Reforma

Originile diversității și libertatea religioasă (IV)

todayApril 26, 2021 4

Background
share close

Atât diversitatea religioasă, cât și conceptul de libertate religioasă din Statele Unite moderne au la bază reforma religioasă din Anglia, graţie colonizării Americii de Nord de către englezi.

Cu toate acestea, reforma din Anglia este foarte adesea descrisă ca fiind o mișcare impusă asupra locuitorilor ţării de către conducătorii acesteia, fără ca ei să fi avut vreun motiv bine întemeiat pentru abandonarea credinţei tradiţionale romano-catolice a strămoșilor lor. Unii sunt de părere că, dacă am putea demonstra faptul că reforma din Anglia a izvorât ca urmare a unor manevre politice, avantaje economice sau a unor slăbiciuni personale și a izbutit doar pentru că a fost impusă cu forţa asupra unei populaţii refractare sau indiferente, atunci consecinţele sale ar putea fi demontate cu mai multă ușurinţă.

Ce anume ar putea sta împotriva reunificării protestanţilor și a catolicilor, cel puţin în lumea vorbitorilor de limbă engleză, dacă aceștia nu sunt altceva decât prizonierii unei istorii nefericite? Iar dacă reforma din Anglia a fost impusă prin forţă, nu marchează ea, de fapt, o perioadă neagră în istoria libertăţii religioase?

Cele trei articole precedente ne-au dezvăluit progresul reformei de la momentul în care Henric al VIII-lea se despărţea de Roma în anii 1520 și până în noiembrie 1558, luna morţii Mariei I. Acest articol o are în centrul atenţiei pe succesoarea acesteia, cel de-al treilea copil al lui Henric al VIII-lea, Elisabeta I. În momentul încoronării sale, interesul și simpatia faţă de ideile protestante erau cu mult mai mari decât cu numai doisprezece ani în urmă, la moartea lui Henric.

Cu toate acestea, Anglia nu era încă o naţiune protestantă. În cei treizeci de ani premergători domniei Elisabetei, religia oficială a Angliei se schimbase radical, nu o dată, ci de trei ori; „stabilizarea religioasă elisabetană“ (după cum avea să devină cunoscută) urma să fie cea de-a patra schimbare majoră a ultimilor 30 de ani – și a treia în decursul unui singur deceniu! Dar, totodată, avea să fie și ultima.

Domnia Elisabetei urma să fie o epocă de aur pentru literatura, teatrul, cultura și cercetarea engleză.

Pe scenă, personajele din piesele lui Shakespeare, Marlowe și Johnson se confruntau cu probleme izvorâte din disputa la scară mai largă dintre mărturisirile de credinţă ale bărbaţilor și femeilor Angliei, probleme care erau atât de natură personală, cât și naţională. Era elisabetană avea să fie scena metaforică a desfășurării dramei deciziilor religioase naţionale. Următoarele patru decenii au conturat direcţia ecleziastică a naţiunii pentru următoarele patru secole.

Stabilizarea elisabetană

Imediat după urcarea la tron, Elisabeta a înlocuit aproape toţi consilierii regali și miniștrii de stat catolici cu oameni cunoscuţi ca fiind evanghelici devotaţi. În următorii patru ani, noul guvern central, devenit protestant, s-a asigurat ca, la primele alegeri parlamentare de sub conducerea Elisabetei, Camera Comunelor (la vremea aceea aleasă de mai puţin de o zecime din populaţie și care putea fi adesea influenţată de miniștrii guvernului) să fie compusă în majoritate din membri protestanţi sau cel puţini anti-papali, deși Camera Lorzilor era mai conservatoare. Consilierii reginei au trecut apoi prin parlament și prin consiliul episcopilor – Convocation (o adunare a clericilor din Biserica Angliei cu putere legislativă limitată asupra problemelor ecleziastice) – tiparul legal pentru „stabilizarea elisabetană“.

