Război

Paradisul „vama Siret“ și războiul din Ucraina

todayApril 13, 2022

Background
share close

Pe 27 februarie 2022 am schimbat cravata și costumul de pastor cu o vestă de voluntar ADRA la vama Siret.

A fost o decizie spontană, emoţională. Mi-am lăsat soţia și copilul în vârstă de 4 ani acasă, în Brașov. Mi-am chemat unul dintre cei mai buni prieteni, Lilian, și el vorbitor de limbă rusă, ca să plonjăm împreună într-o mulţime de oameni fugiţi din calea războiului. Aceștia se luptau să prindă un colţ sub cerul liber din România.

De mic copil am învăţat limba rusă. La locul de joacă, printre copiii din faţa blocului. Acolo era groapa de nisip a naţiunilor (moldoveni, ruși, ucraineni etc.). Tot acolo am învăţat că între copii nu există diferenţe și culori de piele, naţiuni superioare și inferioare, ţări bune sau rele. Era pace, era bine!

Am fost izbit de imaginea miilor de refugiaţi care treceau graniţa.

Nu m-am gândit niciodată că voi folosi cunoștinţele de limba rusă într-un context de război. Acum venise momentul. Războiul a demonstrat încă o dată că poate genera periodic un soi nou de cetăţean al lumii: refugiatul! Acesta este forţat să accepte o realitate confuză, fără casă, fără patrie și, de multe ori, fără speranţă. Odată ajuns în vama Siret, am fost izbit de imaginea miilor de refugiaţi care treceau graniţa.

Șiruri de oameni și mașini curgeau spre România. Acolo i-am găsit extenuaţi de drumul lung pe micuţii Dasha, Anya, Nikolai, Nastya, Elena, Nikita și pe mamele și bunicile lor: Iana, Katerina, Tatiana, Liudmila sau Zlata. Imaginea mamelor cu copii mici de 4 sau 5 luni în braţe m-a trimis cu gândul la Pietà a lui Michelangelo. O mamă ar face orice ca să-și salveze copilul din sminteala războiului.

Venisem ca traducător la frontieră. Începusem bine treaba. În primele ore ajutasem mai mulţi refugiaţi, dar foarte curând mi-am dat seama că trebuie să fac mai mult de-atât. Iniţial eram înţepenit în comunicări tehnice, care rezolvau problemele imediate ale refugiaţilor: orientarea spre hrană, transport și cazare. Treptat mi-am dat seama că acestea erau nevoi secundare.

Lacrimile celor mai mulţi erau simptome ale unei nevoi emoţionale mult mai adânci. Legea marţială din ţara vecină a generat despărţirea soţiilor, a mamelor cu copii și a bunicilor de soţii, taţii și bunicii care nu puteau trece punctul de frontieră. Tabloul era devastator. Temerile lor culminau cu gândul rostit cu voce tare: „Nu știm dacă îi vom mai vedea vreodată!” Fiecare dintre ei avea o istorie de povestit.

vama Siret
 

Această imagine m-a făcut să-mi schimb abordarea. Înţelegeam treptat că nu eram doar traducători de cuvinte și expresii, ci traduceam emoţii și sentimente. Vocaţia noastră s-a extins spre consilierea acestor orfani ai lumii. Am scos din desagă cuvinte calde de bun venit și de asigurare că au ajuns într-un loc sigur, lipsit de pericole. Le-am comunicat că România este un loc prietenos pentru ei.

Disperarea prin care treceau trebuia risipită cu multă empatie și compasiune naturală. Un ceai fierbinte împreună cu o vorbă și un zâmbet cald aveau efecte sufletești nebănuite pentru ei, dar și pentru noi. Într-un astfel de context, o privire prietenoasă, o îmbrăţișare și o mână de ajutor aveau să fie un început de terapie întru combaterea disperării.

Atenuarea suferinţei a devenit o prioritate. Șocul declanșării conflictului armat trebuia estompat prin comunicări delicate, emoţii pozitive, prietenoase și calde. Nivelul de neîncredere al refugiaţilor era la cote înalte. Dar, în lipsa altor soluţii, se lăsau pe mâna voluntarilor prietenoși. Uneori chiar prea prietenoși, prea insistenţi, prea binevoitori. Aveam câteodată impresia că unii voluntari își vor „sufoca” refugiaţii luaţi spre îngrijire. Și empatia își are excesele ei.

Aproape fiecare familie de refugiaţi a fost impresionată de ospitalitatea ieșită din comun din vama românească. Pe lângă lacrimile despărţirii de cei dragi, am văzut și lacrimi de bucurie când au descoperit că voluntarii aveau braţele deschise.

 

Desfășurarea de forţe umanitare atingea apogeul pe valea râului Siret. Ucrainenii mă întrebau uluiţi: „Toţi acești oameni și toate aceste lucruri sunt aduse aici pentru noi?” Totul era neverosimil pentru ei.

