Imediat ce refugiaţii din Ucraina trec de punctele de control vamal, sunt întâmpinaţi de filtre create de autorităţi în colaborare cu voluntarii care se ocupă de cazare, transport și orice altă nevoie ivită.
Bate vântul și ninge în Vama Siret. Curg grupuri de refugiaţi, femei cu copii agăţaţi de ele, și în minte îmi tot rulează cuvintele unei fetiţe dintr-un alt război, încheiat de aproape 8 decenii: „Și așa mi s-a întipărit în minte, că război e atunci când tata nu e acasă”.
Ninge de dimineaţă, uneori cu fulgi uriași, în majoritatea timpului mărunt și des, și mă gândesc ce mult m-aș bucura de tot spectacolul alb al cerului. Dacă n-ar fi martie, dacă n-ar fi război. Dacă n-aș vedea valul acesta de oameni îngheţaţi, cu bagajele aici și cu inima acasă.
Mi-am dorit de la început să ajung la Siret, după ce am văzut primele imagini și am citit zeci, sute de comentarii de pe reţelele de socializare, majoritatea de solidaritate și de compasiune. Câteva (și totuși prea multe) amestecă mai mult ori mai puţin dezarticulat mesaje care bagatelizează sau pun surdină tragediei refugiaţilor, fie pentru că nu cred că războiul e real, fie că au ajuns la concluzia că refugiaţii nu au nevoie de ajutor în măsura în care clamează presa și că resursele care merg către ei ar putea fi mai bine cheltuite.
Refugiaţii din Ucraina și voluntarii
Sunt în sfârșit aici, chiar lângă cordonul de pompieri, împreună cu o parte din voluntarii de la ADRA România și distanţa mică faţă de vamă îmi dă voie să examinez refugiaţii înainte de a ajunge în punctul unde sunt direcţionaţi spre corturi sau spre mașinile care asigură transportul. E foarte frig, fetele care ajută cu traducerea îngheţate de-a binelea, dar vântul nu le șterge zâmbetul de pe faţă. Sanda și Diana sunt studente, membre în Asociaţia Studenţească Amicus, originare din Republica Moldova. Spun că nu și-au imaginat că limba rusă le va folosi aici, în România.
Orele trec, și înţeleg mult mai bine cuvintele unui voluntar ADRA cu care am vorbit cu două zile în urmă la telefon, și care a mărturisit că nu a plâns în toată viaţa lui cât a făcut-o în ultimele zile petrecute în vamă.
Nu cred că am văzut mai mult de trei-patru bărbaţi tineri sau de vârstă mijlocie toată ziua, cu excepţia grupurilor de indieni sau de africani. De fapt, realizez că nu prea văd nici bărbaţi în vârstă, nu am nevoie de degetele de la ambele mâini să-i număr pe cei care intră în ţară pe la vama Siret pe jos.
Sunt însă foarte multe femei, de toate vârstele, multe dintre ele tinere, cu copii în braţe sau în cărucioare. Și o mulţime de copii, unii trag după ei câte un bagaj mic, pe măsura lor, alţii câte o jucărie mare de pluș, poate singura pe care au putut să o ia cu ei, în mod sigur preferata lor. Ieremir e unul dintre puţinii copii care zâmbesc larg, deși e înfrigurat. Cere de la primul cort o pătură, o primește și pleacă mulţumit, e chemat înapoi și încărcat cu un pachet de dulciuri, apoi pleacă înfășurat în păturica pufoasă, împărţind zâmbete joviale peste tot.
E o dureroasă inadvertenţă între zâmbetul inocent de copil și darurile otrăvite cu care războiul căptușește o copilărie, urletul sirenelor sau răpăitul bombelor.
Unii și-au adus cu ei, departe de bătaia tunurilor, și animalele de companie. Trec copii cu câini de talie mică în braţe, înfășuraţi grijuluiu în câte-o păturică, femei în vârstă cu pisici în cuști de plastic și câţiva câini de talie mijlocie și mare. Un bunic trage după el un câine destul de bătrân, cu o cicatrice care-i mușcă piciorul din faţă. Un altul merge anevoie, sprijinindu-se în baston, cu un ciobănesc de Asia Centrală în lesă, nu tocmai tânăr nici el.
„Uită-te la ei, și-au luat și câinii…”, spune o voce de bas în spatele meu și, pentru o clipă, (cred că) știu fără urmă de îndoială ce urmează să aud. M-am înșelat însă, vocea virează spre un ton laudativ – refugiaţii nu pot fi oameni răi, uite, nici măcar animalele nu s-au îndurat să le lase de izbeliște.
