Prietenie

Oglinda este parte din noi

todayJanuary 16, 2021 3

Background
share close

Prietenul poartă în pieptul său caseta de valori a identităţii noastre.

Pentru ideea de iubire, vechii grecii aveau mai multe expresii lingvistice: eros (έρως), philia (φιλία), storge (στοργή) și agape (αγάπη). În general, eros se referă la iubirea pasională, fiind asociat de multe ori cu dorinţa sexuală sau cu iubirea egoistă, care-l transformă pe cel iubit în obiect. Uneori, el poate desemna și o iubire prietenească, una chiar mai puternică decât cea descrisă de philia. De asemenea, eros poate fi asociat sentimentelor care stau la baza cuplului sau căsătoriei. Cred că noţiunea de „eros” ne poate ajuta să înţelegem natura prieteniei – o natură complexă și foarte diversificată. Pentru mine, prietenia este o formă de philia, care a fost asociată în general cu prietenia, cu afecţiunea.

În Etica Nicomahică, Aristotel definea prietenia (φιλία) ca „relaţie între oamenii care se știu că au bune intenţii și își doresc binele unul celuilalt[1]. Pentru filosoful din Stagira, „prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ţi se ceară și să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut” (Retorica, II). Ca și în cazul accesului la Adevăr, accesul la Prietenie este rezervat, în gândirea grecilor antici, oamenilor buni și virtuoși. Spre deosebire de oamenii care se consideră prieteni cu cei de care sunt legaţi prin utilitate sau prin plăcere și care pot fi orice fel de oameni, chiar și oameni răi, prietenii adevăraţi nu pot fi altfel decât buni.

Vechii greci aveau cultul prieteniei, dar n-au avut un zeu al prieteniei. Cum se poate explica acest lucru? Iată cum răspunde Ioana Pârvulescu într-un frumos eseu dedicat prieteniei: „Zeii și zeiţele sunt plini de capricii, geloși, impulsivi, mânioși, își abandonează protejaţii, lovesc, îi folosesc pe oameni în propriul interes, îi înalţă și îi coboară după bunul plac. Nu te poţi încrede în ei, nu te poţi bizui pe ajutorul lor, chiar când sunt de partea ta. Dacă în vechiul cer grecesc prietenia nu are un zeu, asta se întâmplă pentru că ea este deasupra capriciilor și mâniilor, deasupra dorinţelor hulpave, a răsplăţii și a răzbunării. Nu există un zeu al prieteniei pentru că zeii nu sunt destul de senini ca s-o patroneze, nu se ridică la înălţimea ei.”[2]

Iată de ce prietenia poate fi gândită mai firesc, mai organic și mai… prietenos abia în iudeo-creștinism, unde ni se relevă un Dumnezeu credincios, care „Își ţine legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui” (Deuteronomul 7:9), un Dumnezeu care afirmă despre Sine: „Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6).

Agape (ἀγάπη) a fost preluat în Noul Testament, unde a definit dragostea vibrantă, universală, dragostea libertăţii spirituale superioare. Ea se manifestă atât faţă de Dumnezeu, cât și faţă de semenii noștri, inclusiv faţă de dușmani, spre deosebire de philia (φιλία), care se folosește doar faţă de cei apropiaţi și care nu poate fi folosită în cazul iubirii dușmanului. Totodată, agape este și calitate divină (Ioan 4:8), care „a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5), dar și una dintre cele trei virtuţi cardinale ale creștinului, alături de credinţă și de speranţă, cu precizarea: „dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13).

În creștinism, agape este și iubirea lui Dumnezeu pentru om, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16), pentru ca „lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Același cuvânt este folosit de Ioan și în prima sa epistolă: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7-8).

Oglinda fără de care suntem incompleţi

Identitatea noastră este strâns legată de imaginea de sine (self-image, engl.), pe care ne-o formăm de-a lungul timpului prin intermediul altora – adică prin intermediul modului în care ne văd ceilalţi. De-a lungul vieţii trecem prin multe încercări, prin multe definiri și re-definiri, proces în care imaginea noastră despre noi înșine se tot ajustează, se revizuiește, până când ajunge la o oarecare stabilitate. În tot acest proces, adevăraţii prieteni rămân acolo unde le e locul, adică în panoplia de oglinzi în care ne putem vedea fără ca identitatea noastră să fie deformată.

