O investigaţie asupra credibilităţii Apocalipsei

„Între 1800 și 1820, mai bine de 20.000 de oameni au emigrat din Württemberg în Rusia […], grăbindu-se să întâlnească venirea Domnului și să găsească pe Ararat, în Caucaz, locul de refugiu la sfârșitul lumii. Johann Albrecht Bengel a calculat că Hristos ar veni din nou și că împărăţia de o mie de ani va sosi duminică, 18 iunie 1836. Emigrarea a golit satele din jurul Tübingenului.“[1]

Istoria creștinismului conţine nenumărate astfel de mișcări apocaliptice care au predicat împlinirea unor evenimente demult prezise și au determinat oamenii să ia decizii hazardate.[2] Apariţia lor se datorează unor factori care pot apărea concomitent sau consecutiv.

Factorul care a determinat migraţia germanilor spre Est în anii 1800 este un calcul profetic ce indica data de 18 iunie 1836 ca fiind ziua întoarcerii lui Hristos. Tot un calcul profetic a stat și la baza mișcării adventiste din SUA, când în jur de o sută de mii de persoane l-au așteptat pe Hristos în ziua de 22 octombrie 1844, bazându-se pe interpretarea predicatorului baptist William Miller.

Un alt factor declanșator pentru mișcări apocaliptice este apariţia unui personaj charismatic, care convinge oameni să accepte învăţături prin care liderul se identifică cu un anumit personaj biblic. Este cazul lui David Koresh (1959-1993), ce pretindea că se trage din linia descendenţilor lui David, regele antic al Israelului, și se considera Mesia. În 1993, Koresh, împreună cu o parte a grupării pe care o conducea, a pierit tragic într-o intervenţie a forţelor federale americane asupra locului unde erau baricadaţi insurgenţii.

Al treilea factor care trebuie menţionat este persecuţia religioasă. Rapoarte despre intensificarea sentimentelor escatologice și nașterea unor proclamaţii apocaliptice ne parvin încă din timpul persecuţiilor romane împotriva creștinilor. Eusebiu spune despre prigoana din timpul împăratului Septimiu Sever (193-211) că i-a „dezechilibrat pe mulţi“. El îl menţionează pe un anume Iuda[3], despre care Ieronim, de asemenea, scria: „A purtat aprige dispute despre cele 70 de săptămâni din Daniel. […] El a fost învinuit pentru greșeala de a fi spus că venirea lui Antihrist se va petrece cam în vremurile sale; dar el a făcut-o «din pricina faptului că înverșunarea prigoanei lăsa să se vadă parcă neîntârziatul apus al lumii»“.[4]

În fine, al patrulea factor declanșator al unor agitaţii apocaliptice îl constituie dezastrele naturale și pandemiile. Atunci când au avut loc, aceste evenimente au amplificat intensitatea așteptărilor escatologice. Este cazul ciumei negre care a lovit Europa în secolul al XIV-lea și a făcut ca sentimentul sfârșitului lumii să pună stăpânire pe oameni. „Și eu, Agnolo din Tura, numit Grasul, mi-am îngropat cu mâinile mele pe cei cinci copii. Acolo mai erau cei superficial acoperiţi cu pământ, încât câinii îi scoteau afară și mâncau multe hoituri prin oraș. Nu era nimeni să plângă niciun mort, căci toţi așteptau moartea. Și atât de mulţi au murit că toţi credeau că ăsta era sfârșitul lumii.“

Ce au în comun mișcările apocaliptice?

Hipolit consemnează în comentariul său la cartea biblică a lui Daniel o întâmplare din jurul anului 200.[5] Un ierarh al Bisericii predica venirea iminentă a sfârșitului lumii, determinându-i pe mulţi să ia decizii hazardate. Omul era credincios, sincer și respectuos, dar s-a înșelat atât pe el, cât și cei care l-au ascultat, formând o mișcare apocaliptică.

În general, o astfel de mișcare este caracterizată de trei trăsături: proclamarea emfatică a unui eveniment escatologic („Ziua Domnului este iminentă!“[6]); comportamente hazardate din partea adepţilor („Au lăsat pământurile pârloagă și mulţi dintre ei și-au vândut averile“[7]); și, după ce evenimentul așteptat n-a avut loc, o creștere a scepticismului faţă de Biblie și, mai ales, faţă de profeţia biblică („Dacă nu se va întâmpla întocmai cum v-am spus, să nu mai credeţi nicidecum Scripturile, ci să facă fiecare ce vrea!“[8]).

