Interviuri

Pietre de hotar pe drumul de la teamă la succes

todayMarch 17, 2023 13

Background
share close

S-a născut la Narvik, în Norvegia, în 1935, adică dincolo de cercul polar, într-o vreme în care se adunau norii războiului. În 1940, pe parcursul a doar câteva luni, Narvik a fost controlat de Germania, cucerit de Aliaţi, apoi abandonat în mâinile nemţilor.

După război, familia lui Jan era atât de strâmtorată, încât tatăl lui l-a trimis la un cioban să muncească în schimbul hranei. Și nu avea să fie singurul obstacol în calea dezvoltării lui Jan.

Dar obstacolele au devenit porţi ale reușitei pe un traseu amplu și ascendent: pastor în Norvegia, profesor în Ghana, președinte de universitate în Nigeria și Anglia, președintele Organizaţiei Adventiste cu teritorii în Europa, Africa și Asia, vicepreședinte și președinte al Organizaţiei Mondiale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Jan Paulsen a fost al treilea ne-american în fruntea Bisericii Adventiste și primul președinte cu studii doctorale (la Universitatea din Tübingen). Pe 2 iunie 2012, a primit din partea regelui Harald al V-lea Ordinul de Merit în grad de comandor, ca recunoaștere a „serviciilor aduse pentru binele umanităţii“.

Viaţa lui Jan Paulsen este una dintre dovezile că atingerea unor ţinte înalte și împlinirea vieţii nu sunt rezervate doar celor care au parte de un start favorabil, celor al căror drum spre succes este previzibil de la bun început. O doză importantă de muncă, perseverenţă și credinţă pot să transforme în cele mai neașteptate și uimitoare maniere viaţa unui om. Jan Paulsen este doar unul dintre acești oameni[1].

A.B. : V-aș ruga să ne împărtășiţi câteva dintre primele amintiri despre punctul dvs. de plecare în viaţă, în credinţă.

J.P. : Am crescut într-o familie creștină. Am trăit într-un mediu care mi-a oferit siguranţă și căldură. Totuși convingerile religioase nu au venit de la sine. Am ajuns să am o credinţă personală printr-o experienţă specială. Aveam în jur de 14 ani când am mers cu mama la o întâlnire foarte normală, o adunare de rugăciune, într-una dintre sălile bisericii. Erau prezenţi 12-15 oameni. Eu eram singurul tânăr. Ne-am rugat, am citit. Nu era nimeni care să predice, nimeni care să ne miște inima. Totuși am dobândit atunci încredinţarea că Iisus Christos vrea să îmi conducă via a. Am fost copleșit. Îmi aduc aminte chiar și acum că am început să plâng fără un motiv anume. Nimeni nu îmi spusese nimic. Era doar asigurarea puternică că Iisus Christos voia să mă conducă în viaţă. Așa a început totul.

Câteva luni mai târziu, am simţit că trebuie să mă fac pastor. La momentul acela, părea puţin probabil că voi putea să fac asta. Îmi aduc aminte de prezbiterul bisericii. Când i-am spus că mă voi face pastor, s-a uitat la mine, a râs și a întrebat: „Cine, tu?!“ Pentru că mă bâlbâiam foarte mult. Aveam acest defect de vorbire. El mi-a spus: „Nu poţi să fii pastor. Tu nu ești în stare să pronunţi o propoziţie fără să te bâlbâi.“

A.B. : Și totuși, în prezent, aţi ajuns să vorbiţi la milioane și milioane de oameni de pe glob.

J.P. : La scurt timp după ce m-am căsătorit – eram foarte tineri, aveam doar 20 de ani – soţia mea a trebuit să explice cuiva de ce se numea Paulsen. „Sunt soţia lui Jan Paulsen“, a răspuns ea. „Nu se poate! Nu cred ca Jan a fost în stare să rostească toată propoziţia prin care să te ceară de soţie!“ Toată lumea știa că mă bâlbâiam foarte tare.

