Har

Povestea fericitului Ayyub

todayJanuary 14, 2021 2

Background
share close

Pe vremea când neamul Israel îşi petrecea robia în Ta Kemet (Ţara Neagră), iar prinţul Moşé, marele scrib, aciuat în tribul nord-arabic Madian, asculta la foc de tabără poveştile chervangiilor, o istorie neobişnuită i-a atras atenţia. Povestea unui alt prinţ, care dintr-o dată pierduse totul, ca şi el.

În Ţara Uţului, la patru zile-cămilă spre miazănoapte, unde sălăşuiau triburile adumilor, coborâtori din acelaşi părinte Abraham, trăia vestitul emir Ayyub, un om nemaipomenit, iubit de marele Allah şi de oameni, bogat în copii şi cornute, curat la suflet ca azurul cerului, cel mai respectat senior din cetatea lui. Spre deosebire de alţi nababi dintre fiii răsăritului, stăpâni de pământuri şi de cirezi umane, cărora de mult le-au putrezit numele, Ayyub trăia cu frica lui Dumnezeu. Ajuta pe cei sărmani şi era permanent grijuliu cu sufletul copiilor lui.

Nimeni nu i-ar fi găsit vină emirului, nici chiar îngerii. Însuşi Dumnezeu nu-i găsea vină în faţa senatului ceresc. Ba încă Se lăuda cu el şi a avut chiar „imprudenţa” de a paria pe loialitatea acestuia, la provocarea Nefârtatului. Djiblis cel rău insinua că în anumite condiţii, emirul se va supăra pe Dumnezeu şi Îl va cadorisi cu înjurături. Dar Domnul cerului a fost gata să parieze că Ayyub (al cărui nume însemna „duşmănitul”) nu-L va trăda. Marea miză era dovedirea motivaţiilor adevăratei religii şi dreptul moral al lui Dumnezeu de Suveran al pământului.

Năpasta

Într-o zi, toate necazurile imposibile au căzut din senin peste capul emirului. Boii şi măgarii i-au fost prădaţi de sabeeni, turmele cu tot cu ciobani i-au fost trăznite, cămilele i-au fost răpite de hoarde caldeene, servitorii ucişi, şi toţi cei zece copii au pierit sub ruinele casei în care se aflau. În faţa femeii lui înnebunite de aceste veşti, emirul, amuţit, s-a plecat până la pământ, ras în cap şi cu hainele sfâşiate, murmurându-şi rugăciunea: „Gol am ieşit din sânul mamei şi gol mă voi întoarce-acolo! Allah natan, Allah laqaḫ ! Yahiw šim Allah mubarak !” Scribul consemnează aici în dreptul emirului, că în ciuda acestor pierderi fără pereche, el nu I-a dat lui Dumnezeu „cu tifla”

Djiblis crăpa de ciudă, dar pariul era pariu. Provocarea trebuia dusă până la capăt, aşa că, la următoarea întâlnire, i-a smuls Domnului încă o piesă. (Aceste mutări îi vor fi compensate cândva, după sfânta lege a talionului!). Ca un vultur din slăvi, Nefârtatul s-a repezit să-şi facă treaba. Nu trecuseră zilele de doliu, când, tot din senin, a venit peste emir o plagă rea, de-i crăpa şi puroia toată pielea, cu usturimi şi mâncărimi nesuferite. Ayyub a ieşit afară şi s-a aşezat pe grămada de cenuşă. Cu o mână se ferea de muşte, cu alta ţinea un ciob cu care se tot scărpina. Gemea, îi tremura pielea pe oase, mâncarea nu mai avea gust, apa era sălcie şi limba arsă. Din când în când era scuturat de hohote seci, nu mai avea nici lacrimi să plângă.

Ayyub a respins provocarea. Timp de zeci de ani de căsnicie avuseseră de la Dumnezeu numai fericire; şi acum să blameze pe Dumnezeu la necaz?

Consoarta emirului – s-o numim Budrulbudur –, smintită în credinţă şi părăsită de nădejdi, sătulă de necaz şi de evlavia soţului, a izbucnit în reproşuri teribile la adresa lui Ayyub şi a Celui de Sus, îndemnându-şi bărbatul să blesteme pe Dumnezeu şi să scape mai repede de această „viaţă”.

