Psihologie

Răzbunarea nu are mereu gustul dulce

todayFebruary 18, 2021

Background
share close

Răzbunarea este o capcană în care cei înţelepţi nu cad, spune proverbul într-o manieră diplomată. Și totuși, a răspunde cu aceeași monedă este o practică des întâlnită.

În situaţii banale, ca o șicană în trafic, sau în situaţii mai grele, când suntem trădaţi, dispreţuiţi, atacaţi, pare firesc să tratăm răutatea cu răutate, indiferenţa cu nepăsare, vorbele dure cu un răspuns egal de tăios; pare corect să plătim poliţe, în pofida îndemnului, rămas peste veacuri, de a întoarce și celălalt obraz.

Moștenim o istorie sumbră, care a validat răzbunarea ca reacţie justă la nedreptăţi de tot felul. Încă din cele mai vechi timpuri, principiul „ochi pentru ochi” a fost folosit drept etalon de aplicare a sancţiunilor. Colecţii întregi de scrieri din diferite domenii prezintă cazuri de răzbunări personale, care au transformat victimele în agresori, restaurând aparent echilibrul.

Cu origini îndepărtate și extindere universală, răzbunarea joacă și astăzi rolul unui puternic declanșator emoţional care instigă la acţiune. În faţa loviturilor primite (la figurat sau la propriu), oameni din toate culturile și societăţile nutresc gândul răzbunării, fără însă a se manifesta identic – evidenţa arată că unii sunt mai vindicativi decât alţii.

Imaginea de ansamblu

Decizia de a recurge sau nu la răzbunare depinde de mai mulţi factori, printre care și percepţia asupra moralităţii, necesităţii și costurilor răzbunarii. La rândul său, aceasta depinde de normele caracteristice unui grup, precum și de valorile lui culturale și religioase.

Reglarea de conturi apare în societăţile bazate pe un dezvoltat cult al onoarei, în comunităţile care acceptă, ba chiar încurajează o modalitate personală de a face dreptate. În Albania, de exemplu, criza economică și socială a ultimelor decenii a dus la revitalizarea codului lui Kanun, un cod de conduită medieval care reglementează toate sferele vieţii, consacrând ideea răzbunării cu sânge. Deși legile statului condamnă practicile ancestrale ale Kanun-ului, preceptele i s-au infiltrat abuziv în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, lipsiţi de sprijinul autorităţilor.

Răzbunarea ca formă de dreptate funcţionează și în zone care nu beneficiază de un sistem legal (comunităţile patriarhale sau cele tribale) ori acolo unde puterea grupului o subminează pe cea a statului (exemplul Mafiei).

Într-un mod extrem, religia exercită și ea o influenţă paradoxală în ceea ce privește neîntoarcerea celuilalt obraz. Protagoniștii atentatelor din 11 septembrie 2001 au primit ca instrucţiuni finale îndemnul de a nu căuta răzbunare pentru ei înșiși, ci pentru Dumnezeu. Dincolo de modelele radicale, principul transpare chiar și din contexte obișnuite. Într-un ciclu de experimente din 2007, participanţii au fost rugaţi să citească relatările unor răzbunări violente, care fie conţineau pasaje biblice, fie precizau că faptele descrise fuseseră consimţite de Dumnezeu, fie nu stipulau nicio menţiune specială. După lectură, subiecţii au îndeplinit sarcini ce le ofereau posibilitatea de a fi agresivi sau neutri cu partenerii de studiu. Persoanele expuse la pasajele din Scriptură, precum și cele confruntate cu fragmente legate de divinitate au dovedit o agresivitate crescută faţă de parteneri. Tendinţa s-a regăsit în special printre creștini, sugerând că violenţa justificată prin prisma religiei poate naște o formă asemănătoare de manifestare.

În culturile colectiviste, răzbunarea este motivată de rușine, pe când în culturile individualiste furia dezlănţuie represaliile.

Diferenţe ale tendinţelor vindicative se stabilesc și din punct de vedere cultural. După cum indică cercetările lui Michele Gelfand, profesoară de psihologie la Universitatea din Maryland, studenţii americani ripostează dacă le sunt încălcate drepturi fundamentale, printre care dreptul la opinie sau dreptul la liberă exprimare, în timp ce studenţii coreeni reacţionează mai ușor dacă le este lezat simţul datoriei.

O a doua diferenţă se situează la nivel emoţional: în culturile colectiviste, răzbunarea este motivată de rușine, pe când în culturile individualiste furia dezlănţuie represaliile. În plus, răzbunarea este mai contagioasă în culturile colectiviste. Reprezentanţii acestui tip de cultură își protejează nu doar interesele proprii, ci ocrotesc binele celorlalţi: sar în apărarea semenilor, având un pronunţat simţ al apartenenţei la grup.

