Dacă pentru anumiţi oameni, confruntarea cu suferinţa este tangenţială, pentru alţii însăși viaţa poate fi un șir îndelung de lovituri dureroase. Cu toate acestea, experienţa demonstrează că reabilitarea este posibilă chiar și atunci când omul pare a fi ajuns la capătul puterilor.
Ce anume creează, însă, rezistenţa? Ce au în plus indivizii care merg mai departe în ciuda furtunii? Posedă o putere ascunsă, o supervoinţă prin care doboară orice obstacol sau răspunsul stă în capacitatea fiecăruia de a-și dezvolta propriile mecanisme de înfrângere a demonilor, fie ei interiori sau aflaţi în afară?
Poate că răspunsul pendulează între aceste extreme.
De ce eu?
Trăim într-o lume în care, orice am face, nu putem ocoli suferinţa. Pierderea, dezamăgirea, frica, despărţirea, toate sunt comune, sub o formă sau alta, fiecăruia.
Este drept, unii par mai greu încercaţi decât alţii. Dintre aceștia, mulţi sunt capabili să-și păstreze zâmbetul pe buze indiferent de situaţie, conduși parcă de o forţă interioară aparte. Îi întâlnim nu doar în literatura universală (Pip din „Marile speranţe” sau Remi din „Singur pe lume”) sau pe marile ecrane, ci și în viaţa de zi cu zi. Ce îi face speciali este refuzul de a deveni victimele unor împrejurări nefericite. Ce îi face rari este greutatea atingerii acestui deziderat.
Cea mai obișnuită reacţie în faţa suferinţei este revolta personală, marcată de inevitabila întrebare „De ce eu?”. Când suntem copleșiţi de probleme, majoritatea cedăm sub imperiul emoţiilor negative. Tot atunci tindem să experimentăm negarea (emoţiilor, a realităţii), rezistenţa faţă de idei și soluţii noi, încăpăţânarea de a nu ne învăţa lecţiile.
Cea mai obișnuită reacţie în faţa suferinţei este revolta personală, marcată de inevitabila întrebare „De ce eu?”.
Chiar dacă trec și printr-o astfel de fază, „eroii” înfruntă deschis greutăţile, fiind ajutaţi de faptul că tratează obstacolele asemenea unor oportunităţi de creștere și dezvoltare.
Există studii care susţin veridicitatea acestei abordări. Un experiment din 2003, condus de către cercetătorii Carver și Scheier, arată că nereușitele înregistrate în cursul îndeplinirii unor activităţi nu i-au împiedicat pe participanţi să își ducă la bun sfârșit sarcinile, cu toate că obstacolele întâmpinate le-au provocat emoţii negative: teamă, nesiguranţă, regret etc.
Deși studiul surprinde o dinamică restrânsă cu privire la subiect, mecanismul s-ar putea aplica și în alte domenii ale vieţii, la o scară mult mai largă.
Oricât de clișeic ar suna, am putea spune că același mecanism se regăsește și în cazul persoanelor care – în ciuda frustrărilor sau a neplăcerilor resimţite – știu că eșecul, încercările și suferinţa sunt etape dintr-un proces cu un final deschis.
O astfel de abordare deschisă contrazice și fatalismul în care unii oameni îmbracă evenimentele cotidiene mai puţin fericite, considerând că nu pot interveni în evoluţia lucrurilor, că sunt urmăriţi de ghinion ori condamnaţi la o viaţă de lipsuri și nefericire. În cazul lor, se cristalizează o alegere care îi scutește de efortul de a găsi alternative la ceea ce merge prost, dar îi și privează de fericire.
Un drum care nu duce nicăieri
Un drum lipsit de obstacole este un drum care nu duce nicăieri, spunea Frank A. Clark, avocat și politician american.
Obstacolele nu pot fi întotdeauna depășite, însă, de fiecare dată când acest lucru este greu de atins, pot fi concepute planuri de rezervă care să ne ducă mai aproape de locul dorit.
Un prim pas în direcţia potrivită constă în a nu mai face niciun pas (înainte), în a ne opri. Specialiștii în psihoterapie comportamentală invocă o metodă prin care ne putem regla emoţiile atunci când suntem copleșiţi de circumstanţele nefavorabile, greu de stăpânit, ale vieţii: STOP. Numele ei reprezintă un acronim ce rezumă cei patru pași recomandaţi în situaţiile de criză:
S – Stop! (Oprește-te!)