Slugile care-i mai rămăseseră se făcuseră nevăzute. O liotă de vagabonzi – feciori de troglodiţi, cărora emirul le făcuse bine pe vremuri – s-au adunat să scuipe satire asupra lui. Din timp în timp, păsări ţipau şi croncăneau deasupra lui în văzduh. Trecătorii, îşi făceau loc de el cu picioarele şi dădeau din cap. Aşa îi trebuie bogatului, că prea avea de toate, o ducea numai în pohvală şi porfire! „Dumnezeu nu bate cu băţul!”

Singura mângâiere care îi rămâne omului în situaţii asemănătoare este Dumnezeu şi învierea drepţilor. Dar emirul simţea că nici Dumnezeu nu-l mai aude, şi că lătratul câinilor din vecinătate este mai convingător decât rugăciunea lui. Cât despre învierea drepţilor, auzise el ceva din bătrâni, dar era prea frumos ca să fie adevărat. Gândul că Dumnezeul pe care-L iubea, şi căruia îşi dăruise viaţa, îl părăsise şi nu-i mai dădea nici un semn de viaţă, punea vârf la toată suferinţa.

Prietenii

Trei prieteni ai emirului au venit de departe la Ayyub ca să-şi arate simpatia. Auziseră de necazul lui şi se vorbiseră între ei ca să-l viziteze. Când l-au văzut însă, cu greu l-au recunoscut. După obiceiul vremii, şi-au rupt hainele, jelindu-se cu glas tare, şi aruncând ţărână spre cer peste cap. Ayyub, copleşit de propriile vaiete, nu i-a recunoscut. Sunt acestea ultimele lui halucinaţii? Ce putea urma, decât nişte rele mai mari!

Înţelegând grozăvia realităţii şi respectând obiceiul din bătrâni, de a nu vorbi omului în necaz, decât după ce vorbeşte el mai întâi, cei trei s-au aruncat cu faţa la pământ. Şi au rămas în această poziţie, postind şi tăcând, timp de o săptămână. Emirul nu putea dormi, capul îi ardea şi uneori aiura. Dar gestul prietenilor i-a atras atenţia în cele din urmă. Nu era o vedenie, nici o nouă batjocură a boschetarilor. Erau ei: Ili-paz din clanul taymanit, din sud; Bildad din clanul şuhiţilor şi Ţupar din clanul na‘amatiţilor. Prieteni vechi. Dar necazul lui Ayyub era atât de adânc, încât, în loc de a aprecia simpatia lor, a început să-şi blesteme zilele şi să-şi cheme moartea. După o săptămână de empatie rară şi densă tăcere, ei au îndrăznit să-i vorbească – de la cel mai în vârstă până la cel mai tânăr.

Dialogul dintre emir şi prietenii săi a fost pus în versuri mai târziu de către marele scrib. Se înţelege însă că Ayyub şi prietenii săi nu se contrau în stihuri pe grămada de gunoi.

De sub doldora de metafore iese moralismul teologic al acestor oameni, care îşi iubeau suficient prietenul pentru a-l ajuta să se pocăiască şi astfel să i se schimbe soarta. Căutau să-l convingă de o presupusă vinovăţie. Asemenea grozăvii nu puteau veni peste un om nevinovat. Trebuie să fi făcut el ceva.

Ca orice bogat, desigur, a profitat de oamenii necăjiţi, nu a simţit împreună cu cei lipsiţi. Copiii trebuie să fi fost cheflii şi desfrânaţi, că nu degeaba le-a picat bagdadia în cap tocmai când îşi beau „mustul”.

Ayyub, gândeau ei, nu avusese milă de cei dezbrăcaţi, şi acum iată-l şi pe el dezbrăcat, în voia soartei. „Dumnezeu nu bate cu băţul!” Aşa gândeau ei, şi dacă nu ar fi fost sinceri şi iubitori, nu ar fi călătorit din mari depărtări ca să-l vadă şi nu ar fi postit atâtea zile cu faţa la pământ, murmurând rugăciuni pentru el. Aa! N-a făcut nici una din toate acestea? Păi orice om are scăpări, alunecări, omisiuni şi păcăţele pe care le face pe nesimţite şi de care nu ajunge să se mai pocăiască explicit. Pe deasupra, mai este păcatul strămoşesc, vina vinelor, întruchipată în carnea şi sângele nostru. Nici nu te-ai născut şi deja eşti un oribil ghem de păcate, care atrage în mod involuntar mânia lui Dumnezeu. Şi să vezi că unii moştenesc mai multe belele. Ceva trebuie să aibă Duşmănitul, nu se poate!

