Familie

Părinte și copil | Greșeli frecvente faţă de părinţi

todaySeptember 19, 2022 8

Background
share close

Tocmai m-am întors de la o înmormântare. O mamă de 54 de ani și-a lăsat copilul îndurerat în urmă, la vârsta adolescenţei. Tatăl povestea cum fiul a dorit să își ceară iertare mamei, pe patul de moarte, pentru toate îndărătniciile tipice unui copil de până în 17 ani. Era deja iertat.

Deși părinţii mei sunt mult mai în vârstă, iar eu am depășit de mult adolescenţa, o posibilă despărţire de părinţi a trecut rapid prin mintea mea împreună cu o dorinţă puternică de a nu fi greșit. Din fericire, mai am vreme să schimb câte ceva și să fac ca acest timp rămas să fie unul benefic pentru ambele părţi.

Bunicii sunt bunici, părinţii sunt părinţi

Cele mai frecvente momente de tensiune între mine și părinţii mei s-au născut după ce am devenit mamă. Fiecare bomboană dată de bunic nepoţilor sau fiecare minut în plus în care aceștia erau lăsaţi în faţa televizorului îmi provoca frustrări. Au fost ocazii când mi-am mustrat părinţii pentru că nu urmează metodele mele de creștere a copiilor. M-am gândit și să nu îi mai duc pe copii la ei până nu vor face așa cum cred eu că e bine. Scuzându-mă cu grija faţă de copii și asumarea responsabilităţii de mamă, îmi pedepseam de fapt părinţii. Până când am înţeles.

Tot ce își doresc bunicii este să își vadă nepoţii fericiţi. Și chiar dacă pentru mine fericirea copiilor mei nu constă în consumul de dulciuri, pentru bunici lucrurile stau altfel. Pentru ei nu există, de multe ori, balanţa între acum și peste ani… Timpul lor se scurtează, fericirea trebuie să se vadă acum. Acea sclipire din ochii nepotului care deschide ciocolata, acea ţopăială într-un picior când se deschide televizorul sunt tot ce contează pentru ei. Așa că m-am hotărât ca, atâta timp cât viaţa copilului meu nu este pusă în pericol, să nu mai fac mare discuţie pentru o ciocolată în plus din când în când.

Pe măsură ce copiii au mai crescut și au putut vorbi în dreptul lor înșiși, atenţia mea s-a îndreptat spre a-i crește pe ei responsabili. Să pună ei limite, pentru că despre ei este vorba. Dacă copilul spune că nu mănâncă napolitane, dar e încântat când desface o banană, orice bunic va cumpăra data viitoare banane. Lucrurile se petrec acum între mine și copiii mei, nu între mine și părinţii mei. Nu le impune bunica să se uite la televizor dacă ei nu vor. Dacă ei aleg să se joace un joc de masă sau să citească ceva, nu îi așază nimeni forţat pe canapea să se uite la vreun serial.

Bunicii au tendinţa de a-i lăsa pe copii să facă ce vor, ceea ce este extraordinar pentru dezvoltarea lor echilibrată. Treaba mea ca părinte nu este de a crea limite în orice context, ci de a-mi educa copiii să își păstreze principiile în orice context.

De cele mai multe ori, vrem să ne diferenţiem, ca părinţi, de părinţii noștri în ce privește creșterea copiilor prin abordarea disciplinei și a alimentaţiei. Răspunsuri din partea părinţilor noștri de genul: „Așa te-am crescut și pe tine și uite că ești bine unde ești” ne irită pentru că știm că se poate și mai bine de atât. Totuși, iritarea o manifestăm doar în anumite direcţii. În loc să mă concentrez pe dulciuri sau ecrane, probabil că ar trebui să îmi îndrept atenţia spre modelele de creștere a copilului pe care le-am moștenit și pe care ar trebui să le schimb.

Cum mă manifest când mă enervez? Ce cred despre copilul meu? Ce cred despre rolul și poziţia mea ca părinte? Cum stau cu rezolvarea conflictelor, cu acceptarea copilului, cu pedepsele, cu recompensele? Cum îi acord spaţiu și timp copilului? Cum îl responsabilizez? Ce e în spatele dorinţei mele exagerate de curăţenie? Cum pun limite? De unde știu că acele limite sunt bune? De unde știu că modul în care percep ascultarea copiilor faţă de mine este corect sau doar unul moștenit (care poate fi corect) de la părinţii mei?

