Și eu, și soţul meu ne-am dat seama că inevitabilul s-a produs; zvonurile despre izbucnirea unui război în Ucraina se înteţiseră în ultima lună.
Un zgomot neobișnuit m-a trezit la ora 5, în dimineaţa zilei de 24 februarie. M-am uitat pe fereastră și m-a izbit numărul mare de mașini care circulau la acea oră prin centrul orașului Sumî, în estul Ucrainei, aproape de graniţa cu Rusia.
Și eu, și soţul meu ne-am dat seama că inevitabilul s-a produs; zvonurile despre izbucnirea războiului se înteţiseră în ultima lună.
Aveam rezervorul mașinii plin, ca să putem fugi spre vestul Ucrainei, în caz că temerile noastre cele mai rele s-ar fi adeverit. Ne-am trezit copiii cu vestea cumplită că a început războiul. Nu a fost nevoie să le spun a doua oară să se ridice din pat. Erau atât de înspăimântaţi de ideea războiului, încât abia dacă mâncaseră ceva în ultimele două zile.
Ne-am făcut bagajele foarte repede, fără să luăm altceva în afară de strictul necesar. Am fost nevoiţi să lăsăm acasă câinele, pisica și tot ce alcătuia căminul nostru și ne era drag. Au rămas în urmă și părinţii mei, care nu au putut să se dezlipească de locurile natale, indiferent ce ar fi urmat să se întâmple. Nu știam cum vom reuși să ieșim din regiunea Sumî, pentru că ni s-a spus că tancuri inamice blocau drumul spre Kiev. Am plecat oricum, grăbiţi de exploziile care aveau loc la 50 de kilometri de orașul nostru.
Eram cinci pasageri înspăimântaţi în mașina care nu s-a oprit deloc aproape 400 de kilometri, până în Kaniv (regiunea Cerkasî), un drum pe care l-am făcut în nouă ore: eu, soţul meu, Serhiy, copiii noștri, Rostislav (11 ani) și Polina (8 ani), și mama soţului meu, Nina, în vârstă de 67 de ani. Era deja noapte atunci când am ajuns în Kaniv și am așteptat două ore la punctul de control local, unde se verificau fiecare mașină și pasagerii ei.
Eram foarte obosiţi și ne gândeam să dormim o oră, pentru ca soţul meu, care șofa, să se poată odihni, pentru ca apoi să ne continuăm călătoria spre vest, spre orașul Ivano-Frankivsk (între Cernăuţi și L’viv), unde speram că vom fi în siguranţă, deși nu aveam pe nimeni acolo. Am oprit mașina pe șosea, după ce am fost fericiţi să reușim să o alimentăm la o benzinărie din regiunea Jîtomîr. Erau multe mașini oprite pe șosea, cu oameni care încercau să se odihnească înainte de a-și relua călătoria, dar mult timp nu am putut închide un ochi din cauza vuietului avioanelor. Nu știam dacă sunt ale noastre sau ale rușilor.
Am rămas fără apă pentru restul drumului – nicio benzinărie nu mai avea apă, ceai sau altă băutură, stocurile se epuizaseră deja.
În orașul Letîciv (regiunea Hmelnîţkîi), am fost blocaţi într-un ambuteiaj timp de nouă ore, timp în care am avansat doar nouă kilometri. Ne târam ca niște melci, iar oamenii care nu mai puteau suporta încetineala au ieșit din mașini să se miște, să își plimbe bebelușii sau animalele de companie. În jurul nostru era pădure. Nu aveam semnal la telefon, nu exista niciun magazin de la care să cumpărăm ceva de mâncare. Am folosit apa care a rămas în sticlă ca să ne umezim buzele. În timpul acesta, am avut și surprize neplăcute, când unii șoferi în mașini de lux au trecut pe lângă noi, escortaţi uneori de poliţiști și pretinzând că sunt într-o misiune specială.
Am reușit să ne cumpărăm ceva de mâncare abia în orașul Hmelnîţkîi (la peste 700 de kilometri de orașul din care plecaserăm). Acolo am reușit să alimentăm din nou mașina. Ajunși aproape de graniţa cu România, am găsit cazare după o lungă căutare la un hostel din orașul Ciortkiv, unde am rămas două zile și unde am putut, în sfârșit, să mâncăm de-adevăratelea. Ne-am rugat tot drumul spre Ciortkiv, și Dumnezeu ne-a ajutat în această călătorie grea, în care era așa de ușor să cedăm panicii. În Ciortkiv am fost nevoiţi să ne ascundem de două ori pe timpul nopţii într-un adăpost antibombă.
A fost foarte frig în adăpost, așa că ne-am îmbolnăvit. Polina, fiica mea, a plâns mult, era speriată, iar eu încercam să o liniștesc. În același adăpost am întâlnit părinţi care își protejau acum copiii pentru a doua oară de bombardamentele rusești – erau refugiaţi din Siria.
Următorul nostru popas a fost în orașul Cernăuţi, unde am fost găzduiţi la Școala „Solomon”, care aparţine Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Acolo ne-am încălzit și am primit mâncare gătită. Un pastor adventist din Cernăuţi ne-a dat un număr de contact din România și astfel am ajuns la centrul de tineret din Coșna, după ce am trecut graniţa în România.
Am simţit valul de simpatie al românilor imediat ce am trecut frontiera: vameși, poliţiști, voluntari – toţi ne-au ajutat cu informaţii, servicii de traducere, alimente, medicamente, cartele telefonice… Iar la centrul de la Coșna am găsit condiţii cu adevărat excepţionale.
România este o ţară frumoasă. Ne-au impresionat peisajele, așezările, dar mai ales oamenii și căldura din faptele lor. Acum suntem găzduiţi de o familie caldă aproape de Ploiești, în judeţul Prahova, dar gândurile mele sunt îndreptate continuu spre cei de acasă. Mă gândesc la părinţii mei, la familia soţului, rămași în Ucraina, la doar 40 de kilometri de graniţa cu Rusia. Mă gândesc la soţul meu, care nu poate părăsi ţara din cauza legii marţiale. Fiecare zi începe așa cum se încheie – cu telefoane prin care verific dacă membrii familiilor noastre sunt bine.
Ne pregătim să mergem în Marea Britanie, la sora soţului meu, în timp ce ne rugăm pentru pace în Ucraina și sperăm că ororile acestui război se vor încheia curând, iar noi vom ajunge acasă, indiferent ce vom găsi acolo. Nu știm ce va aduce viitorul, dar tânjim să ne întoarcem acasă. Tânjim ca familia noastră să fie din nou reunită, să ne așezăm la aceeași masă și să ne zâmbim unii altora.
Citește și: „Speranţă pentru Ucraina”. Ambasadori ai binelui, la graniţa dintre două lumi
Post comments (0)