Prietenii emirului au fost în stare de mari sacrificii pentru prietenul lor, încât putem fi de acord că atunci când îi blamăm, uităm că noi nu suntem în stare să le urmăm exemplul. Erau dintre cei mai buni oameni care s-au perindat pe pământ. Mă plec cu smerenie în faţa acestor credincioşi adevăraţi. Erau oameni ai lui Dumnezeu, chiar dacă Şeitan i-a ispitit să spună lucruri provocatoare.

Dar mi se pare simptomatic faptul că aceeaşi oameni care sunt sensibili şi empatici, gata de rugăciuni, post şi doliu în faţa durerii fizice, se întorc pe dos când află în acelaşi om o erezie, un necaz spiritual care uneori este mai dificil de suportat. Emirul era un om critic şi lucid, deşi credincios, în timp ce ei erau blocaţi în slogane moraliste. Ei se temeau de evidenţă, se temeau să gândească şi să ofere credit prietenului lor. Teologia moştenită trebuia să rămână în picioare. Adevărul nu putea fi altfel decât aşa cum auziseră ei de la uncheşii lor şi de la negustorii cu caravane. După faptă şi răsplată: dacă ai dat de belea, înseamnă că eşti lichea. Trei la unu.

Păcatul şi răul

Dar emirul nu se recunoştea vinovat. Dusese o viaţă exemplară. Nu pretindea că este fără păcat, dar nici nu avea ce să-şi reproşeze. Avea doar sentimentul unei continue învinuiri fără obiect, o paraconştiinţă pe care ai vrea s-o omori şi nu poţi. Făcuse el unele greşeli în tinereţe, dar se înţelepţise şi ştia că Dumnezeu îl iertase. Acum acestea îi veneau în minte, şi amestecând râs cu plâns, se adresa Suveranului ceresc:

Vrei să-mi prescrii pedepse-atât de-amare,

să-mi reproşezi greşeli din tinereţe?” (Iov 13:26)

Nu-i venea a crede că Dumnezeu ar fi ranchiunos, dar nici nu ştia ce să creadă.

Dialogul înţelepţilor se acutiza. Repetarea ideilor întărea propriile convingeri. De o parte tradiţia sănătoasă, morala, ortodoxia: trei la unu. De cealaltă parte, un individ vai-de-capul-lui, care-şi imagina că are dreptate şi era gata să meargă cu Dumnezeu la judecată; un om care nu părea să aibă mare respect faţă de autoritatea ilipazilor, bildazilor şi ţufarilor, nici de experienţa şi viziunile pe care aceştia le invocau.

O lume întreagă recunoştea adevărul celor spuse de ei. „Du-te şi întreabă pe călătorii cu caravanele, şi vei vedea că aşa este. Întreabă pe toţi bătrânii şi te vei convinge.”

Corbii şi vulturii, care se roteau pe cer, aprobau. Viermii, care începuseră să-i asalteze pielea, răspundeau amin la cuvintele prietenilor. Dar emirul părea să fi devenit umanist, raţionalist critic, ba chiar rebel. Realismul lui îi speria, luciditatea lui le clătina convingerile; de aceea îşi sporeau mai abitir presiunile.

Ayyub vedea că nu rareori lucrurile se întâmplă altfel de cum ar fi drept. Nu-i adevărat că cei corupţi sunt bântuiţi de necazuri, iar pe cei cinstiţi îi curtează bunăstarea. Adesea lumea este pe dos şi nu înţelegea de ce. Dorea din tot sufletul judecata lui Dumnezeu, care să-i facă dreptate. Allah este judecător drept, El ne-a dat viaţă şi fericire. La El este speranţa, chiar după ce pielea cade, carnea putrezeşte şi sufletul se înnăbuşă în pulberea celuilalt tărâm. Trebuie să existe o judecată dreaptă şi o înviere.

Intuiţiile lui Bin Barakīl

În final, apare un al patrulea ins, Ili-Hú bin Barakīl, din clanul buziţilor – cine ştie ce nepot de cuscru sau altă cimótie. Fiind mai tânăr, nu apuca rând la vorbă, fiindcă uncheşii aveau multe de spus, iar Ayyub se apăra mereu şi nu lăsa loc de intrare. Ili-Hú fierbea în sine, necăjit de impotenţa filozofică a vorbitorilor. Nici înţelepţii moralişti n-au dreptate, nici nenorocitul acesta băţos. În fine, când cei trei prieteni ai lui Ayyub, obosiţi şi cu toate argumentele pleoştite se opresc, începe şi Bin Barakīl să peroreze.