A.B. : V-a fost greu să depășiţi acest defect de vorbire?

J.P. : E o poveste lungă. Am descoperit că, dacă îmi pregăteam ce aveam de spus, puteam să vorbesc fără să mă bâlbâi. La 15 ani, am participat la un serviciu divin și a trebuit să ţin un discurs de 7 minute. L-am pregătit cu atenţie, l-am recitit, m-am gândit la el și am descoperit că pot să vorbesc fără nicio problemă. Am mai descoperit că mă bâlbâiam mai puţin în timpul vacanţelor și mai mult în timpul școlii. Mi-am zis că trebuie să aibă legătură cu frica de a nu greși la școală. Atunci mi-am spus: „Poţi să învingi asta.“

A.B. : Ar fi posibil ca Dumnezeu să fi folosit această problemă de vorbire ca să vă facă să fiţi organizat, pregătit și sistematic ?

J.P. : Este adevărat că mă gândesc foarte mult la anumite lucruri înainte de a le comunica altora.

A.B. : Este fascinant! Unde și cum v-aţi pregătit să fiţi pastor?

J.P. : Am mers la un colegiu adventist din Danemarca. La început, mi se părea o pierdere de vreme, dar apoi am înţeles că educaţia duce la o bună disciplină a minţii. Nu e vorba doar de cunoștinţe, dar și despre ce facem cu ele, ce facem cu ideile altor oameni, cum comunicăm, cum ascultăm și cum înţelegem dezvoltarea ideilor. Educaţia a devenit foarte importantă pentru mine. Apoi, am lucrat ca pastor în Norvegia timp de trei ani, până când am fost chemaţi să mergem în Africa de Vest, la o școală din Ghana, ca să predau religie și cursuri de Biblie.

A.B. : Ce v-a făcut să credeţi că aceea era chemarea dumneavoastră?

J.P. : Am avut încredere în oamenii care m-au chemat. Biserica noastră a subliniat mereu importanţa educaţiei. Biserica Adventistă deţine peste 7.000 de instituţii educaţionale în toată lumea. Multe dintre ele sunt în Africa. Aveau nevoie de profesori bine pregătiţi. Așa că ne-au cerut să mergem în Ghana. Am stat acolo doar doi ani. În Africa se înfiinţa atunci un colegiu de nivel universitar – primul de acest fel din Africa Subsahariană, în Nigeria. Atunci era cunoscut drept Colegiul Adventist al Africii de Vest. Astăzi, după 50 de ani – da, sunt doar 50 de ani – această instituţie este cea mai mare pe care o avem ca biserică. Are în jur de 10.000 de studenţi. Se numește Universitatea Babcock. Am fost unul dintre fondatorii acelei instituţii.

A.B. : Cred că aceasta vă aduce multă satisfacţie. Câţi ani aţi lucrat în Africa?

J.P. : Șase ani. În anii ‘60, situaţia în Nigeria era foarte dificilă, din cauza războiului civil numit și Războiul din Biafra. Mulţi oameni nevinovaţi erau uciși, așa cum se întâmplă în toate războaiele. Colegiul nostru era în vestul Nigeriei. Studenţii din tribul Ebu, din est, erau urmăriţi. Aveam mulţi studenţi ebu și a trebuit să-i protejăm.

Am văzut cum Dumnezeu poate să ne poarte de grijă. Am să vă povestesc un incident. Colegiul avea o brutărie unde se făcea cea mai bună pâine pe care puteai să o găsești în Nigeria. Aveam un microbuz care ducea pâine în fiecare zi la Lagos și unul la Ibadan. Într-o dimineaţă, la ora cinci, unul dintre șoferi, care urma să meargă cu microbuzul la Ibadan, și care era din tribul Ebu, a venit la mine. Eram președintele colegiului. El mi-a spus: „Pastore, îmi e teamă să merg singur la Ibadan. Puteţi să merge cu mine?“ I-am spus: „Sigur că da.“