În anul 1559, parlamentul a aprobat două legi esenţiale: Actul de supremaţie și Actul de uniformitate, care au restaurat atât autoritatea regală (nu și pe cea papală) asupra bisericii, cât și liturghia protestantă (Cartea de rugăciuni obștești), introdusă în timpul domniei lui Eduard. În anul 1563, consiliul episcopilor (Convocation) a adoptat cele Treizeci și nouă de articole, care defineau credinţa și reglau noua biserică protestantă, și, de asemenea, o nouă carte de cazanii oficiale care, împreună cu Cartea de rugăciuni obștești, aveau să fie citite cu voce tare în fiecare biserică în timpul serviciilor divine.

Totuși, „stabilizarea elisabetană“ nu a fost un proces simplu. Iniţial, regina și miniștrii săi au încercat să readucă Anglia la valorile din vremea lui Eduard, însă primele lor legi, odată trecute de Camera Comunelor, au fost respinse de cea a lorzilor – camera superioară a parlamentului. Opoziţia era condusă de episcopi, care erau în majoritate catolici devotaţi, numiţi de Maria, și care erau foști membri oficiali ai Camerei Lorzilor; însă și ceilalţi lorzi, un număr de nobili prin moștenire, erau tot conservatori. Guvernul „a fost nevoit să facă concesii majore“ pentru ca lorzii să promulge cele două proiecte de lege amendate (trecute încă o dată prin Camera Comunelor).[1]

Totuși, „stabilizarea elisabetană“ nu a fost un proces simplu.

Actul de uniformitate, care restaurase Cartea de rugăciuni obștești, a fost modificat în mod semnificativ, pentru ca aceasta să devină ambiguă în anumite puncte cheie și deci acceptabilă atât pentru protestanţi, cât și pentru catolici. Chiar și așa, episcopii se împotriveau încă destul de înverșunat acestor proiecte de lege. Printr-o acţiune dramatică, guvernul a întemniţat doi episcopi, iar alţi doi au fost eliberaţi cu forţa din funcţie, cu toţii pe baza unor acuzaţii false. Noua legislaţie a fost promulgată cu 21 de voturi pentru și 18 împotrivă – dacă cei patru episcopi ar fi fost prezenţi, planul guvernului ar fi eșuat.

Programul elisabetan iniţial pentru o reformă radicală a fost, prin urmare, temperat din necesitate politică. Consiliul episcopilor (Convocation) s-a dovedit a fi mai maleabil decât parlamentul, însă cele Treizeci și nouă de articole au reflectat, vrând-nevrând, revizuirile aduse programului legislativ din 1559.

Tânăra regină și unii (deși nicidecum toţi) dintre miniștrii săi au pus la inimă morala acestor întâmplări. După transformările din deceniul precedent, nu este de mirare că puţini au fost cei care, la începutul anilor 1560, au conștientizat faptul că programul, care a fost în cele din urmă legiferat între 1559 și 1563, avea să se „contureze într-o stabilizare permanentă“[2]. Că a devenit un fapt nu s-a datorat doar naturii sale, ci și lecţiilor care au fost învăţate și aplicate ulterior.

După cum am văzut, ambiguitatea nu a făcut parte din planul iniţial al reginei.

Dar Elisabeta a învăţat o lecţie preţioasă din domnia tumultoasă a fratelui său mai tânăr și din cea a surorii sale mai în vârstă – aceea că a împinge prea departe și prea repede reforma religioasă nu avea decât să incite la o ostilitate care i-ar fi subminat puterea din punct de vedere politic. Iar lecţia pe care o „învăţase din conflictul din 1559“ a fost cea a precauţiei.[3] Astfel, ceea ce fusese iniţial silită să accepte devenise acum o preferinţă. În contrast cu radicalismul reformei lui Eduard, care a înstrăinat tot atâtea persoane câte a și convins, prudenţa și concilierea au devenit mărcile distinctive ale bisericii elisabetane.