În cartea marelui scrib, Ili-Hú nu este numit prieten. Dar foarte inteligent junele; tot ce spune se potriveşte. Se dezice de tradiţia ălor bătrâni, aşa cum îi stă bine unui tânăr, este talentat în arta cuvântului şi în filozofie. Şi vine cu o soluţie nouă, care coincidea cu adevărul. Nu este adevărat că Dumnezeu îl pedepseşte pe emir pentru păcatele lui, zice junele. Nici pentru cele din tinereţe, nici pentru greşelile omeneşti, nici măcar pentru păcatul strămoşesc, sau pentru vina de a se fi născut om. Dumnezeu l-a pus la încercare pe Ayyub. Prin urmare, acesta să nu mai ragă ca un onagru, punând întrebări incomode lui Allah, ci mai bine să-şi înoiască legământul cu Allah, fiindcă nu după mult timp, îi va reda fericirea.

Pledoaria Atotfăuritorului

Emirul însă nu era convins nici de peroraţia lui Ili-Hú. La capătul puterilor, toţi participanţii tăceau, când deodată se stârneşte o tornadă, apropiindu-se de ei. Din coloana învârtejită se aude glasul Divinităţii patriarhale adresându-se direct celui suferind. Când oamenii rămân fără argumente, Dumnezeu mai are o mie. Ayyub invocase prezenţa şi judecata lui Allah. Ei bine, iată că Allah a venit.

În loc să răspundă la întrebările strigătoare la cer ale nefericitului, Domnul îl săgetează cu o ploaie de întrebări. Dacă eşti mai deştept, dacă ai soluţii superioare, atunci să-ţi pun Eu întrebări, iar tu să-mi răspunzi. Într-o ameţitoare succesiune de imagini poetice, Domnul îi descrie frumuseţea şi înţelepciunea dumnezeiască descoperite în natură. Domnul trece în revistă şi descrie viu multe fenomene şi creaturi, ignorând aici maimuţa şi subliniind calităţile proprii de creator şi susţinător. Intimidat şi umilit de această demonstraţie de putere, dar nu convins, emirul răspunde:

,,Eu sunt cel mic, iar Tu, Cel mare;

Ce pot să spun? Mai bine tac.

Mă bat cu mâna peste gură.

Tu faci ce vrei; eu, ce să fac?”

Evident, Domnul nu este mulţumit de răspuns. Este doar recunoaşterea unei înfrângeri, doar glasul neputinţei: Allah e mare şi nu avem altul. El are dreptate pentru că este puternic.

Dumnezeu îl provoacă iarăşi cu întrebări şi imagini din natură. De data aceasta, îi prezintă cu mare artă numai behemotul şi liviatanul, două jigănii la limita dintre real şi fantastic, sau mai degrabă o hiperbolizare a două animale din zonele cunoscute de auditoriu: hipopotamul şi crocodilul. Cerescul orator se joacă cu imaginile şi dovedeşte o fină ironie. Îl întreabă pe emir: N-ai putea să pescuieşti ditai liviatanul cu undiţa, ca să-l faci animal de companie, să-ţi înveseleşti fetiţele? Pentru Ayyub, acesta era umor negru. Fetele lui nu mai erau. Cui să mai aducă el un mieluţ — care liviatan! Zece, Doamne, şi toţi zece într-o zi.

Pocăinţa

Dar emirul devine tot mai atent la discurs, se lasă dus de frumuseţea şi înţelepciunea descrierii, înţelege în acestea mai mult decât noi, iar când Domnul îşi termină cuvântul, Ayyub se recunoaşte învins şi convins. Da, a păcătuit, insinuând că Dumnezeu ar fi nedrept. Dreptul Ayyub nu are dreptate să întunece dreptatea lui Dumnezeu cu propria lui dreptate. Şi a mai înţeles că mântuirea vine numai de la Marele Faur, deoarece El este purtătorul de grijă al tuturor făpturilor – El, Tatăl nostru, al tuturor.