Mai târziu, aflu o frântură din povestea omului în baston, când unul dintre noi merge să îl ajute să își încarce bagajele într-unul din microbuzele ISU care transportă refugiaţii pe distanţe scurte, până în punctul de unde sunt preluaţi spre gară, aeroport sau o cazare provizorie. Nu este singur, doar cu câinele, așa cum credeam, ci e venit cu soţia, cu fiica și cu 3 nepoţi, unul dintre ei imobilizat într-un scaun cu rotile. Au o mulţime de bagaje, pe care răsuflă ușuraţi să le vadă încărcate în ordine și apoi descărcate cu bine.
Călătoria cu microbuzul ISU e una scurtă, dar un cărucior ridicat cu grijă și câteva bagaje stivuite atent leagă oameni care nu se știu și nu se vor mai vedea vreodată. Ajunși la destinaţie, băiatul din scaun cu rotile își întinde braţele, arătând că vrea să fie coborât doar de cel care l-a ajutat de la început, în timp ce omul în baston îmbrăţișează strâns pe cel care i-a ajutat, repetând recunoscător „my friend, my friend”.
Chiar lângă noi, două femei, probabil mamă și fiică, își așază bagajele lângă trotuar și dau frâu lacrimilor pe care au tot încercat să le strunească. La câţiva metri distanţă, o femeie între două vârste plânge în hohote, în timp ce povestește ceva din care nu înţeleg nimic, în afară de „mеня” (mie) și „пожалуйста” („vă rog”). Interlocutoarea o ascultă cu răbdare și o mângâie exact așa cum ai mângâia un copil.
***
Imediat ce refugiaţii trec de punctele de control vamal, sunt întâmpinaţi de filtre create de autorităţi în colaborare cu voluntarii care se ocupă de cazare, transport și orice altă nevoie ivită. Uneori e o adevărată concurenţă (în sensul cel mai pozitiv al cuvântului) între firme, ONG-uri, biserici, oameni simpli care își oferă ajutorul în diferite forme. Lângă noi, o familie venită din Harghita e dezamăgită că nu a găsit, de câteva ore, persoane pe care să le cazeze gratuit în pensiunea lor din Harghita.
România rămâne deocamdată o ţară de tranzit pentru majoritatea ucrainenilor, iar multe dintre ofertele de cazare vin din localităţi incompatibile, în majoritatea cazurilor, cu nevoile refugiaţilor. Numărul ucrainenilor care fug din ţară este în creștere continuă și rapidă: un milion de refugiaţi au ajuns în ţările vecine Ucrainei în prima săptămână după invazie și se estimează că încă 7, poate chiar 9 milioane ar putea pleca în următoarele luni. Cel mai probabil, urmează un flux al refugiaţilor care nu au resurse și nici rude în Vest, așa încât nevoia de cazare se va amplifica în perioada care urmează, așa încât este nevoie de o centralizare a ofertelor de cazare (și nu numai).
Familii și voluntari de la diferite biserici preiau refugiaţi ucraineni din Vama Siret cu mijloace de transport personale, pentru a-i caza sau ajuta să ajungă la aeroport, la gară sau în diferite centre de cazare. Sunt și firme care asigură transport gratuit spre Europa – la punctul de informare, un grup de femei care merg în Austria sunt direcţionate spre un autocar care preia călătorii gratis.
Și mai multe microbuze și autocare efectuează transport contra cost, dar sunt ucraineni care nu au decât grivne în portofel, nu au mai apucat să schimbe bani înainte de a trece graniţa în România. Unii nu au banii necesari călătoriei în niciun fel de monedă. Un autocar aproape plin așteaptă să plece în Germania, dar refuză o familie de patru persoane, e imposibil să fie preluaţi fără să achite costul biletelor, explică șoferul pompierilor de la ISU.
E evident că, pentru unii, supliciul acestei lungi călătorii se va prelungi. Pentru unii însă, e chiar pe punctul să se încheie, așa cum e pentru mama cu doi copii căruia un prieten îi achită biletul de călătorie spre Italia.
Corturile de campanie amenajate după trecerea frontierei sunt pline, cel puţin pe seară, când mergem să verificăm de ce anume mai e nevoie și să ducem pachete cu fructe, dulciuri și sandviciuri. La cortul ADRA sosește mereu câte o mașină cu donaţii, pături, lăzi de pâine, cornuri, căciuli, alimente neperisabile, se pregătesc și se distribuie pachete, telefoanele coordonatorilor sună fără întrerupere, e o forfotă continuă.
Sortând mormane de donaţii, înţelegi mai bine ce articole prisosesc sau chiar încurcă atunci când e vorba de refugiaţi în tranzit, care se epuizează repede, chiar și când stocurile sunt mari, și de ce e nevoie de o centralizare a donaţiilor, de un telefon dat înainte de a pleca sute de kilometri spre graniţă cu mașini de produse de care nu este (cel puţin în momentul respectiv) nevoie.