Dezamăgirile repetate în istorie i-au făcut pe mulţi să nu mai ofere credit mesajului apocaliptic biblic. Să renunţăm oare definitiv la profeţiile Bibliei? Sau există totuși temeiuri rezonabile pentru a crede mesajul apocaliptic al Bibliei dincolo de tendinţa către scepticism pe care o provoacă mișcările apocaliptice?

O șansă pentru profeţia biblică

Creștinismul este o religie cu profunde trăsături escatologice. Dacă eliminăm din teologia creștină doctrina învierii lui Hristos și a revenirii Lui în glorie, aceasta rămâne numai un set de precepte morale, etice și sociale, fără miezul care dă substanţă acestei religii. Dacă excludem mărturisirea escatologică, creștinismul nu mai poate fi imaginat.

Dar pentru a recăpăta încrederea în profeţia apocaliptică, trebuie în primul rând să ne detașăm de nenumăratele exagerări sau speculaţii în care aceasta a fost învăluită.

Nu este logic ca un instrument să fie considerat nefuncţional pentru că a fost utilizat de cineva care nu a respectat manualul de utilizare. Se știe că, atunci când sunt confruntaţi de crize de tot felul sau când sunt cuceriţi de charisma unui lider, oamenii sunt înclinaţi să nu mai gândească critic, ci să reacţioneze emoţional. Pe cale de consecinţă, este incorect să concluzionăm că profeţia apocaliptică nu are relevanţă din pricina reacţiilor emoţionale ale multora dintre cei care s-au întâlnit cu ea.

În al doilea rând, este important de subliniat că Daniel și Apocalipsa[9], cele două cărţi biblice purtătoare de mesaje profetice, nu sunt scrieri triviale, care ar amesteca pietatea cu mitologia, și nu au fost create pentru a induce psihoze. Elementele profeţiei apocaliptice sunt bine calibrate și sunt încărcate de sensuri teologice profunde, care pot fi recunoscute în cele mai înalte și rafinate învăţături biblice din Vechiul și Noul Testament.

În al treilea rând, pledoaria pentru relevanţa profeţiei biblice trebuie să ia în considerare dovezile istorice ale împlinirilor profeţiei biblice. Anunţarea, cu sute de ani înainte, în Daniel, a succesiunii imperiilor hegemonice este un fapt cunoscut. Apoi, timpul venirii lui Mesia și moartea lui violentă au fost anunţate cu precizie în cartea lui Daniel (capitolul 9).

Pentru a descoperi valoarea profeţiei biblice este nevoie, în al patrulea rând, și de o metodă de interpretare corectă. Am văzut deja că interpretarea sinceră, dar greșită se numără printre factorii declanșatori ai mișcărilor apocaliptice. De aceea, trebuie căutată metoda propusă de profeţia însăși pentru a o folosi drept cheie a înţelegerii mesajului profetic.

O interpretare cerută de profeţie

De-a lungul timpului au fost propuse și susţinute mai multe metode de interpretare ale profeţiei biblice.[10] Indiciile interne ale textului profetic sunt însă cele care ne conduc la conturarea unei metode hermeneutice potrivite.

În primul rând, profeţia oferă ea însăși chei de interpretare. De exemplu, Daniel 2 afirmă că statuia metalică din visul lui Nabucodonosor reprezintă diferitele imperii care vor deţine, pe rând, hegemonia lumii. Diferitele coarne prezente atât în Daniel, cât și în Apocalipsa sunt, conform interpretării date chiar de textul biblic, simboluri ale unor regi sau regate proeminente într-o anumită perioadă (Apocalipsa 17:12).

În al doilea rând, oracolele profetice sunt încărcate de aluzii și parafrazări ale Scripturilor Vechiului și Noului Testament. Capitolul 13 din Apocalipsa nu poate fi înţeles fără referire la Daniel 7 și 1 Regi 18. Astfel, profeţia trebuie descifrată în contextul mai larg al întregii Biblii.

