Revenirea lui Iisus

O revenire neașteptată, premisa ratării întâlnirii cu Hristos

todayDecember 14, 2020 4

Background
share close

Cât de importantă este a doua venire a lui Iisus Hristos în creștinismul tradiţional?

A doua venire a Fiului lui Dumnezeu a fost așteptată cu emoţie și speranţă de creștinii bisericii primare.[1] Promovarea insistentă de către urmașii lui Iisus a Împărăţiei cerești și, indirect, anunţarea destrămării oricărei puteri pământești au sporit zelul persecutorilor. Între a fi victime și profeţi ai distrugerii Imperiului[2], creștinii au reprezentat o voce care a anunţat constant revenirea iminentă a lui Hristos.

Astăzi, deși creștinii ortodocși au aceeași credinţă în a doua venire a lui Hristos, preocuparea lor pentru parusie este totuși scăzută. Revenirea lui Hristos este pentru mulţi un eveniment vag, indefinit temporal. La fiecare calamitate majoră, oamenii se gândesc la sfârșitul lumii, dar au separat acest eveniment de revenirea lui Iisus. Există în minţile contemporanilor multe apocalipse seculare (fără revenirea lui Hristos). Sensul așteptării lui Iisus, cel mai fascinant eveniment viitor descris de Biblie, s-a pierdut.

Perspectiva ortodoxă asupra parusiei

Biserica Ortodoxă mărturisește credinţa în revenirea Domnului nostru Iisus Hristos. A doua venire va fi reală și universală – vizibilă. Evenimentul va fi precedat de semne – anterioare și concomitente –, totuși, conform Sfintei Scripturi, nu se poate preciza data exactă când va surveni (Matei 24:36; Marcu 13:32; Fapte 1:7). Prezenţa lui Iisus în toată slava Sa va produce învierea morţilor și transformarea trupurilor celor vii (refacerea legăturii dintre trup și suflet și schimbarea firii oamenilor[3]), precum și judecata universală și „viaţa veacului ce va să vie” (creaţia va păși în veșnicie).

Antropologia și impactul ei asupra înţelegerii parusiei

Antropologia ortodoxă influenţează direct felul în care sunt imaginate și definite evenimentele și stările escatologice. Două lucruri sunt de consemnat: perspectiva dualistă (trup-suflet) a naturii umane și condiţia morală supraevaluată a omului.

Faptul că omul este considerat o fiinţă compusă din trup și din suflet obligă imaginarul creștin ortodox să construiască un univers post-mortem în care să plaseze sufletul rupt de trup. Iar optimismul privind capacitatea omului de a face fapte care să conteze pentru mântuire solicită insistent și condiţionează mântuirea de aceste acţiuni.

Contabilizarea faptelor

Biblia afirmă că suntem mântuiţi prin credinţă și prin har (Efeseni 2:8), dar evaluaţi conform faptelor (Matei 25:34-46). Pentru că, fără fapte, credinţa este moartă (Iacov 2:20). Faptele sunt o consecinţă a mântuirii.

În ortodoxie, faptele sunt necesare (obligatorii) pentru mântuire.[4] Condiţionarea mântuirii de fapte este periculoasă, pentru că se bazează pe echilibrul firii umane. Omul este convins că poate face fapte bune cu scopul de a se mântui, faptele îi vor crea sentimentul de suficienţă și îi vor disculpa inerţiile păcătoase. Cu alte cuvinte, omul va întârzia în firea sa pământească și nu va experimenta totala dependenţă de Hristos.

Teologia ortodoxă este condusă involuntar spre semi-pelagianism de două idei: a) întruparea Fiului lui Dumnezeu a picurat ceva dumnezeiesc în natura umană căzută și a reabilitat-o astfel încât are capacitatea de a săvârși autonomă binele; b) botezul oferă automat nașterea din nou (omul renăscut instituţional este capabil să-și confecţioneze mântuirea adunând fapte).

Astfel, lipsa de fapte bune este pentru ortodox rea-voinţă, nu slăbiciune a naturii. De aici vinovăţiile și stresul mântuirii.

Nuanţa semi-pelagiană este cauzată de nevoia de a demonstra că sfântul este posibil. Fără autonomie spirituală, sfântul nu ar avea merite, așadar nu ar putea mijloci, nu ar avea funcţionalitate soteriologică.

