dreptate si har

Parabola nunţii fiului de împăratZiua în care criticii vor tăcea

todayMarch 27, 2021

Background
share close

Invocarea dreptăţii este refrenul întregii istorii, cu mare ecou în Biblie. Toţi visăm un happy-end şi o judecată dreaptă, cât mai curând. Cerul însuşi se miră că Dumnezeu întârzie cu sfânta dreptate. Dar în timp ce unii o aşteaptă, alţii ucid până şi gândul că ar putea veni.

În cursul istoriei sacre, Dumnezeu a intervenit uneori şi a făcut dreptate, nu neapărat aşa cum o aşteptăm noi, ci dreptatea Lui, care ne tulbură şi de care El a promis că ne va da socoteală cândva. Alteori, Dumnezeu a amânat dreptatea Sa. Aţi auzit, cu siguranţă, despre procesul de la Nürnberg. Acesta este doar o umbră a judecăţii viitoare, când inclusiv bravii aliaţi vor da socoteală de păcate pentru care nimeni nu i-a tras încă la răspundere.

Judecata începe cu cei de aproape

În această eră a Evangheliei, primul pe care Dumnezeu l-a pedepsit au fost poporul care, deşi primise cele mai multe binecuvântări, a rupt legământul cu El:

A fost odată un moşier, care plantase o vie. O împrejmuise cu un gard, săpase în ea un bazin de tescuit şi zidise un turn, după care o arendase unor podgoreni. Apoi a plecat într-o călătorie afară din ţară. Când s-a apropiat vremea culesului, boierul şi-a trimis servitorii la arendaşi, ca să-şi ia partea cuvenită din recoltă. Dar arendaşii au pus mâna pe servitorii lui; pe unul l-au bătut, pe altul l-au tăiat, pe altul l-au împroşcat cu pietre. Moşierul a trimis atunci alţi servitori, mai mulţi decât primii. Dar arendaşii i-au tratat la fel. În cele din urmă, boierul a trimis la ei chiar pe fiul său, zicându-şi: „De fiul meu se vor ruşina!” Dar arendaşii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: „Iete şi moştenitorul! Hai să-l ucidem şi să ne facem stăpâni pe moşia lui!” Au pus mâna pe el, l-au aruncat afară din vie şi l-au ucis. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el arendaşilor?“[1] (Matei 21:33-40)

Adevărul este că Dumnezeu a permis uneori nedreptăţi mari în lume. Totuşi, finalul poveștii cu tâlc arată că dreptatea este inevitabilă.

La întrebarea lui Iisus (ce va face moşierul cu arendaşii aceia?), ascultătorii – arhierei şi seniori – şi-au rostit singuri sentinţa, înainte de a pricepe că-i priveşte („Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde“). Sentinţa a fost executată în aceeaşi generaţie, în anul 70 d. Chr, asupra Ierusalimului care-L răstignise pe Fiul lui Dumnezeu. Dar faimosul autoblestem din Vinerea Mare – „Și tot norodul a răspuns: «Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri»“ – îi paşte și pe urmaşii creştini ai acelei generaţii ingrate care L-a crucificat pe Iisus. După cum doar prin credinţă şi iubire suntem copiii lui Israel[2], tot astfel, prin necredinţă şi ură, devenim fii spirituali ai lui Caiafa.

la-ceasul-judecatii_exp

Citește și: La ceasul judecăţii

De la Cădere, blestemul este partea noastră. Dar blestemul este fie o pedeapsă educativă (Geneza 3), având în miezul său binecuvântări, fie doar o prefigurare a ultimelor socoteli. Blestemul ajunge până la a patra generaţie, adesea neutralizat de harul lui Dumnezeu, care se extinde până la a mia generaţie (Exodul 20).