Cum se face că emirul n-a fost convins de empatia prietenilor, nici de argumentele lor clasice, nici de geniul ultimului venit, în schimb a fost convins de discursul Creatorului despre performanţele Sale în imperiul naturii? Deşi această predică nu l-a convins brusc, repetarea temei a adus convingere, pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. De aceea a lăsat Dumnezeu oamenilor săptămâna, încoronată de ziua a şaptea, ca să ne amintim în mod repetat de Creatorul nostru şi să ne asigurăm pacea cu El.

Cartea Iov şi săptămâna sunt printre cele mai vechi relicve ale tradiţiei abrahamice.[1] Nu degeaba se face referire la şapte zile (Iov 2:13).

După o săptămână de tăcere, dialogul emirului cu prietenii pare să fi fost o clasă de şcoală de sabat, în care toţi sunt învăţători, puţini citesc şi subiectul rămâne suspendat. După aceea Însuşi Dumnezeu a ţinut predica de pe amvonul furtunii, cu o mie de întrebări dincolo de răspunsuri şi cu proiecţii colorate din natură.

Repetând provocările retorice ale Cerescului predicator şi răspunzând la ele cu căinţă, pentru că pusese la îndoială caracterul lui Dumnezeu, Ayyub se pleacă pe grămada de gunoi, cu fruntea în cenuşă, recunoscând că a păcătuit când s-a lăsat împins de suferinţă ca să-şi exprime îndoielile faţă de actele neînţelese ale lui Dumnezeu; că a îndrăznit să pună în discuţie subiecte despre care trebuie să recunoască: nu ştie nimic.

Da, ştia el de Dumnezeul creator, dar tot ce ştia şi văzuse, era ca o învăţătură din auzite, pe lângă ceea ce a înţeles acum. Ayyub recunoaşte că abia acum L-a văzut pe Dumnezeu, deşi văzuse doar un vârtej de praf. Nu frumuseţea glasului auzit, nici intensitatea sau timbrul îi adusese convingerea, ci un gând cald care i se furişase în inimă, în timp ce vorbea Atotfăuritorul. „De-aceea, Doamne, sunt scârbit de mine, mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 4:6).

Dumnezeu este supărat pe cei trei prieteni, care nu au vorbit atât de bine despre El, cum vorbise Ayyub. Se adresează lui Ili-Paz, primul senior care inaugurase acel comitet plin de insinuări la adresa emirului. Ei recurseseră chiar şi la minciuni, ca să-L apere pe Dumnezeu (Iov 13:7).

Dar judecata divină dă dreptate lui Ayyub, care credea mai degrabă în judecata viitoare, decât în dreptatea pământească, unde realitatea nu confirmă întotdeauna opiniile celor mai buni teodiceeni, iar dreptatea lui Dumnezeu este uneori greu de dovedit.

Notabil, Dumnezeu este supărat doar pe Ili-Paz şi pe cei doi prieteni ai acestuia. Tânărul Ili-Hú, nu este menţionat. Ca mulţi tineri, junele nerăbdător venise mai târziu, şi se pare că a plecat înainte de încheierea serviciului divin. Sau poate a rămas acolo, nebăgat în seamă? Să fii tânăr, să ai dreptate, să reuşeşti să te introduci în program şi apoi să nu te bage în seamă nimeni dintre ascultători şi nici Dumnezeu! Acest fecior al lui Barakīl nici măcar nu este numărat: nici printre prietenii, nici printre duşmanii emirului. Nici printre drepţi şi înţelepţi, nici printre nechibzuiţii care au nevoie de pocăinţă.

Ili-Hú este tratat ca un ţângău, aşteptat să mai crească. El nu ştie ce este suferinţa, se caţără pe amvon şi afirmă tot felul de chestii corecte, care depăşesc pe înţelepţii vremii, dar n-a trecut prin valea umbrelor şi nu ştie oful nenorociţilor. N-a stat şapte zile la pământ ca prietenii emirului, este un intrus în scenă. Pe de altă parte, Ili-Hú pare un adevărat înger care anunţă cuvântul Domnului. Ayyub însă nu mai putea distingea între îngeri abstracţi şi demoni. Pe el îl durea prea mult fiecare fărâmă de suflet şi de trup.

Jertfă, împăcare şi restaurare

Dumnezeu îi suprinde pe prietenii moralişti, hotărând ca pentru păcatul lor să aducă o jertfă comună, pe cheltuiala lor: şapte tăuraşi şi şapte berbeci, pe care să-i sacrifice, în timp ce emirul va oficia ca preot, arzând jertfele pe un altar în cinstea Suveranului ceresc şi rugându-se pentru ei. Cei trei erau astfel iertaţi de „nebunia” lor, de dragul prietenului lor suferind, şi nu fără jertfă. Emirului însă, Dumnezeu nu i-a cerut nici o jertfă. Probabil, pentru că nu mai avea ce sacrifica.

