Odă vieţii obișnuite

Care este imaginea care îţi vine în minte atunci când auzi cuvântul „succes”? Cea a unui CEO în costum bleumarin? Te gândești la Mark Zuckerberg? La Maica Tereza sau Nelson Mandela? Dacă asociezi sonoritatea succesului cu imaginea puterii, a celebrităţii sau a abundenţei, probabil ultima persoană cu care ai asocia succesul este una care trăiește o viaţă obișnuită, simplă, lipsită de spectaculos.

Am pășit deja în cel de-al treilea deceniu de viaţă. Am un loc de muncă decent, prieteni extraordinari, câștig suficient cât să îmi plătesc facturile și să plec ocazional în vacanţe în străinătate și totuși, mă simt uneori dezamăgită de mine însămi. M-a urmărit mult timp sentimentul că nu reușesc să mă ridic la înălţimea potenţialului meu, dar atunci când am decis să vorbesc despre acest lucru cu prietenii mei, am descoperit că nu eram singura care mă luptam cu fantoma eșecului.

Media nu mai înseamnă normalitate, ci eșec.

În cultura noastră individualistă, obsedată de faimă, „obișnuit” a devenit un sinonim pentru „mediocru” – ne simţim presaţi să ne ridicăm la înălţimea profilului nostru de Facebook, să deţinem controlul, să schimbăm lumea până la 30 de ani. Media nu mai înseamnă normalitate, ci eșec.

Plătim însă un preţ piperat pentru această presiune continuă: nu reușim să fim fericiţi. Aș putea spune, de fapt, că suferim de depresie mai mult decât oricând. Ne sacrificăm somnul, ne pierdem relaţiile, doar pentru a descoperi că nu putem atinge așteptările pe care ni le-am stabilit – oricât de bine am juca în acest joc al succesului, obiectivele se schimbă constant.

Îmi doresc o viaţă care să conteze, care să aibă sens, dar intuiesc că împlinirea vine din ceea ce suntem, nu din ceea ce facem, așa că militez pentru redescoperirea forţei și semnificaţiei unei vieţi obișnuite, trăite cu demnitate.

Viaţa, între plictiseală și genialitate

Asociem viaţa obișnuită cu plictiseala, iar societatea în care trăim este terifiată de plictiseală. Să ne gândim doar cât de repede ies la iveală smartphone-urile atunci când intervine o pauză, fie ea și de scurtă durată, în conversaţie. Potrivit statisticilor, o persoană petrece, în medie, două ore pe telefon, verificându-l de aproximativ 60 de ori în decursul unei zile. De fapt, cheltuim doi ani din viaţă navigând pe Facebook.[1]

Plictiseala a devenit dușmanul nostru declarat, deoarece am acceptat minciuna că avem nevoie să fim stimulaţi încontinuu, expunându-ne la un flux de informaţii și divertisment. Ironia este că, evitând cu obstinaţie plictiseala, s-ar putea să ne pierdem creativitatea și sensul. Un studiu recent a arătat că un creier „plictisit” poate fi, de fapt, un creier creativ. Atunci când mintea noastră se plictisește, se activează ariile reţelei modului de repaus („default mode network”); creierul rămâne activ în perioadele în care mintea rătăcește, creând conexiuni care stimulează creativitatea.

​​„Plictiseala îndeplinește o funcţie importantă – îi face pe oameni dornici să se angajeze în activităţi pe care le consideră semnificative mai degrabă decât în cele care sunt la îndemână”, spune dr. Wijnand van Tilburg, psiholog la Universitatea din Southampton. Îmbrăţișarea sentimentului inconfortabil de plictiseală ne poate ajuta să ne reevaluăm priorităţile și să clarificăm scopurile pe care le urmărim. Este adevărat că viaţa obișnuită e jalonată de momente de plictiseală, dar ele se pot dovedi cheia spre o viaţă mai creativă și mai plină de sens.

Cine spală vasele?