Dreptate şi har în istorie şi la Judecată

Dincolo de îngăduinţa lui Dumnezeu însă, dreptatea finală nu poate fi păcălită cu „frunze de smochin“, cu aparenţe. Iisus a ilustrat acest subiect prin pilda nunţii împărăteşti:

Împărăţia cerească se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. Şi-a trimis crainicii să-i anunţe pe cei ce fuseseră invitaţi la nuntă, dar invitaţii nu au vrut să vină. A trimis iarăşi, alţi curieri, zicând: „Spuneţi celor invitaţi: «Iată, am pregătit ospăţul. Vitele mele îngrăşate sunt tăiate. Toate sunt gata. Veniţi la nuntă!»“ Invitaţii însă, nesimţiţi, au plecat care încotro, la ogorul sau afacerea lui, iar cei rămaşi, au pus mâna pe slujitorii împăratului, i-au batjocorit şi i-au ucis. Împăratul s-a mâniat şi, trimiţându-şi oştile, a prăpădit pe ucigaşii aceia şi a pus foc cetăţii lor. Apoi a zis slujitorilor săi: „Nunta este gata, dar cei invitaţi s-au dovedit nevrednici de ea! Duceţi-vă dar peste tot, la drumul mare, şi chemaţi la nuntă pe toţi cei pe care-i veţi găsi.“ Vestitorii au ieşit la drumuri şi au adunat pe toţi pe care i-au găsit – şi răi şi buni – şi sala nunţii s-a umplut de meseni.

Dar când a intrat împăratul să-şi cerceteze mesenii cu privirea, a zărit acolo un om neîmbrăcat cu haină de nuntă, şi i-a zis: „Amice, cum de ai intrat aici fără haină de nuntă?“ Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a poruncit gealaţilor lui: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l afară în întuneric. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.“ Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi“. (Matei 22:2-14)

Crainicii nu aveau împuternicire să facă discriminări, ci trebuia să-i invite pe toţi. „Nobleţea“ sau „nemernicia“ celor de pe drum se putea citi pe haine.

Nu întâmplător, cei „răi“ sunt primii menţionaţi în textul original („şi răi şi buni“), deoarece grosul celor veniţi era format din sărăntoci. Este ilustrată, aici, invitaţia universală a Evangheliei, care este mai întâi pentru cei de jos.[3]

Dar împăratul pare-se că a luat toate măsurile ca oaspeţii să se simtă bine, să nu intre la banchet aşa cum erau, veniţi de la grajd, prăfuiţi şi transpiraţi. Fiind luaţi de pe drum, se înţelege că gazdele se pregătiseră să-i primească astfel încât nimeni să nu se simtă prea rău sau prea bun. O haină de nuntă care, după obiceiul timpului, era haina de sărbătoare, albă, curată, era pregătită pentru fiecare.

Acceptarea invitaţiei la banchetul Evangheliei implică acceptarea unui nou statut şi caracter: „Toţi, care aţi fost botezaţi în Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos“.[4] Fără alte distincţii, fără haine de domni şi haine de slugi. Doar haina bucuriei de a fi în graţia lui Dumnezeu, acceptat şi învrednicit. Însă indivizii cu exces de „personalitate“ nu doresc să fie trataţi la fel ca toată lumea, să fie „înregimentaţi“, să poarte „uniformă“.

Parabola culminează cu momentul trecerii în revistă a invitaţilor. Printre meseni, împăratul zăreşte de la început un domn care încălcase protocolul regal. Hainele de sărbătoare fiind albe, era uşor să descoperi o haină colorată. Şi nu m-aş mira ca înfigăreţul să se fi pus chiar în capul mesei. Probabil a fost întrebat de comeseni cu privire la ţinută, dar avea explicaţii rezonabile şi i-a convins pe unii. Cine ştie? Poate şi alţii i-or fi urmat exemplul.

O haină mai colorată era o distincţie socială.[5] Este greu de înţeles cum de s-a strecurat în sală acest intrus, printr-un filtru regal atât de serios.

Se pare că reuşise să-i impresioneze pe toţi cu haina şi retorica sa. Confruntarea împăratului cu distinsul domn este pe cât de sumară, pe atât de impresionantă. Întrebarea Maiestăţii Sale, plină de uimire, este un ecou al celei puse primilor păcătoşi („Cum de ai putut să faci una ca asta?“, Geneza 3). Acolo apare pentru prima dată motivul hainei lipsă şi al îmbrăcării cu justificări inepte.