În acest context, creștinul trebuie să performeze în săvârșirea fapte bune pentru a atinge cantitatea necesară mântuirii. Învăţătura despre vămile văzduhului demonstrează că a fi mântuit, din perspectivă ortodoxă, înseamnă mai mult a avea decât a fi.

Predilecţia pentru judecata particulară

Importanţa faptelor duce la necesitatea evaluării lor – de aici, preocuparea pentru judecata lui Dumnezeu. Ortodocșii afirmă existenţa a două judecăţi: judecata particulară (după moarte) și judecata universală (la a doua venire a lui Hristos). Diferenţa dintre cele două judecăţi constă în faptul că ultima va analiza toate consecinţele faptelor astfel încât să se ofere răsplata deplină sau osânda totală.[5] În timpul dintre cele două evenimente, biserica poate schimba sau ameliora soarta celor nefericiţi (prin liturghii și parastase).

Biserica Ortodoxă își îndeamnă credincioșii să se pregătească îndeosebi pentru întâlnirea cu Hristos la judecata particulară. Un răspuns bun la această judecată va garanta succesul la cea de-a doua. Ortodoxia îndeamnă la o pregătire temeinică pentru întâlnirea imediată cu Hristos Judecătorul și atenuează interesul pentru parusie. Miza judecăţii particulare este uriașă. Aici intervine biserica prin serviciile sale, aici sunt adăugate meritele și rugăciunile sfinţilor și ale Maicii Domnului, care vor compensa eventuala lipsă de fapte bune a individului.

Cu alte cuvinte, stresul major al judecăţii particulare obturează orizontul revenirii lui Hristos.

Mileniul înaintea parusiei

Un alt motiv pentru care ortodocșii sunt detașaţi emoţional de a doua venire a Fiului lui Dumnezeu este felul în care înţeleg mileniul. Sfânta Scriptură vorbește despre o împărăţie de o mie de ani pe care Iisus Hristos o va întemeia cu cei înviaţi la prima înviere. După cei o mie de ani vor învia și cei damnaţi, care împreună cu îngerii răi se vor confrunta cu prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, căreia nu-i vor supravieţui din pricina stării păcătoase în care au persistat (Apocalipsa 20:1-10).

Biserica Ortodoxă nu este de acord cu interpretarea literală a acestui text și identifică prima înviere cu botezul, iar mileniul, cu împărăţia harului întemeiată de Hristos pe pământ, care va dura până la a doua Sa venire[6], „o epocă foarte lungă și nedeterminată”.[7]

Această perspectivă este rezultatul aplicării teologiei faptelor necesare pentru mântuire la nivelul bisericii și a apărut după câștigarea libertăţii religioase (313 d.Hr.).

Noua biserică, agreată și încurajată de stat, și-a schimbat discursul: statul nu va fi distrus în scurt timp de revenirea lui Iisus, ci statul se va transforma, sub influenţa bisericii, până când va deveni Împărăţia lui Hristos. Cum statul întârzie să devină Împărăţia profetizată, înseamnă că lucrarea bisericii nu s-a finalizat și zorii luminaţi de strălucirea tronului lui Dumnezeu sunt încă departe.

N. I. Nicolaescu, teolog român din perioada comunistă, liniștește în legătură cu a doua venire a lui Hristos: parusia nu poate fi aproape. Iminenţa revenirii lui Iisus i se pare absurdă, contrazisă de nenumărate preziceri neconfirmate, de evoluţia știinţifică și politică a omenirii, care încă nu a atins potenţialul oferit de Dumnezeu (Geneza 1:28). Tradiţia bisericii și Sfânta Scriptură nu oferă argumentele pentru a privi „cu scepticism speranţa oamenilor de știinţă că omenirea va ști să găsească, până la urmă, căile care să-i asigure o dezvoltare multilaterală nelimitată”. De asemenea, biserica este angajată în realizarea cerului nou și a pământului nou, „atât cât îi permit puterile, sau măcar să se apropie de pragul înfăptuirii lor, pe diferite căi”.[8]

Biserica Ortodoxă condiţionează revenirea lui Hristos de faptele sociale. Lumea este capabilă să creeze o societate bună (reflex pelagian la nivel comunitar).