Au fost zile fierbinţi prin prisma evenimentelor, dar cu temperaturi reci. O vreme geroasă și neprietenoasă pentru cei care așteptau să treacă graniţa, dar și pentru voluntarii neobosiţi. Am aflat că pe partea dinspre Ucraina este o coadă lungă de mașini, dar și persoane care au luat-o pe jos ca să treacă frontiera. Într-una din zilele efervescente, am fost abordat de Andrei din Piatra Neamţ, care era în căutare de traducător. Își dorea să treacă graniţa cu scopul de a oferi ajutorul necesar celor afectaţi de frigul de-afară.

A doua zi, eram trei bărbaţi voluntari într-o mașină. Am trecut punctul de frontieră și am ajuns în Ucraina. Descoperiserăm rândul de persoane fără mijloace de transport și o coadă de aproximativ 5-6 km de automobile care așteptau să traverseze frontiera. Dincolo era evidentă tensiunea și nerăbdarea cu care mii de oameni așteptau să prindă culoarea verde spre siguranţă.

La un moment dat, în contactul nostru cu refugiaţii, Andrei descoperise că sunt pastor și a spus zâmbind ceva de genul: „Ne-am găsit aici trei – un credincios, un necredincios și… un evreu!” Am descoperit ulterior că Andrei Rădulescu este producător și regizor de film, iar Gal este un evreu din Berlin, care conduce un ONG numit IsraAID Germany. I-am apreciat pentru curajul și implicarea lor. De la începutul războiului, cei doi au organizat câteva transporturi cu ajutoare umanitare pentru Ucraina. M-am gândit că îmi place „religia” lor, care îi motivează să-i ajute pe cei în nevoie.

Este limpede că devenisem inevitabil un ucrainean. De fapt, în această perioadă, lumea a redenumit planeta noastră și i-a oferit numele Ucraina. Pentru că Ucraina acestor zile nu mai este o ţară, nu mai este un teritoriu geografic sau un popor. Ucraina de azi a devenit un simbol, o experienţă, o cauză, o frântură din viaţa noastră, o filozofie a rezistenţei binelui împotriva răului, un act de înfrăţire între oameni de diferite culturi și valori.

Și mai este ceva. Războiul este absurd, fără discuţie. Dar războiul răscolește și trezește ceva latent în fiinţa umană: capacitatea de a iubi și a sluji necondiţionat. Este o condiţionare stranie, dar foarte reală a manifestării iubirii.

Dacă aș putea să zugrăvesc paradisul localizat pe pământ, atunci cu siguranţă mintea îmi aleargă la peisajul din vama Siret.

În acel loc am regăsit raiul, care se exterioriza prin slujirea necondiţionată a celor fugiţi din calea războiului. Acolo am văzut cum toate liniile de separare, toate hotarele ideologice și etnice dispăruseră. Toată ranchiuna și ura de care a fost capabil omul vreodată a fost risipită în faţa vocaţiei supreme: salvează-ţi aproapele! În proximitatea iadului declanșat de război, se vede cu ochiul liber cum se poate construi un rai al slujirii.

Acum stau la gura sobei, la cald, și gândesc la rece experienţa zilelor petrecute la frontieră. N-am avut ocazia să văd războiul, dar am văzut două dintre consecinţele lui: durere și suferinţă contra slujire și iubire. Cele două evocă două stări antagonice în sufletul meu, dar mă văd obligat să caut echilibru. De aceea, printre consecinţe și stări contradictorii, voi alege speranţa! Deși istovită de stări beligerante, omenirea mai are speranţă.

Satisfacţia de a vedea zâmbetele refugiaţilor printre lacrimi îmi aducea insistent în minte zicerea profetului Ieremia către Baruc: „Dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta în toate locurile unde vei merge” (Ieremia 45:5). La urma urmei, în absurdul evenimentelor trecătoare, descoperim că viaţa este un dar inefabil. Dacă uităm de acest dar, istoria are grijă să ne aducă aminte de el. Rămâneţi cu aceste cuvinte pe care le rosteam la primul contact cu cei refugiaţi pe tărâmul românesc al păcii: Ne perejivaite, vseo budet horoșo! S Bogom![1]

Mihai Miron este pastor și directorul Departamentului Libertate Religioasă al Bisericii Adventiste din Transilvania de Sud. 

Citește și: „Speranţă pentru Ucraina”. Ambasadori ai binelui, la graniţa dintre două lumi

vama Siret

„Nu vă îngrijoraţi, totul va fi bine! Cu Domnul!”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Mihai Miron

Rate it

Previous post

30 zile de rugăciune

Ziua a 12-a: Grupul etnic Akhdam din Yemen

Aisha caută prin gunoaie și locuiește într-o mahala din Yemen. Ea se luptă să supraviețuiască, deși condițiile de viață ale populației marginalizate Akhdam s-au înrăutățit constant de la începutul războiului din Yemen, cu ani în urmă. La fel ca mulți dintre cei mai săraci oameni de aici, ea își petrece ziua la groapa de gunoi, încercând să găsească apă, mâncare sau chiar alte lucruri pe care poate să le folosească […]

todayApril 12, 2022 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%