„Toată lumea vrea o revoluţie, dar nimeni nu vrea să spele vasele”, spune activistul creștin pentru pace Shane Claiborne, sintetizând modul în care ne raportăm la succes. Gândim că oamenii extraordinari nu ar trebui să își piardă timpul cu sarcini neînsemnate, pe care le vedem ca o pierdere de timp.

„Oamenii tind să creadă că drumul către semnificaţie este pavat cu ceea ce este mare, spectaculos și măreţ”, scrie Michael Kelley, autorul cărţii Boring: Finding an Extraordinary God in an Ordinary Life. „Dar dacă greșim? Ce se întâmplă dacă mărimea nu este o unitate de măsură potrivită pentru semnificaţie? (…) Ce se întâmplă dacă o viaţă importantă nu poate fi trăită ocolind detaliile, ci îmbrăţișându-le?”[2]

Ar fi absurd ca un sportiv profesionist să refuze să se antreneze zilnic și să se aștepte totuși să se menţină în formă. Fiecare flotare și fiecare picătură de transpiraţie contează. Lucrurile mici se cumulează. Dacă ai ţinut vreodată o dietă, știi ce pot face două felii de pizza aparent inofensive, mai ales dacă le mănânci în fiecare zi. Realitatea este că subestimăm puterea pe care o au lucrurile mărunte din viaţă, dar modul în care le tratăm influenţează atitudinea noastră faţă de lucrurile importante (Luca 16:10).

Te-ar putea interesa și: Poţi face orice și poţi avea succes atât timp cât crezi în tine. Adevărat sau fals?

Prin urmare, nu îţi trăi viaţa într-o permanentă stare de așteptare, căutând ocazii de a schimba lumea, evitând oportunităţile care apar în fiecare zi, în locul în care te-a așezat Dumnezeu, ca să slujești. Dacă vrei să faci ceva revoluţionari, începe cu spălatul vaselor după cină.

Viaţă obișnuită, nu mediocră

Putem să îmbrăţișăm obișnuitul, în timp ce căutăm excelenţa? Cu siguranţă. Adevărata excelenţă este adesea rezultatul iubirii, nu al ambiţiei. În cuvintele teologului Michael Horton, excelezi atunci când „dorești ceva sau pe cineva de al cărui adevăr inerent, frumuseţe și bunătate ești atras. Iubești ceva îndeajuns de mult pentru a îndura orice eșec și provocări îţi stau în cale”.

Mediocritatea are de-a face cu dezinteresul, cu lipsa de peocupare; excelenţa, pe de altă parte, necesită investiţie de timp, de efort, de pricepere și un angajament de a persevera chiar atunci când rezultatele nu pot fi întrevăzute. Pasiunea a fost combustibilul excelenţei și nu căutarea superiorităţii de dragul ei la toţi acei oameni de știinţă ale căror teorii nu au fost acceptate în timpul vieţii, precum Nicolaus Copernic, sau la artiștii neapreciaţi cât timp au trăit, așa cum a fost cazul pictorului Vincent van Gogh.

Iar dacă excelenţa este legată strâns de pasiune, atunci chiar și sarcinile obișnuite, pe care le îndeplinim zi după zi, pot purta girul perfecţiunii. Cred că acesta ar fi putut fi adevărul pe care apostolul Pavel l-a avut în minte atunci când a scris: „Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Nu mă pot gândi la ceva mai banal decât mâncatul, dar el poate fi transformat într-un act de închinare.

Libertatea de a fi un om obișnuit

Unul dintre motivele profunde care ne împiedică să facem pace cu ideea că suntem o persoană obișnuită este teama că ceea ce suntem nu e suficient pentru a fi iubiţi. „Când privesc narcisismul prin prisma vulnerabilităţii, văd teama indusă de rușinea de a fi obișnuit. Văd teama de a nu mă simţi niciodată suficient de bun pentru a fi remarcat, pentru a fi iubit, pentru a aparţine cuiva sau pentru a cultiva un sentiment al utilităţii”[3], scrie cercetătoarea Brené Brown.