Ceea ce trebuie totuși accentuat este faptul că, în timp ce agenda ecleziastică elisabetană ulterioară anului 1560 era, după standardele vremii, împăciuitoare, fiind caracterizată de generaţiile următoare ca o via media (cale de mijloc), aceasta nu era câtuși de puţin una șovăielnică. Unii istorici revizioniști o privesc pe Elisabeta cu dispreţ ca pe „o (așa-zisă) protestantă“, dar este recunoscut la scară largă faptul că dovezile pe care le avem cu privire la opiniile sale de doctrină (exprimate fie în declaraţii publice, personale sau prin corespondenţă) scot la lumină teologia sa pur protestantă.[4]

Cu toate acestea, Elisabeta nu era câtuși de puţin o calvinistă – calvinismul, sau confesiunea elveţiană, era cea căreia i se supuseseră majoritatea clericilor protestanţi englezi, fiind totuși și cea mai radicală și mai dezbinatoare dintre toate confesiunile protestante. Elisabeta dorea ca, în măsura posibilităţilor, biserica sa să îi unească mai degrabă pe oameni decât să îi dezbine – dorea ca aceasta, în limbajul vremii, să „cuprindă“ o parte cât mai mare a populaţiei.

Despărţirea de Roma și reforma din Anglia. Originile diversităţii religioase şi ale libertăţii religioase (I)

Citește și: Despărţirea de Roma și reforma din Anglia. Originile diversităţii religioase şi ale libertăţii religioase (I)

Se pare că regina și o parte a consilierilor săi ajunseseră la concluzia că moderaţia care le-a fost impusă prin opoziţia lorzilor din 1559 fusese, de fapt, o binecuvântare mascată, deși această viziune nu era împărtășită de toată lumea. Majoritatea noilor episcopi protestanţi și unii nobili protestanţi de seamă erau nedumeriţi în privinţa faptului că regina acceptase ceea ce (pentru ei) părea a fi un protestantism imatur. Renumitul teolog John Jewel, care avea să devină în curând episcop de Salisbury, a scris plin de nemulţumire că unii dintre colegii săi „caută… mediocritatea și strigă în gura mare că jumătatea este mai bună decât întregul“[5].

Elisabeta și unii dintre miniștrii săi au adoptat o viziune diferită și se pare că au făcut acest lucru destul de repede. Lordul cancelar, Sir Nicholas Bacon, a declarat cu ocazia sesiunii de închidere a parlamentului din 1559 (în cuvinte care ar fi fost pe placul reginei) următoarele: „Doresc să îl înţeleg atât pe cel iute, cât și pe cel lent, pe cel ce merge înaintea legii, cât și pe cel ce vine înapoia ei, dar și pe cel care nu o urmează deloc.“[6] Ansamblul de restricţii pe care guvernul le-a emis în anul respectiv „pentru înăbușirea superstiţiei“ și promovarea „adevăratei religii“ și care avea în vedere sprijinirea legislaţiei parlamentare „ţinea cont mai mult de sensibilităţile catolice“ decât o făcuseră cele emise în timpul domniei lui Eduard al VI-lea. Acestea au permis conservarea unei mari părţi a culturii materiale a bisericilor tradiţionale, condamnând mai degrabă „abuzul superstiţios“ de vitralii, crucifixe, altare și așa mai departe decât ordonând distrugerea acestora (așa cum speraseră adepţii radicali ai protestantismului calvinist).

Biserica elisabetană a Angliei

Biserica Elisabetei, așa cum a fost ea conturată de către parlament în 1559 și de către consiliul episcopilor (Convocation) din 1563, „era un amestec între structura episcopală tradiţională, o liturghie semi-catolică anglicizată și o teologie pur protestantă“, asemănătoare celei din timpul fraţilor săi.[7] Dar arhiepiscopul Cranmer și ceilalţi conducători ai reformei din vremea lui Eduard văzuseră în biserica acestuia de la începutul anilor 1550 un popas intermediar, un punct de trecere către o biserică mai profund reformată în viitor. În contrast, în tot restul domniei ei, Elisabeta a apărat biserica apărută dintr-o greșeală, dar și în mod voit, în primii săi patru ani; cu siguranţă, aceasta nu era una catolică, dar totuși nici una vădit protestantă, așa cum și-ar fi dorit o mulţime de figuri proeminente, atât din rândul clericilor, cât și al membrilor laici.