Împăratul nu i se adresează cu „prietene!“, aşa cum sugerează unele traduceri. Domnul descurcăreţ nu era un phílon („prieten“, Iacov 2:23), pe care să-l poţi suna la miezul nopţii, să te ajute[6], ci un hetáiros („ortac“, Matei 26:50), un simplu „măi frate“, „musiu“, „tovarăşe“. Una este să faci parte o vreme din ceata lui Dumnezeu, şi alta este să-I fii prieten.[7] Distinsul mesean nu mai poate îngăima nicio explicaţie. Toate justificările pregătite par acum ridicole. Iar pedeapsa este pe măsură. Ai refuzat uniforma bucuriei? Eşti dus, legat, unde ţi-e locul: afară, în întuneric, unde vei regreta cu amar prostia de a risca bucuriile veşnice de dragul moftului de o clipă.

În parabolă, un singur comesean este prins în ofsaid. Poate fi doar primul descoperit. Cu un singur candidat respins, judecata are un rezultat foarte optimist! Dar dacă acel caz sunt eu sau eşti tu, nu mai contează statistica.

Iisus afirmă chiar că, la judecata de apoi, procentele se inversează: mulţi s-au strecurat în Biserică, dar puţini vor rămâne în sala de nuntă. De aceea se face o judecată (cercetare) a „casei lui Dumnezeu“, acum, înainte de venirea lui Iisus şi de judecata lumii întregi.[8] Regretatul Helmut Lamparter, teolog luteran, scria: „Când Pavel spune că «sfinţii vor judeca lumea» (1 Corinteni 6:2; cf. Matei 19:28) trebuie să tragem concluzia că judecata comunităţii «sfinţilor» şi judecata «lumii» nu pot fi una şi aceeaşi acţiune. După cum învierea celor care Îi aparţin lui Christos precede învierea generală a morţilor nelegiuiţi, tot aşa și judecata credincioşilor precede judecata necredincioşilor. Judecata Bisericii nu este identică, nici în timp, nici în conţinut, cu judecata lumii.“[9]

După cum apostolul Petru, cel cu adevăratele chei, spusese de multă vreme: „Şi dacă judecata începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel drept scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi păcătos?“ (1 Petru 4:18)

Să Îi lăsăm lui Dumnezeu sentinţa finală

În ce priveşte aplicarea dreptăţii aici şi acum, mult rău s-a făcut de-a lungul secolelor când s-a confundat împărăţia lui Dumnezeu cu statul dreptcredincioşilor, ca în Islam. Sub directivele Bisericii, au început să fie smulşi din drepturile cetăţeneşti oameni cinstiţi, care înţelegeau religia în mod diferit. Acest stil clasic al Bisericii de a aduce dreptatea a creat mai multe probleme decât a rezolvat:

Împărăţia cerească se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună pe ogorul său. Dar, pe când toată lumea dormea, a venit duşmanul acestuia, a împrăştiat zizanie (sălbăţie) prin semănături, şi a plecat. Când firele de grâu au răsărit şi au dat în spic, atunci s-a ivit şi sălbăţia. Slujitorii boierului s-au apropiat de el şi l-au întrebat: „N-ai semănat dumneata sămânţă bună pe ogor? De unde a apărut zizanie?“ El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut treaba aceasta!“ Atunci slujitorii i-au zis: „Vrei să ne ducem s-o plivim?“ „Nu vă duceţi!“ – le-a răspuns boierul – „ca nu cumva, plivind zizania, să smulgeţi şi grâul odată cu ea! Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş, iar la vremea secerişului voi spune secerătorilor: «Culegeţi, mai întâi, zizania şi legaţi-o în maldăre, ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în hambarul meu!»“ (Matei 13:24-30).

Dar de ce să nu smulgem zizania de când îi dă firul? De ce să nu epurăm lumea de eretici, sectari, radicali, atei şi de toţi cei care fac opinie separată? Pentru că, aşa cum ne-a spus Domnul, adesea nu ştim ce facem. Noi putem vedea erezie acolo unde este bob de dreaptă credinţă, şi invers. Putem vedea pericol social acolo unde este doar opinie separată şi critică. Abia când dau rod semănăturile se poate distinge adevăratul caracter. Cu siguranţă vom avea surprize năucitoare „în ziua aceea“.