T – Take a step back! (Fă un pas în spate!)
O – Observe what’s going on both inside of you and around you! (Observă ce se petrece în sinea ta, dar și în afară!)
P – Proceed mindfully! (Acţionează cu atenţie!)
Practic, metoda ne învaţă cum să ne detașăm de greutatea acelor momente în care totul pare pierdut, astfel încât să putem privi obiectiv ce se întâmplă, pentru a lua cele mai bune decizii și a obţine un rezultat cât mai fidel așteptărilor iniţiale:
- Decizia de a ne opri ne permite să nu reacţionăm sub impulsul fricii, al furiei sau al neputinţei; ne dă ocazia de a nu face afirmaţii pe care să le regretăm ulterior, de a nu ne răni (pe noi ori pe ceilalţi), de a nu pierde controlul.
Paradoxal, decizia de a sta pe loc este ceea ce ne ajută să mergem mai departe, diminuând riscul de a abandona un plan, o idee sau o persoană din cauza obstacolelor întâlnite.
- Decizia de a face un pas înapoi ne dezvăluie imaginea de ansamblu, ne alertează cu privire la detalii aparent nesemnificative, dar pline de tâlc; ne ajută să reevaluăm ipostaza în care ne aflăm și pregătește etapa de căutare a unor alternative.
- Decizia de a observa propriile gânduri, emoţii, trăiri, dar și ce se petrece în exterior deschide calea unei noi raportări la situaţie. Prin observaţie, devenim conștienţi atât de slăbiciunile, cât și de punctele noastre tari, și putem înţelege mai bine cum să folosim resursele (personale și externe) în favoarea noastră.
- Decizia de a acţiona cu atenţie reprezintă bariera pe care o punem unor comportamente pripite, manifestate din obișnuinţă, din comoditate sau din inerţie; ne îngăduie să fim responsabili și maturi, gândindu-ne de două ori înainte de a spune sau acţiona împotriva intereselor noastre reale.
Armele cu care pornim la luptă
Fiecare barieră de care ne lovim generează răspunsuri automate, bazate pe experienţe trecute. Astfel că, pentru a parcurge pașii necesari în direcţia schimbării, este nevoie să dăm dovadă de flexibilitate, creativitate și capacitate de adaptare la nou. Adică să ne provocăm pe noi înșine să ieșim din tiparele care ne ghidează drumul spre ceea ce constatăm a fi dezamăgire, lipsa șanselor sau chiar o nereușită totală.
La polul opus, ne putem folosi de experienţa acumulată de-a lungul timpului atunci când aceasta se dovedește a fi o sursă preţioasă de învăţare. Dificultăţile din trecut pot deveni cel mai bun profesor la materia depășirii obstacolelor. Important este să ne cunoaștem armele cu care pornim la luptă.
Studiile care arată că spiritualitatea este strâns legată de nivelul de fericire și, implicit, de capacitatea de a face faţă situaţiilor-limită.
Important este și faptul că putem armoniza astfel de recomandări teoretice cu principiile noastre de viaţă, găsind îndrumare în propriul sistem de valori și credinţe. Nu puţine sunt studiile care arată că spiritualitatea este strâns legată de nivelul de fericire și, implicit, de capacitatea de a face faţă situaţiilor-limită.
De pildă, în proverbele biblice, creștinii pot găsi numeroase învăţături cu privire la „strategii” eficiente de depășire a greutăţilor.
- „Ochii tăi să privească drept şi pleoapele tale să caute drept înaintea ta! Cărarea pe care mergi să fie netedă şi toate căile tale să fie hotărâte: Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga şi fereşte-te de rău!” (Proverbe 4:25 – 27)
- „Cine umblă fără prihană umblă fără teamă, dar cine apucă pe căi strâmbe se dă singur de gol.” (Proverbe 10:9)
- „Nevinovăţia omului fără prihană îi netezeşte calea, dar cel rău cade prin însăşi răutatea lui.” (Proverbe 11:23)
- „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii.” (Proverbe 16:9)
- „Domnul îndreaptă paşii omului, dar ce înţelege omul din calea sa?” (Proverbe 20:24)
Din învăţături precum cele de mai sus se desprind lecţii valoroase ca hotărârea, perseverenţa, păstrarea bunelor intenţii faţă de cei din jur, asumarea responsabilităţii pentru deciziile luate, nevoia de a da sens și semnificaţie căilor pe care nu noi le alegem.