Paradoxal, un alt teolog român, care a fost prigonit de comuniști, Dumitru Stăniloae, are o concepţie asemănătoare cu cea a lui N. I. Nicolaescu: „Împărăţia lui Dumnezeu va veni se pare după ce creaţia va fi realizat pentru totalitatea lumii structuri corespunzătoare cu acea Împărăţie a dreptăţii, a păcii și egalităţii și, măcar pentru unii, trăirea cât mai avansată a acestor relaţii în Dumnezeu. Perfecţiunea eschatologică va veni după ce omenirea se va fi străduit să facă tot ce a putut pentru a se apropia de ea. Când acea perfecţiune va apărea ea va înţelege că tocmai aceasta îi trebuia, adică se va fi pregătit pentru primirea ei cu înţelegere.”[9]

Un apetit scăzut pentru Apocalipsa

În Răsărit, Apocalipsei i-a fost contestată paternitatea apostolului Ioan, de către Dionisie al Alexandriei, Papias de Hierapolis, Eusebiu de Cezareea, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nazianz sau de către Ioan Gură de Aur. De asemenea i s-a refuzat recunoașterea autorităţii de către unii părinţi, precum participanţii la Sinodul de la Laodiceea (363), Ieronim și de către autorii unor liste canonice răsăritene (Apocalipsa nu este inclusă în Peshitta, Biblia în limba siriacă). Rezerva faţă de această carte biblică se observă și în cultul ortodox: Apocalipsa este singura carte din Sfânta Scriptură care nu este folosită în serviciile divine.

De asemenea, Apocalipsa, prin darul profeţiei, a reprezentat o spaimă pentru interpreţii ortodocși, care, condamnând montanismul, s-au ţinut departe de textele și manifestările profetice.

Există și o dificultate culturală în înţelegerea Apocalipsei. Ortodocșii sunt tributari mediului elenistic și înstrăinaţi de contextul iudaic vechitestamentar, care oferă cheia înţelegerii acestei cărţi.

Dar, mai presus de toate, teama de a nu greși, de a nu comite erezii (păcatul cel mai groaznic) i-a inhibat pe teologii ortodocși să ofere importanţa cuvenită studiului cărţii care începe și se termină cu declaraţia Domnului nostru Iisus Hristos: „Eu vin curând!” (Apocalipsa 1:7; 22:20).

Cum vom sta?

Absenţa mesajului revenirii iminente a lui Hristos lipsește Biserica Ortodoxă de profetism, îi taie din sevele spiritualităţii și îi scade impactul în societate. Dar ceea ce este mai grav, din perspectiva Bibliei, este că, dezinteresaţi, mulţi creștini vor fi surprinși nepregătiţi de revenirea lui Hristos. Lipsa dorinţei ca Iisus să revină mai curând este un simptom îngrijorător al lipsei relaţiei cu El. Și vestea unui dezastru inevitabil.

„Carlin A. Barton, Daniel Boyarin. Imagine No Religion: How Modern Abstractions Hide Ancient Realities, Fordham University, Bronx, N, 2016, p. 96-104.”

„Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 358.”

„ Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 280.”

„Dumitru Stăniloae. Teologia Dogmatică, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 236.”

„ Isidor Todoran, Ioan Zăgrean. op. cit., p. 392.”

„Dumitru Stăniloae. op. cit., p. 247.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Bogdan Andrei

Rate it

Previous post

Externe

Un pastor din India răpit şi lăsat să moară – ȘtiriCreștine.ro

Ultimul lucru pe care pastorul Shelton Vishwanathan şi-l aminteşte înainte să-şi fi pierdut cunoştinţa într-un sat din nord-estul Indiei este cum extremişti hinduşi îl ameninţau că-l vor aduce ca jertfă zeului lor, în timp ce-l loveau în cap. „Mă loveau în spate şi-mi strigau că o să mă jetfească zeului lor ca şi pedeapsă pentru că am distribuit pliante evanghelistice. M-au lovit cu putere în cap şi am leşinat repede,” a declarat pastorul. Atunci când 6 hinduşi radicali l-au oprit […]

todayDecember 14, 2020 4

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%