Am dus pâinea în oraș. Am trecut prin multe puncte de control ale armatei – erau puncte de control oficiale. Am dus pâinea și ne-am întors acasă. Într-o curbă, am observat vreo  șase persoane în uniforme. Nu era uniforma soldaţilor. Opreau fiecare mașină care venea și voiau să vadă din ce trib erau cei din mașină. Vorbeau foarte puţină engleză și erau beţi. Toţi aveau arme automate. Ne-au oprit și l-au întrebat pe șofer din ce trib este. Se vedea cu ușurinţă că era din tribul Ebu, așa că i-au spus să coboare. Știam că, dacă îl luau din mașină, nu avea să se mai întoarcă. Auzisem multe întâmplări. Îl luau din mașină, îl împușcau pe loc și îl aruncau în șanţ. I-am spus: „Nu coborî.“ Am deschis ușa mea, însă ei au închis-o la loc. Nu voiau să ies eu. M-am rugat. Unul dintre oameni părea să fie șef. I-am cerut să vină la ușă și am început să vorbesc cu el. Nu am nici cea mai mică idee ce am spus. Am vorbit 15 minute. Încet, încet, ceilalţi bărbaţi au venit și ei. Au pus jos armele. Oamenii aceștia nu înţelegeau mai deloc engleza. După 15 minute, i-au spus șoferului: „Poţi pleca, pentru că stăpânul tău a vorbit așa de bine.“

A.B. : Îmi imaginez că anii aceia au fost foarte intenși.

J.P. : Am amintiri bogate. Știţi, în situaţii de genul acesta – au fost și altele – poţi să descoperi cât de aproape este Dumnezeu. Am ajuns să iubesc Africa. Africa a ajuns să facă parte din mine. M-am întors în Africa de multe ori. Dumnezeu lucrează minunat și cu putere. Astăzi, 40% dintre membrii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea se află pe continentul african. Atunci am înfiinţat prima universitate, iar astăzi avem 14 asemenea universităţi în Africa.

A.B. : Cum a fost pentru soţia dumneavoastră? Bărbaţii trec mai ușor peste probleme.

J.P. : Africa de Vest era cunoscută ca mormântul albilor, din cauza multor ameninţări la adresa sănătăţii. Soţia mea s-a îmbolnăvit de o formă foarte gravă de malarie. A fost în pragul morţii. A supravieţuit, însă sănătatea ei a fost grav afectată. De atunci și până astăzi are probleme endocrine din cauza malariei pe care a avut-o. I-a fost foarte greu, însă m-a susţinut foarte mult în slujirea mea. Este o mamă și un partener extraordinar în activitate.

A.B. : Nu vă văd să regretaţi sau să aveţi resentimente pentru că aţi fost trimis în „mormântul albilor“.

J.P. : Nu, pentru că văd cum ne-a condus Dumnezeu viaţa. Atunci când reflectăm asupra trecutului, soţia mea și cu mine spunem adesea că este incredibil faptul că Dumnezeu ne-a folosit așa cum a făcut-o în cei 50 de ani de slujire. Suntem uimiţi, copleșiţi și recunoscători că am avut această șansă. Avem astăzi mulţi prieteni acolo. Africa s-a mutat în familia noastră. Nora mea este din Congo. Avem trei nepoţi care sunt un amestec între Africa și Europa. Sunt incredibili. Îmi umplu inima de bucurie.

A.B. : Mi-ar plăcea să petrec restul timpului cu dumneavoastră vorbind despre Africa, dar am mai multe întrebări. Care sunt lucrurile care contează cel mai mult pentru dvs. din perioada în care aţi fost președintele Bisericii Adventiste pe plan mondial?