Un prieten adevărat este oglinda în care ne vedem așa cum suntem! De aceea, când un prieten pleacă de lângă noi – din localitate, din ţară sau din lume –, simţim dureros cum se duce o parte din noi, o parte care pleacă odată cu prietenul nostru. Nu pierdem doar o oglindă în care ne puteam vedea fără distorsiuni, ci și un ciob din identitatea noastră, conservată în imaginea lui despre noi. Un prieten poartă în pieptul său caseta de valori a identităţii noastre.

În 1973, când eram în al treilea an de facultate și bunul meu prieten Sever Iordănescu a părăsit România pentru Germania, a plecat cel care îmi spusese, încă din ziua în care ne-am cunoscut, că atunci când argumentez am „o privire pătrunzătoare, aproape fanatică”. E doar un exemplu. De fapt, plecase în Germania o întreagă colecţie de amintiri și de percepţii reciproce, care formau o parte a identităţii mele, dar și o parte a identităţii lui. Cred că nu a fost întâmplător faptul că la prima sa călătorie în ţară, în 1975, a ţinut să mă întâlnească, iar eu, care eram în primul meu concediu de odihnă, l-am invitat să petrecem acest concediu împreună. Sever plecase în Germania pentru „reîntregirea familiei”, cum se spunea în epocă, dar a venit în fiecare an pentru reîntregirea prieteniei (cu mine și cu alţii), adică pentru reîntregirea identităţii.

prieteniAcum îi duc dorul unui alt mare prieten, pe care mi l-am făcut tot în facultate și pe care l-am pierdut la începutul acestui an: Valentin Mureșan[3]. El este cel care, într-o dimineaţă rece de iarnă a anului 1972, când tremuram de frig în staţia de la Uzina Grozăvești, în așteptarea tramvaiului care ne ducea la facultate, mi-a spus amuzat: „Ești enervant de simpatic!”. El este cel care se uita la mine de sus (ca un fost voleibalist de 1,90 m) și mă interpela cam așa: „Băi tipule! Unde a scris Popper ce ziceai tu la seminar?”.

După absolvirea facultăţii am petrecut împreună la mai multe revelioane, la nunţile colegilor noștri, am participat împreună la zeci de manifestări știinţifice, ne-am întâlnit cu familiile recent întocmite – fie că veneam eu în București, fie că venea el la Brașov, fie că ne întâlneam la mijlocul drumului, la Bușteni, unde își cumpărase un apartament… L-am înmormântat anul acesta, pe 3 februarie, cu opt zile înainte de a împlini 69 de ani. Mi-e dor de Valentin așa cum duc dorul discuţiilor noastre, al acelor feedback-uri care mă ajutau să mă cunosc mai bine, al replicilor sale strălucitoare, în lumina cărora mă vedeam mai clar. Acest prieten a însoţit evoluţia mea spirituală, lucru de care am devenit pe deplin conștient abia acum, după ce nu mai e printre noi. Când ne este dor de un prieten, ne este dor și de o variantă a noastră completată, de un sine mai împlinit.

Doar între oameni egali

De la Stagirit am mai moștenit o idee: prietenia autentică poate fi doar între oameni egali – atât în virtuţi, cât și în bunătate. Inegalitatea nu duce la prietenie, iar prietenia nu duce la inegalitate. Ca și în dragoste, într-o prietenie nu se știrbește personalitatea cuiva, nimeni nu devine dependent de celălalt, iar prietenii autentici nu își hrănesc narcisismul unul altuia.

Cred că nicăieri nu putem găsi o explicitare mai bună a acestei idei ca la psihologul german Erich Fromm: „Dragostea este unirea cu cineva sau cu ceva din afară, unire capabilă, însă, să păstreze integritatea și independenţa fiinţei iubitoare. Este o experienţă de participare și de comuniune care permite dezvoltarea activităţilor personale. Nu-i nevoie câtuși de puţin de iluzii: nu-i necesară idealizarea celuilalt, nici idealizarea propriei persoane, deoarece realitatea activă a participaţiei și a dragostei duce la transcenderea existenţei individuale, făcând în același timp ca omul să se simtă posesorul forţelor active care constituie actul de a iubi. Ceea ce interesează este calitatea dragostei, și nu obiectul ei.