Îmi imaginez că şi Budrulbudur era acolo, că auzise şi ea predica din furtună. Nici ei nu-i face Dumnezeu reproşuri. Dar Dumnezeu nu-i cere nici ei jertfe, nu o mustră explicit. Ea va fi mustrată prin vindecarea adusă de Dumnezeu soţului ei şi se va căi. Emirul îşi iubea cu adevărat soţia. La posibilităţile sale, după obicei, ar fi putut să-şi achiziţioneze multe femei. Dar ea îi dăruise atâţia copii şi împărţise cu el decenii de fericire, nu doar această nenorocire abisală. Cum ar fi putut să se gândească el la altă iubită, în ziua suferinţei, dacă în zilele de sănătate şi bogăţie nu-şi permisese să poftească în sinea lui o fată (Iov 31:1)?

După ce emirul a adus jertfa şi s-a rugat pentru prieteni, Dumnezeu l-a vindecat. Şi el trebuia să ierte şi să înţeleagă. Domul l-a binecuvântat dublu pe Ayyub. Mai întâi i-a refăcut relaţiile: fraţi, surori şi amici, care nu-i călcaseră pragul în ziua necazului, au venit cu daruri şi au mâncat cu el, ca la un praznic cu mortul înviat.

Binecuvântările din a doua parte a vieţii lui Ayyub au sporit. I s-a dublat numărul de oi, cămile, vite şi măgăriţe. O singură comoară nu i s-a dublat: numărul copiilor.

În ce priveşte copiii care muriseră, nu s-a pierdut niciunul cu adevărat. Copiii emirului nu erau cheflii de bani gata, ca risipitorul din pildă (Luca 15:11-32), nici ca fratele îndărătnic, care, deşi primise parte dublă de avere, se plângea că tata nu-i dăduse un ied, să se bucure cu prietenii, şi nu era bucuros să mănânce din acelaşi viţel cu frate-su. Este uimitor că zece fraţi, în loc de a se distra separat, preferau să petreacă împreună. Aceasta este cea mai dulce şi mai sfântă religie, asemuită cu sfinţirea arhiereului (Psalmii 133/132).

După refacerea sa, Ayyub a mai trăit 140 de ani, în total vreo 200 de ani, dublu faţă de contemporanii săi, văzându-şi răs-strănepoţii. În toată această viaţă, zilele nefericite au fost între câteva săptămâni şi câţiva ani. Necazul i-a dublat binecuvântările pământeşti, în aşteptarea incomparabilelor binecuvântări cereşti, la învierea drepţilor, când va afla că Răscumpărătorul, care i-a vorbit din furtună, „S-a ridicat la urmă pe pămât,” a trăit viaţă dreaptă, a fost duşmănit, a suferit incomparabil, jertfindu-Se pentru păcătoşi şi rugându-Se pentru iertarea prietenilor. Acolo, fericitul Ayyub îşi va aşeza copiii faţă în faţă, pe cei înviaţi şi pe cei vii, la un banchet peste care niciodată nu se va nărui cerul.

Blástămă şi mori? Nu! Binecuvântă şi trăieşte!

„Geneza 2:1-3; 7:4, 10; 8:10,12; 29:27-28; 31:23; 50:10; Exodul 16:22-30; 20:8-11.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Florin Lăiu

Rate it

Previous post

Devoțional

ZIUA 4 – „21 Zile de Post și Rugăciune”: Înțelepciune

Iacov 3: 17„…înțelepciunea care vine de sus este în primul rând curată; apoi ea mai este: orientată spre pace, blândă, fără prejudecăți, plină de compasiune – producând astfel (numai) fapte bune”. Înțelepciunea este abilitatea de a vedea viața din perspectiva lui Dumnezeu şi atunci vom şti să luăm cea mai bună decizie pentru acțiune. Dumnezeu este o sursă inepuizabilă de înțelepciune. El nu va rămâne niciodată în criză de idei. Întotdeauna va face planuri înțelepte cu privire la viața noastră și întotdeauna va […]

todayJanuary 14, 2021 4


Similar posts

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%