Sub conducerea Elisabetei, liturghia standard a Cărţii de rugăciuni obștești era în mod clar protestantă.

Mai mult decât atât, multe dintre ritualurile tradiţionale, în jurul cărora se centraseră închinarea în comun și spiritualitatea personală, au fost abrogate sau modificate în mod semnificativ. Acest lucru asigura opoziţia unor tradiţionaliști. Însă multe alte ritualuri, inclusiv unele care fuseseră interzise de Eduard, au fost reinstaurate sau păstrate într-o formă ușor modificată. Același lucru era valabil și în privinţa unei mari părţi din materialul cultural tradiţional de închinare: veșmintele preoţești, instrumentele folosite cu ocazia Sfintei Împărtășanii și mobilierul din interiorul bisericilor.

Toate acestea i-au mâniat pe acei „protestanţi înflăcăraţi“ (cum se supranumeau ei) care, din cauza hotărârii lor nestrămutate de a „purifica“ Biserica Angliei de orice reziduu lăsat în urmă de biserica catolică, aveau să devină cunoscuţi (de către dușmanii lor, mai mult decât de ei înșiși) sub numele de „puritani“.

Cu toate acestea, păstrarea formelor exterioare și a ritualurilor asociate cu acestea, chiar în timpul predicării unei teologii cu totul diferite, a asigurat o continuitate mult râvnită. Aceasta i-a liniștit într-o oarecare măsură pe unii oameni care, deși erau ostili Romei, erau totuși bulversaţi de nenumăratele schimbări de direcţie confesională. Aceștia nu avuseseră încă ocazia de a asculta prea multe predici protestante, nefiind deci convertiţi pe deplin. Astfel, convertirea lor la ceea ce generaţia protestantă următoare urma să numească „Cartea de rugăciune protestantă“ avea să fie facilitată în acest fel.

Diversitatea religioasă

Astfel, compromisurile din timpul stabilizării elisabetane nu au negat orice formă de opoziţie – nici pe departe. Totuși, acestea au reușit într-o oarecare măsură să o minimizeze.

Iniţial, mulţi englezi au fost nemulţumiţi de stabilizarea elisabetană – dar foarte important, au fost totuși puţini cei care o urau suficient de mult pentru a o respinge în totalitate.

Faptul că aceasta conţinea destule lucruri familiare sau de dorit a dus la acceptarea ei – sau cel puţin la a nu fi respinsă! – de către o gamă largă de grupuri de opinie diferită.

Erau romano-catolicii devotaţi (o mică minoritate) și anglo-catolicii în stilul lui Henric al VIII-lea, care urau papalitatea, dar și doctrinele și practicile liturgice ale protestantismului. Erau evanghelicii moderaţi, care sprijineau reforma, dar care sperau încă într-o reconciliere a tuturor creștinilor; și mai erau și lolarzii, mișcarea „eretică“ pur engleză, iniţiată de John Wycliffe, cu aproape 200 de ani înainte (a cărei absorbţie în protestantismul mijlocului de secol al XIV-lea rămâne încă unul dintre cele mai mari mistere din istoria reformei din Anglia). Mai erau, desigur, și adepţii devotaţi ai confesiunilor reformate: luterani, calviniști, câţiva anabaptiști și, de asemenea, și adepţi ai reformatorilor protestanţi – Zwingli, Bucer și Oecolampadius (ai cărui adepţi europeni au aderat la confesiunile luterană și calvinistă, dar care, din cauza separării Angliei de continent, și-au păstrat, cel puţin pentru moment, o identitate cvasi-separată).