J.P. : Unul este proiectul media Hope Channel. Înainte de alegerea mea, Hope Channel era numit Adventist Television Network. Funcţiona ocazional. Bisericile prindeau semnalul și vizionau evenimentele. Am spus că trebuie să facem o schimbare, că trebuie să ducem aceste emisiuni în casele oamenilor. Am început să dezvoltăm Hope Channel TV. Astăzi, această organizaţie are succes și s-a extins în toată lumea.

Altul este înfiinţarea revistei Adventist World, o revistă lunară. Două milioane de exemplare sunt trimise, în toată lumea, gratuit. Este un mijloc de comunicare cu familia globală care contribuie la unitate, subliniază valorile noastre și întărește identitatea bisericii noastre.

A.B. : Iniţiativele dumneavoastră în dezvoltarea televiziunii au contat mult pentru România. Aţi fost ales ca președinte al Bisericii Adventiste, la nivel mondial, în luna martie 1999, iar în septembrie deja aţi venit la București. A fost ocazia în care aţi participat în Parcul Libertăţii la un eveniment în care sute de tineri din toată ţara au venit să scrie Biblia din memorie.

J.P. : Îmi aduc aminte foarte bine. A fost un eveniment deosebit.

A.B. : Apoi aţi revenit la București ca să participaţi la emisiunea „În centrul atenţiei“, difuzată în direct pe un canal naţional de știri. Aceasta a contribuit la apariţia postului Speranţa TV. Aţi venit aici la prima aniversare. Din cele patru vizite în România, trei au fost legate de televiziune! Ce spune acest lucru?

J.P. : Sunt absolut convins că televiziunea și internetul vor fi instrumente cheie în îndeplinirea misiunii pe care ne-a lăsat-o Christos. Știu că asta cere importante resurse financiare și umane. Dar în felul acesta putem să ajungem la oameni la care nu am  putea să ajungem altfel.

A.B. : În timp ce eraţi președintele Bisericii Adventiste, la nivel mondial, aţi fost intervievat de canalul TV Bloomberg. Vorbiţi-ne puţin despre aceasta.

J.P. : Au vrut să aibă o emisiune despre Biserica Adventistă. Cred că prezentatorul citise despre activitatea noastră, mai ales în domeniul educaţiei. După Biserica Catolică, Biserica Adventistă are cel mai mare sistem educaţional privat. Am fost întrebat și despre iniţiativele noastre legate de sănătate. Universitatea Loma Linda devenea tot mai cunoscută. Ea a promovat Biserica Adventistă ca o campioană în domeniul sănătăţii. Prezentatorul avea cunoștinţe solide despre noi și aprecia ceea ce facem.

A.B. : Cum au fost anii de când nu mai sunteţi președinte?

J.P. : Este o perioadă în care învăţ multe. Învăţ ce înseamnă să încetinesc ritmul. Încă nu am terminat această lecţie. Primesc multe invitaţii să vorbesc, să scriu cărţi. Asta mă ţine ocupat. Încerc să îmi fac timp pentru familie, să menţin un echilibru.

A.B. : Sper să vă întoarceţi în România cu soţia dumneavoastră și să continuăm această conversaţie.

Te-ar putea interesa și: 

Jan Paulsen

„Interviul a fost înregistrat în mai 2012, pentru emisiunea „Punctul de plecare“, difuzată pe postul Speranţa TV.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Bocăneanu

Rate it

Previous post

Oameni

Dreptatea lui Iisus și mânia lui Dumnezeu

Iisus cunoștea gândurile oamenilor și de aceea mânia Sa împotriva lor era întotdeauna chirurgicală – adică nu doar precisă, ci și terapeutică. Viza problema și doar acea problemă și urmărea și folosul celor în cauză, nu doar folosul celor din jur. Nimeni nu pleca jignit sau nedreptăţit dinaintea Mântuitorului. Ci mustrat, convins de dreptatea lui Iisus și, paradoxal, uimit și convins de empatia și de afecţiunea Sa. Pleca și cu imboldul de a schimba ceea […]

todayMarch 16, 2023 5

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/