Citește și: Cum să-i încurajăm pe ceilalţi
Legat de acest ultim aspect, și psihologia vorbește de un punct esenţial care îi departajează pe cei ce se dau bătuţi în faţa problemelor de cei ce reușesc să se ridice deasupra lor, prin faptul că își traduc într-o notă pur personală experienţele dificile. Poate fi greu de crezut cum un bolnav de cancer, un supravieţuitor al unui război, un părinte ce și-a pierdut copilul, cineva rămas fără serviciu, fără economii sau fără locuinţă găsește motivaţia de a merge mai departe, atribuind însemnătate pierderilor suferite, însă înţelegerea faptului că lucrurile grele în viaţă pot veni degeaba sau pot veni cu un rost este ceea ce face diferenţa.
Degeaba sau cu un rost
Într-un articol apărut în publicaţia „Decât o revistă”, Oana Sandu prezintă povestea unei mame care „navighează incertitudinile autismului și verigile lipsă ale sistemului de sănătate mintală pentru a-și recupera copilul”. În lupta zilnică de a-i oferi băiatului toate șansele la o viaţă independentă, aceasta se agaţă de mesajul pe care sora ei, Eliza, i-l trimite aproape în fiecare dimineaţă: Norii sunt prietenii tăi.
În ce context poate fi întunericul folositor dacă nu atunci când ne descoperă lumina, speranţa, puterea de a depăși bariere? În ce situaţie poate afirma o persoană aflată în suferinţă că se consideră binecuvântată de Dumnezeu?
Dincolo de tăria de caracter, „supereroii” sunt astfel datorită credinţei, dar și datorită oamenilor din jur.
Oricât de dificil ar părea, Ana-Maria Ciaușu, o femeie de 44 de ani diagnosticată cu cancer, se numără printre cei ce reușesc sa facă acest lucru. În interviul acordat publicaţiei „Adevărul”, în urmă cu un an, aceasta declară că se consideră „nu norocoasă, ci pur şi simplu binecuvântată de Dumnezeu”.
Dincolo de tăria de caracter sau de încăpăţânarea de a nu ceda indiferent de opreliști, „supereroii” sunt astfel datorită credinţei, dar și datorită oamenilor din jur.
„Eu am împărţit boala mea cu prietenii mei, cu câţiva dintre prietenii mei, pentru că, fac o paranteză, descoperi când ai o boală de genul ăsta că nu mai ai atât de mulţi prieteni pe cât credeai că ai (…)”, spune Ana-Maria.
Implicarea familiei și a prietenilor a susţinut-o în luptă – emoţional, dar și prin intervenţii concrete, pentru că fiecare și-a asumat responsabilităţi în ceea ce privește parcurgerea procesului de vindecare.
Oamenii singuri, izolaţi sau neînţeleși nu au aceleași șanse de reușite precum cei ce se bucură de conexiuni reale cu alţii. După cum conchide și Brené Brown, autoare americană cunoscută pentru cercetările sale despre rușine, vulnerabilitate și leadership, lipsa conexiunilor ne face „să ne frângem, să ne destrămăm, să amorţim, să avem dureri, să îi rănim pe ceilalţi, să ne îmbolnăvim (…). Lipsa dragostei și a apartenenţei conduce întotdeauna la suferinţă”.
Adesea, gândul că suntem singuri în mijlocul furtunii doare mai mult decât însăși furtuna.
„Vai de cel care cade şi nu există un altul care să-l ridice!”, spune Biblia (Eclesiastul 4:9). Niciodată nu este însă prea târziu pentru a învăţa cum să construim relaţii bune cu cei din jur; cum să nu ne revoltăm în faţa suferinţei, sau să o facem, dar cu folos; cum să nu devenim victimele unor împrejurări nefericite.
Niciodată nu este prea târziu să învăţăm cum să nu abandonăm drumul în ciuda obstacolelor.
Genia Ruscu are o diplomă de master în consiliere în domeniul asistenţei sociale.
Post comments (0)