În corturile de campanie o urmăm cuminţi pe Sanda, care deschide toate ușile cu zâmbetul ei, și abia apoi cu cunoștinţele de limba rusă. E cald în corturi, e și înghesuială, copii care plâng, mame obosite, bagaje, mâncare, oliţe de noapte, apă și noroi pe jos, e o adevărată artă să le împiedici să migreze pe paturile pliante și pe păturile de deasupra, cu atâţia copii în jur.
E o tristeţe în aer care-mi strânge stomacul, la fel cum o face și preocuparea fiecăruia, de la adulţii în vârstă la copii, de a lua o singură porţie din orice. Degeţele firave de copii care desprind o singură banană din mănunchi, rezerva de a lua a doua porţie de dulciuri, după ce au ales deja un croissant, o pungă de napolitane, una de covrigi sau de cornuleţe.
Ieșim din corturi cu ochii vigilenţi ai mamelor fixaţi asupra noastră, urmărind dacă și cât de bine închidem fermoarele de la intrare, iar în urmă rămân ecouri stinse ale unor cuvinte deja tocite de uz zilele acestea: „cпасибо”, „thank you” și câte un „mulţumesc” răzleţ.
Mă gândesc, în stradă, să verific dacă acel „pazdravanie” pe care l-am folosit cu multă siguranţă ca replică pentru corul de mulţumiri atunci când Sanda nu era în preajmă sună exact așa cum l-am notat de la traducătoare, doar ca să descopăr că era vorba de „на здоро́вье” (se pronunţă na zdoróvʹje). Mă consolez cu gândul că refugiaţii au auzit lucruri mai rele decât năzdrăvanul meu „pazdravanie”.
O să râd cu lacrimi de gafa mea, dar nu atunci, ceva mai târziu, în mașină, simţindu-mă ca Lina, personajul lui Caragiale care pocește numele ţigărilor pentru stăpân (de la „Intim-club” la „Iflingiu”) pe drumul spre tutungerie. Pare o dovadă crasă de insensibilitate, dar încărcătura anectodică a incidentului se grefează pe toată tristeţea unei zile în care am adunat lacrimi pe care nu am vrut să le plâng și care are nevoie de o supapă prin care să se elibereze.
Un mănunchi de lalele iţit printre oamenii care și-au luat cu ei lucrurile de strictă necesitate pare un cadru decupat dintr-un film.
S-a întunecat de-a binelea, facem o poză de grup cu studenţii voluntari, apoi toată lumea se împrăștie spre mașini. De la unii nici nu apucăm să ne luăm rămas bun, cu alţii ne îmbrăţișăm ca și cum am fi prieteni vechi, deși abia ne știm unii altora prenumele. Ninge mult pe drumul de întoarcere, e cald, căldura aceea la care am tânjit toată ziua, și frânturi de imagini mi se învălmășesc în minte, ca niște secvenţe dintr-un film vechi.
Zâmbetul pompierului care se apleacă, preţ de câteva secunde, peste un cărucior de copiii, ca să alinte un bebeluș vesel, cu chef de joacă.
Mâinile îngheţate ale unei fete înfășurate în pătură roz, care nu reușește nicicum să își introducă degetele într-o pereche de mănuși.
Tânăra care tage un troller după ea, cu șuviţele blonde evadate din strânsoarea căciulii și cu un buchet mare de lalele, pe jumătate ofilite, în braţe. Nu știu cum o cheamă, nu îi știu povestea, aflu doar că a primit florile de la prietenul ei, rămas de cealaltă parte a graniţei. Într-un decor cenușiu și crispat, buchetul de lalele arată ca o primăvară care deschide intempestiv toate ferestrele de la stradă, după un somn ceva mai lung. De fapt, un mănunchi de lalele iţit printre oamenii care și-au luat cu ei lucrurile de strictă necesitate pare un cadru decupat dintr-un film.
Poate fi însă și un protest delicat împotriva separării brutale a celor care se vedeau până la moarte împreună, un avertisment cu privire la rapiditatea cu care, în vreme de restriște, gesturile cele mai firești prind damf de bizarerie.
„Plânsul unui copil terorizat de război e la fel în toate limbile. Dumnezeu nu e poliglot; vorbește o singură limbă, cea care se aude în pieptul unui om care iubește.”
O invitaţie la a ne mântui de viciul dezbaterii sterile și al vânării vinovaţilor atunci când șandramaua lumii de lângă noi arde, de năravul de a împărţi oameni în categorii pe care iubirea nu le-a știut niciodată. Căci „plânsul unui copil terorizat de război e la fel în toate limbile”, iar „Dumnezeu nu e poliglot; vorbește o singură limbă, cea care se aude în pieptul unui om care iubește”.
De aici poate că ar trebui, de fapt, să ne fixăm azimutul unei călătorii printre vremuri complet necunoscute. De la convingerea că, deși unele lucruri vor scăpa de sub controlul nostru, ne rămâne libertatea de a decide, sub cele mai rele auspicii, în ce ne vom metamorfoza noi înșine.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
Post comments (0)