În al treilea rând, perioadele care apar în profeţie sunt exprimate în mod intenţionat în formă criptată: 1.260 de zile, 42 de luni, 2.300 de seri și dimineţi, 70 de săptămâni etc. Această diversitate în exprimarea timpului atrage în mod evident atenţia către o înţelegere figurată. Interpreţii evrei și creștini au înţeles din cele mai vechi timpuri că aceste perioade trebuie decriptate după principiul hermeneutic 1 zi profetică = 1 an calendaristic. Astfel că 1.260 de zile devin 1.260 de ani, nu doar 3 ani și jumătate, cât ar însemna dacă se adună 1.260 de zile înţelese literal. În aceeași manieră, 2.300 de seri și dimineţi, adică 2.300 de zile, indică spre o perioadă de 2.300 de ani. Profeţia celor 70 de săptămâni din Daniel 9 arată spre timpul venirii lui Mesia numai dacă o înţelegem ca un interval de 490 de ani (70 de săptămâni x 7 zile = 490 de zile = 490 de ani).

Interpretarea care ţine cont de aceste indicii interne ale textului profetic se numește metoda istoricistă. Această metodă ia în considerare intenţia profeţilor de a transmite un tablou care cuprinde elemente istorice: regi și regate, intervenţii divine și perioade care se întind pe largi intervale istorice. Interpretarea istoricistă ne conduce la concluzia că profeţia biblică ne implică și ne privește cumva și pe noi.

Cel fel de viitor prezice profeţia biblică?

Interpretul profeţiei trebuie să respecte dreptul textului de a prezice viitorul. Daniel și Apocalipsa nu sunt instrumente de ghicire, precum horoscopul sau cititul în palmă. Deși în textul lor întâlnim balauri și făpturi mutante, persecuţii atroce și pedepse divine, imaginea Tatălui creator interesat de binele oamenilor și imaginea Mielului jertfit pentru mântuirea noastră domină ansamblul peisajului apocaliptic. Partea luminoasă este preponderentă în profeţie, iar elementele întunecate sunt descrieri plastice ale unor entităţi și evenimente, și nu sunt introduse pentru a îmbogăţi mitologia și imaginarul fantastic. Profeţia biblică nu conţine elemente de cancan religios și nu spune nimic despre implantarea de cipuri și nanotehnologie. Și, spre dezamăgirea unora, pandemia de COVID-19 nu este menţionată în Apocalipsa.

Profeţia biblică ne descoperă evenimente istorice care privesc intervenţia lui Dumnezeu în lume, spre mântuirea ei. Dumnezeu a revelat, în linii mari, experienţa poporului ales – fie Israel, fie Biserica – în periplul lui pe pământ. A arătat drumul sinuos al Bisericii, cu sincopele morale pe care le-a cunoscut de-a lungul istoriei. Profeţia biblică este un act de dezvăluire, după cum tragerea unei cortine arată care sunt actorii principali de pe scenă. Pe lângă Dumnezeu și Biserică, pe scenă se mai află diavolul și aliaţii săi. Astfel, profeţia biblică este, înainte de toate, o dramatizare simbolică a luptei dintre bine și rău, dintre Hristos și Satana, dintre copiii lui Dumnezeu și urmașii diavolului. Totodată, Daniel și Apocalipsa ne așază înainte deznodământul glorios al acestei lupte, când Hristos, prin puterea iubirii Sale, va învinge pentru totdeauna ura și răutatea.

Doar apropiindu-ne din această perspectivă de profeţia apocaliptică putem avea așteptarea unei lecturi pline de sens, o lectură care să arate direcţia și să ne ferească de hazardul emoţional și decizional.

Printre cele mai luminate minţi care au studiat profeţia biblică se numără Sir Isaac Newton (1642-1727). Savantul englez a dedicat mai mult timp pentru studiul profeţiei decât pentru cel al fizicii și a scris un comentariu al cărţilor Daniel și Apocalipsa. Cuvintele marelui om de știinţă reprezintă cel mai potrivit final pentru acest articol: „O caracteristică fundamentală a adevăratei Biserici este aceea că ascultă de profeţi. Căci Dumnezeu a dispus profeţiile astfel încât, în zilele de pe urmă, înţelepţii să înţeleagă (cf. Daniel 12:9-10)“.[12]

Iosif Diaconu observă că profetismul este un element fundamental al mărturisirii creștine, unul la care nu se poate renunţa decât alterând mărturisirea creștină. De aceea este interesat să descopere abordările care păstrează profeţia biblică drept parte integrantă și relevantă a mesajului creștin.