Obsesie pentru natural | Nu tot ce e natural e bun

S-ar părea că există o obsesie pentru natural. Îl căutăm peste tot și suntem dispuși să plătim mai mult dacă e cazul pentru a obţine lucruri naturale. Dacă nu ar fi așa, probabil că nu ar exista atâta insistenţă în reclame și pe etichetele produselor pentru accentuarea calităţilor naturale ale acestora.

Un produs viu, 100% natural“, scrie pe reclama la o pâine. „Diuretic 100% natural“, este descris un alt produs, despre care se mai precizează că este „un amestec naturist tradiţional de pulberi extracte concentrate din plante“. „Energizantul 100% natural“ conţine miere, polen şi propolis, sub forma unui amestec. O societate comercială îşi prezintă sucul de mere ca pe „un produs 100% natural“, iar propoziţia următoare spune că „acest suc 100% natural nu conţine conservanţi, coloranţi, arome, aditivi alimentari (E-uri) şi nici nu are zahăr adăugat“.

Comercianţii insistă pe calităţile „naturale“ ale produselor pentru că ştiu că asta este ceea ce îşi doresc consumatorii. Iar consumatorii îşi doresc produse naturale pentru că sunt convinşi că acestea sunt bune.

O mare companie de produse cosmetice se adresează doamnelor: „Fii frumoasă în mod natural […] cu noua gamă […] natural. Conţine aproape în întregime ingrediente naturale …“ „Propolisul este singurul antibiotic 100% natural“. „Începe o afacere cu săpun 100%
natural!“ Ca să nu mai vorbim de societăţi comerciale şi magazine online care includ în nume cuvintele „Natural“, „Natura“ sau derivate lexicale ale acestora.

Pentru mulţi dintre noi, tot ce e natural, automat, este şi bun. Dar dacă lucrurile nu stau întotdeauna aşa, dacă nu tot ce este natural este neapărat bun, iar accentuarea calităţilor „naturale“ ale unui produs este doar un instrument de marketing? Cum stau lucrurile în realitate?

Bunătatea naturii

Fără îndoială, foarte multe produse naturale sunt bune. Şi când oamenii spun „bune“ în acest context, nu se gândesc atât la gust (care poate fi avut în vedere în cazul alimentelor), cât – de cele mai multe ori – la efectele (benefice) ori lipsa de riscuri asupra sănătăţii şi fizicului uman.

Puţini contestă în general că a consuma fructe şi legume proaspete reprezintă un lucru sănătos şi lipsit de riscuri, prin urmare fructele şi legumele, fiind naturale, sunt şi bune. La fel, există cel puţin intuiţia că între un suc „100%“ natural şi o zeamă viu colorată şi îndulcită, primul este mai bun, cu riscuri mai mici pentru sănătate decât cel din urmă. Tot astfel, consumatorul are în minte că între carnea animalelor crescute în gospodăria de la ţară şi carnea animalelor „îndopate cu hormoni“, din crescătorii, cea dintâi este mai sănătoasă, deci mai bună.

Citește și: Rezistenţi la schimbare | De ce consumăm prea puţine fructe și legume?

De aici, generalizarea că tot ce este natural este bun, iar ceea ce este artificial este dubios şi trebuie privit cu rezerve. De aici teama de pesticide, fungicide, antibiotice, medicamente şi tot ce are un caracter artificial, creat de mâna omului. De aici, convingerea că remediile „naturale“ sunt superioare medicamentelor, aceste „chimicale“ cu care operează medicina actuală şi respingerea de plano, din start, a acestora.

Există o butadă atribuită în general lui Alexandre Dumas Fiul (dar uneori şi lui Mark Twain sau unor personaje celebre), conform căreia „toate generalizările sunt periculoase, inclusiv aceasta“. Şi în cazul acestui „mit al naturalului“, generalizarea este periculoasă, pentru că în realitate nu tot ce este natural este bun.

… și răutatea ei

Există numeroase exemple de plante, produse sau substanţe naturale care sunt departe de a fi bune. Tutunul este o plantă care creştea spontan în Lumea Nouă, până când răspândirea fumatului în ambele lumi a impus cultivarea ei în scopuri comerciale. Dar tutunul, deşi consumat încă de milioane de oameni dependenţi de nicotină, nu este deloc „bun“. Ciupercile sunt toate naturale, dar dacă unele pot să fie foarte bune, cu multe altele este mai bine să nu ai de-a face şi, în orice caz, să nu încerci să le consumi.