Această diversitate a protestanţilor era bine cunoscută. O învinuire romano-catolică destul de frecventă era că aceștia „nu puteau fi adevărata biserică, care este ca o fortăreaţă de unitate în sine, din pricina nenumăratelor neînţelegeri și dezacorduri… La puţină vreme după apariţia sa, doctrina lui Luther s-a împărţit, asemeni Hidrei cu multe capete, în: luterani, calviniști, anabaptiști, libertini… etc.“[8] Într-o predică ţinută la Oxford în anul 1555, un preot catolic a accentuat sofisticata „diversitate de opinie“ a protestanţilor englezi, care erau „luterani, oeclampadieni [și] zwinglieni“, în contrast cu „vechea … credinţă catolică“[9].

Membrii diferitelor grupări protestante intrau adeseori în conflict, câteodată chiar violent, cu privire la teologia euharistiei (comuniunii sau cinei Domnului) și, drept urmare, și cu privire la modul de oficiere a acesteia din punct de vedere liturgic. Existau, de asemenea, diferenţe, câteodată destul de înverșunate, și în dreptul soteriologiei și al ecleziologiei (doctrine referitoare la mântuire și biserică). Revizuirile aduse între anii 1559 și 1563 Actului de uniformitate, Cărţii de rugăciuni obștești și celor Treizeci și nouă de articole, menţinute și consolidate de-a lungul următorilor 40 de ani, erau menite să îi împace nu doar pe catolici, ci și pe cei aparţinând diferitelor grupări protestante – deoarece, în lipsa unităţii, depășirea inerţiei tradiţiei, care în jurul anului 1560 încă afecta majoritatea populaţiei, era o imposibilitate.

O mare parte a domniei Elisabetei a fost marcată, din punct de vedere doctrinar, de „un consens calvinist“ care a condus biserica.

Totuși, spre sfârșitul domniei sale, s-au făcut simţite diferitele tendinţe protestante și, de asemenea, și o „nouă stare de spirit în cadrul protestantismului din Anglia“ – una care se baza pe o gamă de tradiţii protestante diferite și care îmbrăţișa mai degrabă vederile sacramentaliste ale lui Luther, decât pe cele ale reformatorilor elveţieni.[10] A combina protestantismul englez cu puritanismul este o greșeală de care se fac vinovaţi chiar și unii istorici renumiţi. Elisabeta, însă, nu a făcut-o.

Ferestre spre sufletele oamenilor”

Când a devenit, așadar, Anglia o ţară protestantă? Guvernele conduse de Eduard al VI-lea și Elisabeta I au impus ceea ce se cunoaște sub numele de „reformă politică“, care a sprijinit cu siguranţă procesul de protestantizare. Cu toate acestea, în Franţa, Olanda și parte din Germania secolului al XVI-lea, prinţii nu reușiseră să își impună religia asupra tuturor supușilor lor. Societatea modernă timpurie a fost una cu mult mai ierarhică decât a noastră, dar membrii săi erau la fel de dispuși ca și predecesorii sau urmașii lor să sfideze autoritatea din motive de conștiinţă.

Cei 36 de ani de război religios din Franţa și Războiul de 80 de ani din Ţările de Jos stau ca o mărturie puternică în favoarea faptului că suveranilor le-a fost imposibil să le dicteze pur și simplu credinţa supușilor.cum observa un istoric, reformele oficiale ale lui Eduard și ale Elisabetei „nu au putut face ca Anglia să devină protestantă“, tot așa cum nici contra-reforma Mariei nu a reușit să o transforme într-o ţară catolică. Cu toate acestea, statut cu statut, Elisabeta a dat Angliei „legi protestante și a făcut ca protestantismul popular să devină posibil“[11].

Mai mult decât atât, atunci când poporul englez a avut ocazia de a asculta predicarea evangheliei, răspunsul a fost, în mare majoritate, unul plin de entuziasm. Procesul a fost, însă, unul de durată, după cum au remarcat și unii revizioniști istorici.[12] 

Una din consecinţele contra-reformei Mariei a fost aceea că, la începutul anilor 1560, pur și simplu nu existau destui protestanţi devotaţi care să aparţină clerului: în aceste circumstanţe, chiar nu ar fi avut cum să „progreseze prea mult“[13].

