Educatie

Parenting la 110 decibeli

todayFebruary 10, 2021 1

Background
share close

Se spune că, pentru a crește un copil, este nevoie de un sat. Dovadă că înţelepciunea populară admite demult, și cu îngăduinţă, că dezvoltarea unui om necesită aportul întregii comunităţi. Ce aduce valoros comunitatea, mai ales atunci când comunitatea în speţă este cea știinţifică?

Nu trebuie să fii un antropolog cu state vechi sau cine știe ce geniu observaţional ca, vizitând câteva bloguri foarte în vogă printre mămici, să remarci două caracteristici care animă aceste medii: vehemenţa și dezacordul. Convingerea cu care autoare și cititoare deopotrivă promovează diverse soluţii la provocările noilor mame devine aproape insultătoare atunci când constaţi cât de contradictorii sunt, deseori, aceste soluţii. Ce să priceapă o mamă, epuizată și exasperată de plânsul inconsolabil al bebelușului ei, de la sfătuitoarele digitale care recomandă unele să îţi lași pruncul să plângă până se dezvaţă de răsfăţul de a obţine lucruri prin plâns, altele să îţi arăţi imediat disponibilitatea, securizând astfel atașamentul sănătos al copilului faţă de părinte? Câtă lumină poate face știinţa în cotloanele întunecate și presărate cu piese lego ale internetului?

Plânsul unui copil cu vârsta între 3 luni și 6 ani produce, în medie, 105,15 decibeli.

Unii copii pot plânge chiar și la o intensitate de 110 decibeli, aceasta în condiţiile în care, în general, se recomandă limitarea expunerii la un zgomot mai mare de 85 de decibeli. Am putea deduce de aici că bebelușii vin echipaţi cu sisteme de avertizare sonoră fără competiţie, parcă înadins construite pentru ca nevoile lor să nu poată fi ignorate. Însă știinţa, mai precis psihologia, are mult mai multe de spus în dilema de mai sus decât această anecdotă.

Psihologia a început să vorbească metodic despre dezvoltarea copiilor și rolul părinţilor în această epopee abia în ultimele două secole. În tot acest timp, variaţia marilor teorii prin prisma cărora psihologii au interpretat, măsurat și învăţat despre creșterea copiilor seamănă neașteptat de bine cu micul haos pe care îl întâlnim în blogosfera pe subiect.

Cele patru controverse

Principalele teorii ale dezvoltării copiilor au examinat și au explicat dezvoltarea din unghiuri diferite. Unii cercetători s-au concentrat pe stadializarea maturizării (Arnold Gesell, Sigmund Freud, Jean Piaget, Lev Vygotsky, Erik Erikson), alţii – pe factorii exteriori copilului care îi dictează devenirea (John Watson, B. F. Skinner, Albert Banudra, Uri Bronfenbrenner, Noam Chomsky).

Psihologia a început să vorbească metodic despre dezvoltarea copiilor și rolul părinţilor în această epopee abia în ultimele două secole.

Însă, înainte de a observa specificul fiecăreia dintre aceste contribuţii, e bine să facem un pas și mai în spate, pentru a observa marile întrebări/dileme care alcătuiesc, de fapt, grila pe care se așază toate teoriile dezvoltării. Înainte de orice altă diferenţă, ceea ce așază teoriile privind dezvoltarea copiilor în categorii distincte este răspunsul pe care acestea îl oferă la patru întrebări fundamentale pentru domeniu:

1. Ce influenţează în principal dezvoltarea umană: natura (biologia/forţele genetice) sau cultura (forţele mediului)?

2. Ce anume descrie mai bine dezvoltarea: universalitatea (experienţele comune care duc la o serie comună de consecinţe previzibile) sau diversitatea (experienţele disparate care au rezultate foarte diferite)?

3. Ce este copilul: un agent activ (care își influenţează singur cursul dezvoltării) sau un agent pasiv (care doar răspunde forţelor din exteriorul lui)?

4. Ce este dezvoltarea: rezultatul unor schimbări calitative (salturi bruște în care noul stadiu e extrem de diferit de anteriorul) sau schimbări cantitative (achiziţia treptată de abilităţi noi, care se adaugă celor vechi)?

Nu putem înţelege cu adevărat greutatea niciunui sfat privind creșterea copiilor decât dacă luăm în calcul premisele lui. Controversele[1] de mai sus sunt practic elefanţii pe care se sprijină majoritatea dezbaterilor de azi privind parenting-ul.