Prea multe fotografii

Deși s-au adaptat la era digitală în care trăim și au telefonul plin de fotografii și clipuri cu nepoţii lor, părinţii mei au fotografii în casă, peste tot, de toate mărimile. Unele sunt banale, altele sunt „trecute” și sunt multe, prea multe pentru mine. Pe pereţi, pe rafturi, pe birou, pe frigider, chiar în vitrină sunt poze cu copiii și nepoţii lor. Iar printre acestea zărești câte un dicţionar de pe vremea copilăriei noastre, câte o carte din timpul facultăţii, câte o revistă în care am scris vreun articol sau în care a dat vreuna dintre noi un interviu. Sunt păstrate după fiecare curăţenie generală de parcă ar fi lucrurile folosite cel mai des.

Uitându-mă cu atenţie la acestea și încercând să le descopăr semnificaţia, am înţeles. E modul lor de a-și păstra viaţa în preajmă. E modul lor de a le spune tuturor despre bucuria vieţii lor. E modul lor de a fi mândri de ce rămâne de fapt după ei. Iar când copiii noștri le privesc și pun întrebări, bunicii, sau chiar noi, părinţii, le povestim încă un episod din istoria familiei noastre și transmitem, fără să vrem, de fiecare dată, valori și identitate. Așa că, din când în când, fiecare dintre noi mai adaugă câte o ramă la colecţia lor, fără ca vreuna dintre cele vechi să dispară.

Nu m-ai mai sunat…

De-o viaţă, mama și tata sunt cei care îmi poartă de grijă, și nu invers. Zeci de ani i-am sunat de cele mai multe ori când am vrut să întreb ceva, să le las copilul câteva ore, să o rog pe mama să îmi gătească sau pe tata să îi repare bicicleta nepotului, aflând printre altele și cum mai sunt, ce mai fac. Pe măsură ce puterile lor scad și nu mai am atâtea motive să îi sun și nici ei atâtea ocazii să se simtă valoroși, a fost nevoie să fac un exerciţiu planificat de a le da un telefon. Chiar dacă mă gândeam și mă rugam zilnic pentru ei, totuși vâltoarea zilei m-a scuzat în ochii mei de neglijenţa pe care am manifestat-o faţă de ei, de faptul că nu i-am mai sunat.

Slalomul printre copii, casă, muncă, cumpărături și biserică făcea de multe ori să amân pentru a doua zi contactul cu părinţii mei. Pe măsură ce timpul trece, și mai ales într-o vreme de pandemie, contactele lor cu alte persoane se împuţinează, așa că viaţa lor se întâmplă doar în jurul copiilor și al nepoţilor. Și când primele cuvinte ale mamei sunt: „Nu m-ai mai sunat…”, fără a avea în ton reproș, ci doar dorinţă, înţeleg că, deși pentru mine sunt doar două zile, pentru ei sunt atâtea minute în care au stat în așteptare. Momente în care se simt singuri, poate chiar abandonaţi. Și, mai mult, înţeleg că, având grijă de nevoile emoţionale ale părinţilor mei, copiii mei vor înţelege de la mine ce înseamnă respectul pentru părinţi.

Vizitele nu se întâmplă doar când am timp, ci sunt planificate, copiii mei își pun în programul săptămânal și un apel video cu bunicii și sunt în preajmă când le dau telefon pentru a-i saluta rapid printre chicotele jocului lor. Și chiar dacă subiectele discuţiilor se repetă, am învăţat să ascult printre detalii, tocmai pentru a nu simţi că pierd timpul cu nimicuri. Am învăţat să ascult inima mamei, modul în care ea se raportează și experimentează toate lucrurile din viaţa ei, și astfel fiecare discuţie devine relevantă și pentru mine.