În mod treptat, însă, școlile teologice din Oxford și Cambridge au început să ofere un număr mare de preoţi protestanţi devotaţi și zeloși, care au început să predice evanghelia – și, mai mult, să includă Cartea de rugăciuni obștești în oficierea slujbelor lor. La începutul secolului al XVII-lea, această minunată liturghie (al cărei limbaj a conturat practicile liturgice ale denominaţiunilor de limbă engleză de pretutindeni, într-o măsură chiar mai mare decât a făcut-o cea mai cunoscută versiune a Bibliei, King James) și-a câștigat un număr de adepţi devotaţi, după cum demonstrează și unele cercetări recente.[14] 

De asemenea, elevii noilor școli erau educaţi într-un spirit protestant. Intrarea în scenă a unei noi generaţii a făcut ca, la vremea tentativei de invazie catolică a Armadei spaniole din 1588 (a cărei înfrângere a fost considerată de englezi ca un semn divin în favoarea unei naţiuni protestante), să fie asigurată o majoritate engleză protestantă. Dacă în anii 1540 și 1550 marea dilemă era dacă Anglia avea să fie catolică sau protestantă, până în anii 1640 și 1650 întrebarea se ridica în dreptul formei de protestantism care urma să fie adoptată de către englezi – opiniile au fost atât de diferite, încât au dat naștere revoluţiei și războiului civil.

Însă schimbul de generaţii nu ar fi putut niciodată să se producă dacă, la fel ca și în Franţa, oamenii de rând ar fi fost devotaţi menţinerii credinţei și practicilor romano-catolice. Englezii au acceptat noua biserică – și probabil că au făcut acest lucru în mare parte și din pricina atitudinii dezvoltate de „guvernatorul suprem“: regina lor.

Deși aceste cuvinte îi sunt adesea atribuite, probabil că Elisabeta nu a spus niciodată că „nu a dorit să deschidă ferestre spre sufletele oamenilor“. Dar se prea poate ca aceste lucruri să fi fost spuse de prim-ministrul său, William Cecil, reflectând cu siguranţă și atitudinea Elisabetei. Atâta timp cât supușii se închinau în biserica sa în fiecare duminică, folosind liturghia sa, ceea ce ei gândeau nu prezenta un real interes pentru regină.

După standardele moderne, acest lucru exprimă o intoleranţă îngrijorătoare! Însă, conform standardelor secolului al XVI-lea, asta exprima toleranţă și lipsa oricăror prejudecăţi. În alte părţi ale Europei, atât catolicii, cât și protestanţii căutau să reprime opiniile, dar și practicile „eretice“, urmând ca orice fel de gândire diferită să fie pedepsit cu moartea.

Elisabeta dorea unitate între supușii săi și, atâta timp cât ei cooperau cu ea, nu avea de gând să arunce cu privirea în minţile și inimile lor, pentru a vedea dacă aceștia o făceau cu entuziasm sau doar în silă.

În mod inevitabil, oamenii de caracter de la ambele capete ale spectrului confesional, romano-catolici și puritani, refuzau să accepte dreptul reginei de a le dicta teologia sau modul de închinare – refuzând, deci, și să ia parte la serviciile oficiate în biserica sa. Au urmat persecuţii, câteodată chiar brutale, dar totuși deloc asemănătoare celor din timpul Mariei. În consecinţă, unii au opus rezistenţă politică guvernului care, la rândul său, a stârnit o represiune și mai puternică.

Dar aceasta nu constituia o problemă pentru marea masă a supușilor Elisabetei. Graţie stabilizării elisabetane, concepută în mod accidental, dar totuși menţinută în mod intenţionat pe o cale de mijloc, majoritatea englezilor nu se aflau faţă în faţă cu practici care le încălcau conștiinţele în mod flagrant. Biserica lor era protestantă, dar nu sprijinea doar o singură perspectivă teologică, astfel că era atractivă pentru mulţi – cel puţin nu era suficient de dezgustătoare pentru ca oamenii să sfideze guvernul.