Rădăcini

Primele teorii ale psihologiei dezvoltării s-au axat foarte mult pe comportamentele anormale, în vreme ce teoriile mai recente s-au concentrat pe momentele-cheie ale creșterii, pe etapizarea dezvoltării.[2]

Teoria maturizării biologice, așa cum a fost expusă de Arnold Gesell, susţine că dezvoltarea unui copil este dictată din interiorul acestuia și că urmează un program stabilit biologic. Gesell considera că toţi copiii trec prin aceleași stadii de dezvoltare, în aceeași ordine, fiecare în ritmul lui. Fiindcă la Gesell biologia copilului are o importanţă crucială, filosofia de parenting pe care a susţinut-o el viza o abordare centrată pe copil. Părinţii trebuiau să recunoască orarul genetic al copilului lor și să observe ceea ce copilul are nevoie, ceea ce este gata să facă și să înveţe. Mai ales în primii ani de viaţă, Gesell îi sfătuia pe părinţi să își suspende așteptările cu privire la ceea ce „ar trebui” să facă copilul[3], însă criticii i-au reproșat că a accentuat prea mult maturizarea biologică și prea puţin factorii de mediu, precum învăţarea.[4] Alţi cercetători susţin că stadializarea lui Gesell nu e valabilă, pentru că la anumite stadii copiii pot avea mai multe abilităţi decât cele indicate de psiholog.

Teoria psihosexuală introdusă de Sigmund Freud susţine că fazele de dezvoltare ale copilăriei corespund concentrării energiei sexuale a copilului pe anumite regiuni ale corpului, asociate de obicei erotismului.[5] Potrivit lui Freud, dacă persoana nu reușește să treacă de la o etapă la alta în creșterea sa, aceasta poate dezvolta fixaţii cu specific dat de etapa la care s-a blocat. Freud considera, de asemenea, că personalitatea se definitivează în jurul vârstei de cinci ani. Astăzi, ansamblul teoriei lui nu se mai bucură de respect în rândul profesioniștilor în educaţia copiilor, însă influenţa părintelui psihanalizei reverberează încă în aspectele ei revoluţionare pentru momentul la care au apărut, cum ar fi influenţa impulsurilor inconștiente asupra comportamentului conștient.

În propunerea teoriei dezvoltării psihosociale, Erik Erikson îi este dator lui Freud, deși teoria lui Erikson nu consideră că interesul sexual este forţa motrice a dezvoltării, așa cum considera Freud. Însă și Erikson susţine că omul se dezvoltă în etape succesive și că, la fiecare etapă, se confruntă cu un conflict de dezvoltare care, dacă nu este rezolvat, au impact negativ asupra funcţionării individului și creșterii lui. Erikson nu explică însă și ce tipuri de experienţe sunt necesare pentru ca un copil să aibă succes în trecerea de la o etapă la alta și nici nu prezintă modalităţi de rezolvare a potenţialelor conflicte care apar la fiecare etapă.

Jean Piaget, unul dintre cei mai influenţi psihologi ai dezvoltării, a propus teoria dezvoltării cognitive și a dat astfel un cadru știinţific ideii că între gândirea unui copil și cea a unui adult există o diferenţă calitativă. Gândirea și capacitatea de a raţiona a unui copil se schimbă calitativ, în timp. Lucrul acesta se întâmplă atât prin contribuţia proprie a copilului la înţelegerea lumii (copilul învaţă, prin experienţă, să își verifice cunoștinţele anterioare), dar și prin contribuţia biologiei (un copil care nu a atins o anumită etapă biologică nu are capacitatea mintală de a folosi informaţia din mediu pentru a dezvolta noi capacităţi de gândire).

Paradigma behavioristă (a condiţionării) a venit cu un set complet diferit de ochelari. Lansată de controversatul J. B. Watson[6]  și continuată de B. F. Skinner, aceasta propune că dezvoltarea este o reacţie a copilului la o acţiune din exterior: stimul, recompensă, pedeapsă, confirmare. Și că diversitatea comportamentală apare fiindcă adulţii din viaţa copiilor le-au oferit recompense și pedepse diferite. Behaviorismul nu ia în considerare gândurile sau sentimentele, ci se concentrează strict pe modul în care copilul este modelat de experienţele din afara lui. Cu alte cuvinte, este o paradigmă care prioritizează influenţa mediului.

Teoria socioculturală, susţinută de cercetarea unor psihologi precum Albert Bandura și Lev Vygotsky, se concentrează pe maniera în care cultura este transmisă de la o generaţie la alta și, percepând biologia ca neavând un impact direct asupra dezvoltării cognitive, propune ideea că trăsăturile moștenite și cele învăţate din interacţiunea cu alţii influenţează modul în care un copil interacţionează cu mediul și, implicit, tipul de experienţe pe care le are și care ajung să îi deseneze identitatea. Sub umbrela acestei teorii se încadrează și teoria atașamentului, propusă pentru prima oară de John Bowlby, susţinută de Mary Ainsworth, Diane Baumrind și alţii. În esenţă, această teorie susţine că între copil și mamă (sau îngrijitorul lui permanent) există o legătură pe care copilul tinde, în mod natural, să o dorească și să lupte pentru ea cu tot ce are (gângurit, râs, plâns). Această legătură (atașamentul) produce în copil un tipar de relaţionare cu ceilalţi oameni, de aceea ruperea ei sau disfuncţionalităţile ei au repercusiuni, inclusiv în viaţa adultă.[7]

Cum rămâne cu bebelușul care plânge?

