de parcă nu ar fi putut stabili cu exactitate cine era aproapele său. Apoi Iisus a recontextualizat discuţia la un nivel mai înalt și a spus pilda bunului samaritean, concentrându-se pe ajutarea celor aflaţi în nevoie. El Și-a provocat contestatarul: „Care dintre aceștia trei [levitul, preotul și samariteanul – n.r.] ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10:36). A folosit tehnica recontextualizării pentru a-l ajuta pe tânărul bogat să ajungă la răspunsul corect la întrebarea lui despre viaţa veșnică. În același timp, El a scos la iveală ipocrizia sistemului religios iudaic și a atacat naţionalismul, rasismul și alte graniţe ale exclusivităţii care îi separă pe copiii lui Dumnezeu.

Recontextualizarea, astfel, ajută la transformarea unei situaţii din risc în oportunitate. Și aceasta funcţionează cel mai bine în dreptul iertării.

Iertare pentru Mugsy

Mugsy nu este un câine rău. Nu se face vinovat de „infracţiunile” obișnuite ale câinilor: nu îmi distruge curtea, nu îmi urmărește pisica, nici nu se luptă cu ciobănescul meu german. Nu mușcă și rămâne pe partea lui de stradă. Este prietenos și iubește copiii. Cu toate acestea, Mugsy are o problemă: latră. Nu este un comportament neobișnuit pentru câini, dar Mugsy latră inutil, neîncetat, sau cel puţin așa mi se părea mie.

Mă mutasem la ţară ca să scap de zgomotul orașului. Totul părea perfect. După lăsarea întunericului, rareori trecea o mașină pe lângă casa noastră și adormeam adesea cu orăcăitul broaștelor. În general, aveam parte de un cadru bucolic cu mare potenţial de liniște, până când Mugsy s-a mutat peste drum.

Deodată, m-am trezit furișându-mă pe ușa din spate ca să-mi iau ziarul de seară. Încercam să evit ochii vigilenţi ai lui Mugsy, pentru că și cea mai mică mișcare din curtea mea îl făcea să latre douăzeci de minute. Are o toleranţă foarte scăzută și o mare varietate de stimuli aparent inofensivi îi declanșează corzile vocale: mișcare, zgomot, umbre, figuri familiare precum băiatul cu ziarul sau eu luând ziarul din cutie. Mi-am imaginat cum îi extirp corzile vocale de la distanţă – poate o operaţie cu un laser controlat de la distanţă. Dar Michael m-a asigurat că nici în cea mai tehnologizată școală veterinară nu auzise de echipamente care să facă posibilă operaţia cu laser la un câine fără știrea câinelui sau acordul proprietarului. Echipamentul de lătrat al lui Mugsy urma să rămână intact.

Deci ce rost are povestea? Am învăţat să-l iert pe Mugsy pentru că latră și lucrul acesta a schimbat în mod uimitor percepţia mea cu privire la liniște. Iată cum s-a întâmplat. Într-o seară, în timp ce încercam să scap de ochii vigilenţi ai acestuia, am crezut că am reușit să-mi iau ziarul neobservat. Dar când am început să mă îndrept tiptil înapoi spre casă, a început: lătratul lui, furia mea. Apoi, deodată, cumva, mi-a venit un gând nou: Mugsy este cel mai bun sistem de alarmă antiefracţie din cartier! Nimeni nu va intra în curtea mea sau pe aleea mea nedetectat câtă vreme Mugsy locuiește în apropiere. Acest gând a pus lucrurile într-o altă perspectivă, care l-a recontextualizat pe Mugsy. Îmi făcusem adesea griji de mai multe ori cu privire la siguranţa casei mele, mai ales când treceam cu bicicleta pe lângă case care aveau afișate semne de avertizare: „Supravegheat 24 de ore din 24”. Deodată m-am trezit zâmbind și mormăindu-i lui Mugsy:

— Dă-i înainte, băiete!

Nu aveam nevoie de un sistem de securitate de zece mii de dolari. Aveam ceva mult mai eficient. Pe Mugsy.

În timp ce mergeam încet pe aleea mea, însoţit la fiecare pas de muzica lui, m-am delectat cu gândul la sistemul meu de securitate superior. Mugsy era mult mai bun decât camerele de detectare a mișcării sau luminile intermitente. Aveam cel mai bun sistem de securitate la care se putea spera și costul era absolut zero.

Văzut într-o lumină nouă (recontextualizat), Mugsy a devenit brusc prietenul meu. Nu mă mai gândesc la operaţia cu laser, nu-mi mai doresc să iasă în faţa unui camion de ciment, nu mai sper ca proprietarii lui să uite să-i dea medicamentul pentru dirofilaria. În acel moment, în întunericul aleii mele, l-am iertat pe Mugsy. Și nu a fost o decizie cu strângere din dinţi. A fost ușor – ușor ca recontextualizarea.

Sper că iertarea prin recontextualizare îţi va oferi noi începuturi. Sper că te vei gândi la Nina, marele danez, și vei reciti Aventurile lui Tom Sawyer. Sper că vei reflecta mai mult la cât de des a recontextualizat Iisus problemele cu care S-a întâlnit. Și din când în când, într-o noapte întunecată, când vei auzi un câine lătrând în depărtare, sper că îţi vei aminti de Mugsy.

John M. Berecz construiește dintr-o serie de tablouri din viaţa personală sau din literatura universală un argument convingător în favoarea iertării. Mai mult, ne oferă o strategie pentru a putea ierta mai ușor.

Te-ar putea interesa și: Rugăciunea pentru iertare – cum să fiu sigur că a fost ascultată?