Nu mai e vorba despre COVID, ci despre dorinţa ei de a trăi mai mult sau despre teama că va muri prea devreme, nu mai este vorba despre război, ci despre împlinirea unor timpuri, nu mai este vorba despre faptul că nu iese din casă când tata e în spital, ci despre faptul că se simte singură și neputincioasă. Nu mai reţin și nu mă mai irită toate detaliile despre ce a făcut nu știu cine, ci înţeleg grija sau indignarea ei. Și chiar dacă uneori simt că nu suntem pe aceeași lungime de undă sau că nu avem aceeași înţelegere asupra modului în care se întâmplă viaţa, am nevoie să îmi aduc aminte că nu despre lucrul acesta este vorba. Discuţiile cu părinţii mai în vârstă nu mai sunt neapărat un schimb de opinii despre vaccin sau politică, ci ocazii de a ne asculta unii pe alţii fără să ne simţim judecaţi.

Și borcanul ăsta

De câţiva ani buni, distanţa fizică dintre mine și părinţii mei este de câteva sute de kilometri (uneori au fost mii). Așa că momentele în care suntem împreună sunt mult mai rare decât și le-ar dori ei și se lasă cu pachete mult mai mari decât mi-aș dori eu. Plăcinte de cel puţin trei feluri, sarmale, prăjituri, compoturi, ca să am ce le da copiilor când ajung acasă. Și întotdeauna e acel borcan în plus de zacuscă sau dulceaţă așezat în sacoșă, la ușă, înainte de a pleca.

Dacă le spun că gătesc și eu, că copiii nu mănâncă dulceaţă, că au făcut compotul prea dulce, borcanele cu dulceaţă se transformă în două-trei mere și un sandvici pentru drum. Și atunci înţeleg că e ceva mai mult dincolo de gest. Sunt resursele lor de timp, energie și bani, e grija pentru mine, e dorinţa de a-mi face viaţa mai ușoară, e o parte din ei. Chiar dacă aș fi mai ușurată să nu-mi mai dea nimic, sunt convinsă că voi duce lipsa acestor momente peste ani.

Deși vor avea același meniu o săptămână întreagă, le îndrept atenţia copiilor mei spre bunătăţile pe care doar bunica le poate face, rugându-ne la fiecare masă pentru sănătatea ei și sunând-o apoi pentru a-i spune: „Sărut-mâna pentru masă!” Sunt conștientă că fiecare telefon de genul acesta o va convinge și mai mult ca data viitoare să fie și mai multe pachete, dar așa învăţ să primesc cu bucurie ce are încă de dat și să fiu recunoscătoare că încă există cineva care să îmi poarte de grijă în cele mai mici detalii.

O mămică îmi spunea odată că nu poate greși copilul ei cât poate ea ierta. Sunt convinsă că acest lucru e valabil și în dreptul părinţilor mei. Totuși, mi-aș dori să nu mă fac vinovată de a le fi dat ocazii în care să se simtă neglijaţi, de a-i fi condamnat, chiar și în cel mai subtil mod, sau de a-i fi așezat la finalul listei de priorităţi.

Deși uneori e împovărător să te împarţi între datoriile de mamă, soţie și fiică, copiii mei primesc un model de viaţă uitându-se la modul în care eu mă raportez zilnic la părinţii mei în vârstă, nu doar în momentele de criză. Privind lucrurile din perspectiva aceasta, îmi asum responsabilitatea de două ori mai hotărât.

Simona Condrachi este mamă și fiică în același timp, descoperind înţelesuri mai adânci în manifestările iritabile, la prima vedere, ale părinţilor ei.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Simona Condrachi

Rate it

Previous post

Familie

Îmbătrânirea părinților | Pentru cei care ne-au iubit întâi

  Dacă moartea părinţilor este o lovitură sub care „însăși ţesătura vieţii pare să cedeze”, îmbătrânirea părinţilor lor seamănă cu un hagialâc în care învăţăm să oferim mai mult decât (ne-am deprins să) primim. Printre crengile alb-smântânite ale salcâmilor se prelingea un aer văratic, în lumina căruia muntele scânteia. Eram în scaunul meu pliant, pe jumătate în umbra sălciilor, cufundată în filele unei cărţi bune. Mama aluneca printre ierburile înalte, […]

todaySeptember 16, 2022 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/