Discuţia despre teoriile dezvoltării ar putea continua încă mult, prin analiza altor abordări la fel de complexe sau mai fragmentare ale parenting-ului, dar pentru a menţine direcţia practică, avem deja toate datele pentru a deconstrui controversa despre copilul care plânge. Sfatul de a lăsa copilul să plângă singur, în speranţa că astfel își va dezvolta un mecanism de adaptare, vine pe filieră behavioristă. Un adept al ideii behavioriste că sentimentele copilului nu contează în procesul educaţional și că un copil are voie să plângă doar dacă suferă din punct de vedere fizic[8] se va gândi dacă bebelușul a fost hrănit, a fost schimbat, are vreun disconfort și, dacă răspunsul la toate acestea este negativ, va da curs sfatului de a ignora plânsul, așteptând ca, în câteva zile, copilul și părinţii să aibă nopţi liniștite.

bebelus alaptat la biberon

Un adept al teoriei atașamentului va fi oripilat de acest sfat, argumentând că plânsul copilului este metoda prin care el îi comunică mamei că are nevoie fizic și/sau psihic de prezenţa mamei lui și că insensibilitatea mamei la acest apel va degrada atașamentul dintre ei.

Chiar când cei doi consilieri sunt gata să se ia la harţă, un al treilea cercetător, de data aceasta pediatru, vine și spune că, în urma unui studiu cu urmărire pe cinci ani a subiecţilor, nu a constatat diferenţe emoţionale și nici de comportament între copiii cu probleme de somn la vârsta de șapte luni care au fost „antrenaţi” behaviorist și cei care au primit atenţie pe modelul teoriei atașamentului.[9]

Lipsa unui consens știinţific în privinţa metodei ideale de a răspunde la cele mai comune provocări ale creșterii unui copil ar trebui să mai pondereze din vehemenţa cu care se flutură preferinţele interpretative ale unei teorii sau ale alteia, mai ales în faţa noilor mame, aflate într-o perioadă în care au nevoie ca niciodată de sprijin, nu de condamnare.

Nimeni nu știe cu adevărat ce liniștește plânsul de 110 decibeli al unui bebeluș.

Uneori sunt braţele calde ale mamei, alteori lacrimile ei de neputinţă. Însă important este că plânsul se liniștește. Și că e prima lecţie despre suferinţă pe care bebelușul și părinţii lui o învaţă împreună.

Alina Kartman găsește paradoxal încurajatoare controversele care există în psihologia dezvoltării copilului, fiindcă lucrul acesta face să strălucească și mai mult demnitatea familiei care își recunoaște limitarea în faţa miracolului vieţii și care se roagă să ia decizii bune pentru copilul ei.

„Vezi L. E. Berk, Child development, Allyn and Baco, Boston, 2003.”

„Martin Bellman et al., «Developmental assessment of children», BMJ, nr. 346, 2013.”

„Robert V. Kail, Theresa Zolner, Children, Pearson Education Canada, 2015, p. 11.”

„Stephen Hupp, Jeremy Jewell, Great Myths of Child Development, Wiley, 2014, p. 116.”

„Vezi sinteza vizuală produsă de ONG-ul Sprouts pe canalul său YouTube, «Psychosexual Development by Sigmund Freud», https://youtu.be/mhG-twzaE_g.”

„J. M. O’Donnell, The Origins of Behaviorism, New York University Press, New York, 1985.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Alina Kartman

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Întrebări imposibile din Biblie (2)

9 februarie 2021 Partea a 2-a „Cerurile laudă minunile Tale, Doamne, şi credincioşia Ta în adunarea sfinţilor! […]Voi spune strălucirea slăvită a măreţiei Tale, şi voi cânta minunile Tale.” (Psalmi 89 si 145) Video AICI. Pentru cei care au întrebări legate de Biblie, lucruri care li se par imposibile, data trecută am prezentat câteva principii generale, iar azi voi prezenta câteva minuni extraordinare. 1. Dumnezeu a dat soarele înapoi cu 40 de minute „Isaia, proorocul, s-a rugat Domnului, şi Domnul […]

todayFebruary 10, 2021


Similar posts

Educatie

Blestemat e oricine este atârnat pe lemn

BAL49154 Christ on the Cross, 1884 (oil on canvas) by Munkacsy, Mihaly (1844-1900); 460×712 cm; Deri Muzeum. Debrecen, Hungary; (add.info.: also known as ‘Golgotha’; part of a triptych, other 2 panels in Deri Muzeum and Art Gallery of Hamilton, Ontario;); Hungarian, out of copyright Cu trei sau patru decenii înainte […]

todayApril 26, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%