divina-judecata-divina_exp

Citește și: Divina judecată divină

Împărăţia cerească se mai aseamănă cu un năvod, care fiind aruncat în mare adună fel de fel de vietăţi şi alte cele. Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm şi aleg peştii cei buni, adunându-i în târne; iar ce este netrebnic aruncă afară. Aşa va fi la sfârşitul lumii. Îngerii vor veni să despartă din mijlocul drepţilor pe cei răi, şi-i vor arunca în cuptorul de foc, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 13:47-50)

Există două faze ale Evangheliei: faza misionară şi faza critică. În prima fază, mesajul creştin trebuie să atingă pe cât mai mulţi. În a doua fază încep „discriminările“, dar pe acestea le fac direct îngerii, nu sfinţii, pentru că sfinţii ar putea arunca şi niscai peştişori buni.

Criteriile judecăţii

Parabolele Domnului reflectă un răspuns unitar privitor la criteriile judecăţii. Este vorba de caracterul lui Iisus. Prin simbolul hainei de nuntă, acesta este un dar pe care ni-l însuşim voluntar. Evanghelia ne prinde pe toţi în năvodul ei, dar dacă judecata ne surprinde aşa cum am fost prinşi – broaşte, meduze sau stele de mare –, suntem aruncaţi înapoi. Există destulă diversitate aici, atâtea specii de peşti buni. Semănătura bună poate fi diversă, dar nu diversionistă: chiar dacă la început se confundă cu sălbăţia, ea se va deosebi tot mai mult de iarba-dracului.

Cea mai sensibilă expunere a criteriilor este în parabola oilor şi caprelor (Matei 25:31-46). Păcatele caprelor din pildă nu au fost salturile prea mari, privirile zglobii sau blana neagră. Ele sunt aşezate la stânga, expresia grecească folosind în acest caz un eufemism care înseamnă, literal, „cu nume bun“! Vă mai amintiţi de acel domn bine, care a fost prins fără haină de protocol?

Caprele nu I-au făcut niciun rău Domnului, ba poate că religia lor Îi cinstea pomenirea şi obrazul. Ghinionul lor a fost că iubirea frăţească a fost atât de importantă în ochii Domnului, încât celelalte aspecte religioase nici nu sunt menţionate în pildă.

Dacă ai uitat mila, atunci dreapta credinţă, sfintele taine, poruncile, sărbătorile, sfinţii, nesfinţii, posturile şi serviciile divine, toate, toate sunt irelevante la judecată. Mila este adevărata icoană a Mântuitorului, adevărata religie. Şi nu despre mila viscerală faţă de tot ce mişcă este vorba aici, ci de împreuna simţire cu fraţii lui Iisus. Printre aceştia, sunt unii atât de mărunţi, de nu se văd; atât de mici, încât trebuie căutaţi; atât de neînsemnaţi, că nimeni nu i-ar băga în seamă.

Unii trăiesc deja această religie diaconică, în mod natural, fără să se gândească la o răsplată veşnică. Alţii doar zburdăm pe câmpii, uitând aşteptările Împăratului. Unii suntem ascunşi în Christos, alţii încă ne ascundem după Christos. Slavă Domnului, încă nu s-a făcut marea departajare. Dar nici nu mai este mult, pentru că deja suntem în timpul judecăţii.

„Textele biblice din acest articol sunt redate în traducerea autorului”.

„Matei 9:11-13; 11:5, 28”.

„Galateni 3:27-29; Efeseni 4:22-24; Coloseni 3:9-11.”

„Geneza 37:3; 2 Samuel 13:18.”

„H. Lamparter, Die Hoffnung der Christen, Stuttgart, 1967, p.161.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Florin Lăiu

Rate it

Previous post

Biserica

Maria ar fi avut de ales în a accepta sau nu să-L nască pe Isus

O organizație catolică ce sprijină drepturile la avort, a declanșat joi o puternca dezbatere teologică atunci când a afirmat că Maria „avea de ales” între a-L naște pe Isus sau nu, prin urmare, toate femeile ar trebui să aibă dreptul la aceeași alegere. Catholics for Choice, o organizație non-profit și PRO-avort, a declanșat controversa în urma postării mai multor articole pe paginile sale de socializare. „Maria, mama lui Hristos, a avut de ales între acceptarea sau refuzul conceperii Lui”, se […]

todayMarch 27, 2021 3

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%