Băuturile alcoolice se pot forma în mod natural, dar sunt departe de a fi dintre cele mai sănătoase sau „bune“. Cele mai multe dintre drogurile clasice, haşiş, opiu, frunze de coca, peyot etc. sunt produse „naturale“ obţinute, prin procedee foarte simple, din plante, aproape o banală operaţie de culegere, dar faptul că sunt naturale nu le face bune pentru omul sănătos. Numeroase otrăvuri puternice sunt formate în mod natural în unele
plante.

Plantele medicinale nu sunt neapărat (deşi unele pot să fie) mai puţin toxice decât medicamentele convenţionale (de sinteză). Sunătoarea, de exemplu, folosită (sub formă de
ceai) timp de 2-3 săptămâni poate produce reacţii de fotosensibilizare cu apariţia de „arsuri“ la expunerea pentru perioade relativ scurte la soare.

Tătăneasa conţine alcaloizi pirolizidinici care s-au dovedit toxici pentru ficat, motiv pentru care utilizarea în scopuri medicinale ar trebui limitată doar la aplicaţii externe, şi niciodată interne (cu toate acestea mulţi „vindecători“ recomandă utilizarea internă în diferite afecţiuni).

Ginsengul, utilizat în cantităţi relativ mari, poate genera aşa-numitul sindrom al abuzului de ginseng, cu efecte inhibitorii asupra sistemului nervos central, iar Ginkgo biloba poate produce tulburări digestive, cefalee şi ameţeli[1].

În natură, confuziile pot fi fatale

Mult mai problematice sunt însă pretinsele „plante medicinale“, care sunt în realitate foarte toxice, cum ar fi mărul lupului (Aristolochia clematitis) sau omagul. Mărul lupului este o plantă recomandată de unii pretinşi vindecători şi terapeuţi „naturişti“ ca o „plantă miraculoasă“ şi „o nouă armă în lupta cu cancerul“. În realitate, este una dintre cele mai periculoase plante pentru sănătatea umană, fiind cunoscută ca nefrotoxică (toxică pentru rinichi) şi carcinogenică (determină apariţia cancerului) încă din anii 1980.

La începutul anilor 1990, la o clinică belgiană s-au identificat peste 100 de paciente care utilizaseră un ceai chinezesc pentru slăbit şi care toate s-au îmbolnăvit de nefrită interstiţială fibrozantă cu evoluţie rapidă.

Mai târziu s-a descoperit că aproape jumătate dintre aceste paciente au dezvoltat şi tumori ale tractului urinar. Multe ţări din Europa şi de pe alte continente au interzis atunci comercializarea şi importul plantelor din genul Aristolochia. Ceaiul conţinea din greșeală si mărul lupului. În ciuda acestei triste experienţe, un articol a descris recent 300 de asemenea cazuri identificate la o clinică din Beijing[2].

Omagul conţine una dintre cele mai puternice otrăvuri (câteva miligrame pot omorî un om) şi, cu toate acestea, unele persoane recomandă partea aeriană a speciei în diverse afecţiuni. Or, deşi rădăcinile tuberizate sunt cele bogate în aconitină, şi partea aeriană conţine aconitină, astfel încât utilizarea părţii supraterestre (frunze, tulpină) poate fi fatală.

O altă problemă legată de presupusele produse naturale o reprezintă confuziile la identificarea plantelor. S-au înregistrat intoxicaţii cu digitală (o plantă cu potenţial letal) la mai multe persoane care crezuseră că au cules frunze de tătăneasă. În cazul pacientelor belgiene intoxicate cu mărul lupului, cauza a fost confuzia producătorilor chinezi de ceai, care au înlocuit o specie din medicina tradiţională chineză (Stephania tetrandra) – printr-o identificare defectuoasă – cu specia mărul lupului (Aristolchia fanghi).

„Natural“ nu este neapărat sinonim cu „bun“

În sfârşit, faptul că un produs este natural şi netoxic (ceea ce se poate întâmpla frecvent) nu îl face neapărat şi un medicament eficace în tratamentul unor afecţiuni. Cartilajul de rechin a fost şi este mult promovat ca un tratament împotriva cancerului. Cu toate acestea, datele publicate până acum în mai multe forme de cancer în stadii avansate nu au demonstrat că acest produs natural ar influenţa evoluţia bolii. Există multe alte exemple, dar credem că cele permise de spaţiul editorial până acum sunt suficiente.

În concluzie, nu tot ce este natural este neapărat şi bun. Când folosim sau achiziţionăm lucruri naturale, avem nevoie să ne utilizăm discernământul şi spiritul critic, astfel încât să folosim numai lucrurile bune.

Robert Ancuceanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București.