RefReforma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)orma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)

Citește și: Reforma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)

Astfel, mulţi au ales să se conformeze pe dinafară și „și-au ocupat locurile în biserică… [deși] nu putem ști cu exactitate ce anume au înţeles din serviciile și slujbele oficiate.“[15] O mulţime de puritani se înghesuiau în bisericile preoţilor puritani pentru a le asculta predicile; o mulţime de romano-catolici, cum și când puteau, căutau preoţi călători (misionari veniţi de pe continent, care sfidau la propriu moartea) și luau parte la mesă. Și totuși, multe persoane din toate confesiunile luau, de asemenea, parte la serviciile bazate pe cartea de rugăciuni. Această conformitate era, în general, tot ceea ce regina lor își dorea de fapt.

Așadar, opoziţia s-a făcut simţită din ambele părţi, existând, de asemenea, și o oarecare constrângere. În final, însă, nu acestea au fost cauzele pentru care Anglia a devenit o naţiune cu adevărat protestantă, cu o biserică și o politică de stat protestante. Acest lucru a ajuns să fie o realitate pentru că majoritatea oamenilor care, la urcarea pe tron a Elisabetei, erau simpatizanţi catolici sau indeciși au avut la dispoziţie timpul și spaţiul necesare de gândire pentru a se acomoda cu noua biserică protestantă naţională. Apoi, de-a lungul unei generaţii, poporul englez a ajuns să o îmbrăţișeze.

Concluzie

Privind înapoi asupra reformei din Anglia ca întreg, putem observa că, în timp ce Henric al VIII-lea a eliberat din lampă spiritul diversităţii religioase (deși nu avusese niciodată această intenţie), domniile copiilor săi au fost decisive pentru procesul de transformare a Angliei dintr-o ţară catolică într-una protestantă. Și, chiar dacă preferinţele religioase personale și alegerile politice ale lui Eduard al VI-lea, ale Mariei I și ale Elisabetei I au avut o destul de mare influenţă, acestea nu au determinat, prin ele însele, devotamentul confesional al Angliei.

Poporul englez a fost cel care a ales să îmbrăţișeze protestantismul – nu a fost o alegere liberă, deoarece guvernele europene moderne timpurii nu le acordau supușilor lor libertatea de a-și alege religia; dar a fost, totuși, o alegere sinceră. Secolul ce a urmat Reformei a adus în întreaga Europă, acolo unde populaţia și conducătorii făceau parte din confesiuni diferite, răscoale la scară largă și războaie civile.

Că acest lucru nu s-a petrecut și în Anglia subliniază faptul că oamenii au făcut o alegere – iar aceasta a fost în dreptul Reformei.

Între romano-catolicism și diferitele forme de protestantism au existat multe deosebiri, fiind acestea, și nu dorinţa a patru dintre suveranii dinastiei Tudorilor, și cu atât mai puţin infidelităţile conjugale ale regelui Henric al VIII-lea, cele care au dat formă procesului de transformare religioasă din Anglia secolului al XVI-lea și cele care i-au determinat rezultatul final.

Toţi creștinii i se închină aceluiași Dumnezeu și cred că sunt mântuiţi de același Domn. Cu toate acestea, între catolici și protestanţi există, și au existat dintotdeauna, deosebiri fundamentale. Astăzi, protestanţii și catolicii coexistă pe întreg mapamondul, respectându-și reciproc doctrinele care îi diferenţiază (dar de care fiecare în parte este încredinţat), stilul de închinare și modul de abordare al spiritualităţii. Respectul este incompatibil cu dispreţul. Trebuie să respectăm alegerile credincioșilor din trecut, dar și pe ale celor din prezent.

Nu este nimic nou în a arunca asupra celor din trecut acuzaţii de nesinceritate în luarea deciziei de a deveni protestanţi sau de a rămâne catolici.

Acest lucru era o banalitate în secolul al XVI-lea. Protestanţii și catolicii se acuzau reciproc de aceleași greșeli – acelea de a folosi o retorică religioasă când erau interesaţi doar de bogăţie și putere – fiind orbi faţă de ironia faptului că cei aflaţi de o parte și de alta a baricadei se credeau, fiecare în parte, a fi cei sinceri, în timp ce restul erau consideraţi ipocriţi.