În procesul maturizării noastre, este nevoie să reconciliem adevărul că suntem oameni obișnuiţi cu acela că suntem vrednici de iubire. Rezultatul este că vom fi eliberaţi de nevoia de a căuta permanent validare din exterior, învăţând astfel să ne iubim pe noi înșine. De fapt, în ţesătura obișnuitului, nu există, așa cum ne imaginăm, fire de slăbiciune sau de mediocritate. A ne mulţumi cu banalitatea noastră implică o doză bună de curaj și de vulnerabilitate – curajul de a crede că și vieţile mărunte sunt semnificative și vulnerabilitatea de a iubi necondiţionat.

Extraordinarul este treaba Lui, nu a noastră.

Biblia ne învaţă că Dumnezeu se uită la credincioșia noastră atunci când stabilește măsura succesului nostru – este vorba de a alege în mod constant calea Lui, în timp ce luăm sute de decizii mărunte în fiecare zi. Extraordinarul este treaba Lui, și nu a noastră.

„Dumnezeu ne dezvăluie darurile Sale extraordinare prin mijloacele obișnuite ale harului, ne iubește prin semenii noștri, care-I poartă chipul într-un mod firesc și ne trimite în lume să-i iubim și să-i slujim pe alţii în moduri obișnuite”[4], scrie Horton.

Din perspectiva lui Dumnezeu, succesul înseamnă o viaţă obișnuită, trăită în mod corect (vezi Matei 25:23). Există demnitate și o putere ascunsă în îndeplinirea îndatoririlor noastre zilnice. În timp ce loialitatea și perseverenţa de care are nevoie o căsnicie pentru a dura toată viaţa s-ar putea să nu ajungă subiect de știri, totuși, o societate unită este rezultatul însumării acestor reușite.

Din perspectiva lui Dumnezeu, succesul înseamnă o viaţă obișnuită, trăită în mod corect.

Schimbarea scutecelor, plata facturilor și târguitul alimentelor sunt mijloace prin care creștem, devenim mai puţin absorbiţi de sine și mai generoși. Învăţăm cum să depindem de Iisus pentru a construi sentimentul valorii de sine și cum să ne menţinem vitalitatea, chiar dacă trecem neobservaţi.

Iisus a fost Darul cerului, cel mai extraordinar dar pe care l-am fi putut primi, însă multe dintre aspectele vieţii Sale au fost cât se poate de obișnuite. S-a născut într-un cuplu sărac, a trăit într-un sat liniștit și a lucrat ca tâmplar. Chiar dacă El era Dumnezeu în trup de om, nu a ocolit munca obișnuită ori sarcinile neînsemnate. În timpul Cinei celei de Taină, El a spălat picioarele noduroase și murdare ale pescarilor (vezi Ioan 13:1–17). Acesta a fost, fără îndoială, un exemplu remarcabil al modului în care Dumnezeu poate transforma un mic act de slujire într-unul de mare impact.

„Uneori modul în care o persoană îndeplinește o sarcină sfinţește lucrarea respectivă. Poate că e vorba de ceva comun, care trebuie făcut zi de zi, dar, la final, avem o perspectivă diferită asupra ei. Atunci când Domnul face ceva prin noi, El transformă întotdeauna lucrul acela”,[5] punctează autorul creștin Oswald Chambers. Așa arată obișnuitul înveșmântat în spectaculos al împărăţiei lui Dumnezeu, care operează cu o scară răsturnată a valorilor noastre umane.

Pentru că suntem iubiţi necondiţionat de un Dumnezeu extraordinar, putem celebra chiar și banalitatea și, chiar dacă nu vom cunoaște niciodată faima, rămânem încrezători că viaţa noastră va face totuși o diferenţă.

Vanessa Pizzuto este jurnalist și broadcaster și locuiește în Londra. O versiune a acestui articol a apărut pentru prima dată pe site-ul web Signs of the Times Australia.