Dragostea este interioară solidarităţii umane…”[4]. Dacă înlocuim cuvântul „dragoste” cu „prietenie” avem mai sus exact ceea ce cred eu despre Prietenie (cu iniţială majusculă!). Ea este o formă de co-evoluţie și o cale de umanizare, o șansă de auto-realizare pentru fiecare partener și un segment din marele cerc al solidarităţii umane. O solidaritate întemeiată și re-întemeiată pe principii și pe valori. Dacă ea este sabotată de egoism, de orgolii sau de complexe, se destramă și prietenia. De aceea cred că ancora care o poate fixa pentru totdeauna este Credinţa, căci „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).

De la Stagirit am mai moștenit o idee: prietenia autentică poate fi doar între oameni egali – atât în virtuţi, cât și în bunătate. Inegalitatea nu duce la prietenie, iar prietenia nu duce la inegalitate.

Prietenia este un mare pariu al încrederii, care nu se zdruncină la prima încercare mai dificilă. Prieten este acela care nu crede veninul ce i se toarnă în ureche în legătură cu tine. Prieten este cel care te vorbește de bine în absenţa ta și nu ţi-ar spune niciodată că a făcut-o (dacă afli, afli întâmplător, de la alţii). Când prietenii tăi sunt insultaţi și calomniaţi, nu taci diplomatic și, în niciun caz, nu intri în corul detractorilor, indiferent dacă acești prieteni mai sunt sau nu în viaţă – cu atât mai mult ai datoria să le iei apărarea dacă nu mai sunt printre noi și nu se pot apăra singuri (apărarea memoriei lor este o altă formă de a-i vorbi de bine în absenţă, fără ca ei să știe).

Iată de ce avea dreptate Aristotel când afirma că prietenia autentică poate exista doar între egali, adică între oameni care se merită unul pe altul, în care niciunul dintre ei nu rămâne dator cu ceva, fiindcă nimeni nu ţine vreo socoteală. În sensul ăsta, Hegel spunea că „nu există erou pentru valetul de cameră; dar nu pentru că eroul nu este erou, ci pentru că valetul este valet”[5]. Acesta nu-l vede pe erou, fiindcă din perspectiva relaţiei sale cu acesta, el vede doar un om dependent (depinde de calitatea activităţii sale).

O prietenie autentică nu poate fi decât între egali, fiindcă prietenia adevărată nu e compatibilă cu falsificarea identităţii sau cu micșorarea unei personalităţi de dragul alteia. Așa cum am văzut, Fromm o vedea ca pe o ocazie de dezvoltare plenară a sinelui. Prietenia ne duce mai aproape de Dumnezeu.

„Valentin Mureșan, Comentariu la Etica Nicomahică, Humanitas, București, 2006.”

„ După absolvirea facultăţii, Valentin Mureșan a devenit profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din București. În ultimii ani de viaţă a condus Centrul de Etică Aplicată al aceleiași universităţi, înfiinţat și dezvoltat de el. A lăsat în urma sa o operă filosofică de mare întindere, printre care și volumul Comentariu la Etica Nicomahică, din care am citat anterior.”

„Erich Fromm, «Societate alienată și societate sănătoasă», în Erich Fromm, Texte alese, Editura Politică, București, 1983, p. 62-63.”

„G.W.F. Hegel, Phénoménologie de l’esprit, trad. de J. Hippolyte, Aubier-Montaigne, 1992, vol. 2, p. 195.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Dumitru Borțun

Rate it

Previous post

Devoțional

ZIUA 6 – 21 Zile de Post și Rugăciune: Reînnoirea puterii

Isaia 40: 31„Dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, și nu obosesc, umblă, și nu ostenesc”. Acelora care se încred în Domnul le sunt promise puterea lui Dumnezeu ca să-i reînsuflețească în mijlocul istovirii și al slăbiciunii, al suferinței și încercării; capacitatea de a se ridica deasupra dificultăților lor ca un vultur care se înalță spre cer și abilitatea de a trăi din punct de vedere spiritual fără să fie obosit și de a […]

todayJanuary 16, 2021 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%