Adevărul este că oamenii din Anglia secolului al XVI-lea luau foarte în serios datoria de a alege între romano-catolicism și între diferitele forme de protestantism: au existat martiri catolici sub Henric al VIII-lea și sub Elisabeta I, tot la fel cum au existat și martiri protestanţi sub Henric al VIII-lea și Maria I. Ar trebui ca și noi să privim cu aceeași seriozitate înspre alegerile lor. Este cea mai bună cale de a onora devotamentul lor și de a apăra respectul între diferitele religii. Asta reprezintă cea mai de preţ protecţie pe care o putem oferi libertăţii religioase.

„Christopher Haigh, English Reformations: Religion, Politics, and Society Under the Tudors (Oxford: Clarendon Press, 1993), pp.239-241 la 240. Pentru detalii despre cum stabilizarea elisabetană a fost în cele din urmă aprobată de către parlamentul elisabetan, vezi Norman L. Jones, Faith by Statute: Parliament and the Settlement of Religion, 1559 (Londra: Royal Historical Society, 1982). ”.

„Haigh, “The Church of England, the Catholics and the People“, în Haigh, ed., The Reign of Elizabeth I (Atena: University of Georgia Press, 1985), p. 196. ”.

„Haigh, English Reformations, p. 241. ”.

„Ibid., p. 242. – dar compară cu p. 237: „ Elisabeta însăși era o protestantă, deși una adogmatică“; cf. Haigh, Elizabeth I (Londra: Longman, 1988), pp. 27, 28: „Nu poate exista nici cea mia mică îndoială cu privire la protestantismul Elisabetei“. Mai vezi și Jones, Faith by Statute, p. 9; Susan Doran, “Elizabeth I’s Religion: The Evidence of Her Letters“, Journal of Ecclesiastical History, p. 51 (2000): 699-720. ”.

„Citat în Jones, “Elizabeth’s First Year: The Conception and Birth of the Elizabethan Political World“, în Haigh, The Reign of Elizabeth I, p. 47.”

„Citat în Patrick Collinson, “Sir Nicholas Bacon and the Elizabethan Via Media“, Historical Journal 23 (1980): 255.”

„David Cressy și Lori Anne Ferrell, ed., “Introduction“, Religion and Society in Early Modern England: A Sourcebook, ed. a 2-a (New York: Routledge, 2005), p. 5. ”.

„John Rolte, trad., A faithfull admonition of the Paltsgraves churches (Londra: 1614), sig. A3r (gramatică modernizată). ”.

„În Cressy și Ferrell, Religion and Society, doc. nr. 8, p. 38. ”.

„Diarmaid MacCulloch, Tudor Church Militant (Londra: Penguin, 1999), pp. 204-209, la 208, 217-219. ”.

„Haigh, English Reformations, p. 14.”

„Vezi mai ales Duffy și Haigh, English Reformations. ”.

„Haigh, English Reformations, p. 250.”

„De exemplu Judith Maltby, Prayer Book and People in Elizabethan and Early Stuart England (New York: Cambridge University Press, 1998). ”.

„16. Collinson, “The Church and the New Religion“, în Haigh , The Reign of Elizabeth I, p. 173.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: David Trim

Rate it

Previous post

Anunțuri

Forumul Areopagus: „Teologia Crucii în viziunea lui Martin Luther: câteva reflecții Pascale”

Miercuri, 28 aprilie 2021, ora 19:00 Centrul de Educație Creștină și Cultură Contemporană „Areopagus” din Timișoara vă invită la un Dialog Online. Invitatul moderatorilor Silviu Rogobete și Alex Neagoe este pastorul Dr. Marius Birgean. Tema dialogului online este: „Teologia Crucii în viziunea lui Martin Luther: câteva reflecții Pascale”. La marcarea a 500 de ani de la Reformă, vă invităm la o discuție care vă va introduce în principalele aspecte ale […]

todayApril 26, 2021 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%