Privind în spatele cortinei

Alături de influenţele mediului, trăsăturile de personalitate intensifică sau slăbesc dorinţa de ănapoia răul făcut. Printre acestea, sensibilitatea la respingere determină comportamente de apărare similare celor vindicative. Dacă cineva se teme că va fi dat la o parte sau chiar trăiește experienţa excluderii la intensitate maximă, există riscul de a se ridica împotriva celor ce i-au provocat suferinţa.

O serie de studii conduse de David Chester de la Universitatea Virginia în colaborare cu Nathan DeWall de la Universitatea Kentucky relevă că oamenii care suferă mai mult din cauza insultelor sau a respingerii sociale obișnuiesc să taxeze acţiunile deranjante, căutând să preschimbe durerea în plăcere, prin activarea sistemului de recompense de la nivelul creierului; lucru pe care îl și reușesc, însă doar pentru scurt timp.

Un alt experiment al profesorilor Chester și DeWall, publicat în martie 2017, demonstrează că emoţiile, sau mai bine zis anticiparea lor, modelează dorinţa de a cântări cu aceeași măsură. După administrea unei pastile prezentate ca agent inhibitiv al emoţiilor (de tip placebo), deci în lipsa convingerii că răzbunarea le va lua o piatră de pe inimă, subiecţii au abandonat gândul de a-și face singuri dreptate.

Analiza rezultatelor a confirmat două ipoteze complementare: 1. răzbunarea aduce satisfacţie pentru că oamenii creditează această proiecţie cu privire la ei înșiși; 2. dacă nu se așteaptă ca actul răzbunării să le schimbe starea în bine, oamenii vor renunţa la contraatac, căutând metode alternative de a-și alina suferinţa.

Numeroase studii alătură personalitatea narcisică de agresivitate, ceea ce explică de ce narcisiștii sunt mai predispuși la comiterea de violenţe împotriva unor personaje ostile. Obiceiul narcisiștilor de a-i pedepsi pe cei care nu îi tratează conform așteptărilor se menţine mai ales în cazurile de respingere, în situaţiile care le prejudiciază ego-ul și stima de sine. În favoarea răzbunării se declară și indivizii centraţi pe importanţa reputaţiei personale și familiale, sau bărbaţii care vor să-și protejeze onoarea (studiile chiar arată că, spre deosebire de femei, bărbaţii se gândesc mai des la răzbunare.)

Numeroase studii alătură personalitatea narcisică de agresivitate, ceea ce explică de ce narcisiștii sunt mai predispuși la comiterea de violenţe împotriva unor personaje ostile.

Pe de altă parte, un raport din 2008 al psihologului social Ian McKee de la Universitatea din Australia corelează plătirea poliţelor cu asumarea unor valori tradiţionale. Observaţiile lui McKee denotă că respectul faţă de tradiţii, autoritate și ierarhie socială include, în majoritatea cazurilor, opinii pozitive în raport cu faptele vindicative. Tradiţionaliștii tind să fie mai puţin iertători, mai puţin binevoitori și mai puţin concentraţi asupra unor valori universale”, afirmă acesta, precizând că motivaţia respectivilor stă în dorinţa de putere, de autoritate și de a avea un statut înalt”.

Episoadele în care suntem trataţi necorespunzător dau naștere unor emoţii negative, cele mai frecvente fiind furia, umilinţa și tristeţea. Dintre acestea, furia se asociază prima cu răzbunarea, motiv pentru care indivizii incapabili de autocontrol figurează în topul categoriilor dispuse să răspundă cu aceeași monedă. Profesorii Chester și DeWall subliniază importanţa stăpânirii de sine în evoluţia impulsului răzbunării. Aceștia susţin că mai iertători sunt oamenii care își pot ţine în frâu pornirile, efort reflectat la nivel cerebral prin activarea cortexului prefrontal (zonă responsabilă cu inhibarea acţiunilor impulsive).

Răzbunarea este o armă letală

Deși greu de cuantificat, trecerea de la dorinţe la fapte cade sub incidenţa autocontrolului, dar și a altor factori personali sau circumstanţiali. Potrivit unui sondaj din 2003, doar 29% dintre respondenţi au transformat dorinţa răzbunării în realitate. Lipsa de reacţie primează în situaţiile în care cel ce greșește își cere iertare, când există o formă de compensare pentru răul făcut, ori când sancţionarea agresorului poate duce la o răzbunare mai mare. De altfel, teama de a nu declanșa o reacţie în lanţ îi convinge pe mulţi să rămână pasivi în faţa unor tratamente dăunătoare. Un studiu interesant surprinde cum oamenii supuși la insulte aleg să nu riposteze, de frica potenţialelor urmări ale luării de atitudine.

Escaladarea răzbunării este doar unul dintre motivele pentru care trebuie să evităm rezolvarea conflictelor pe o cale decât cea amiabilă. Nu de puţine ori, realizarea justiţiei pe cont propriu duce la fapte penale: peste 20% din crimele comise în S.U.A. și peste 60% din cazurile de focuri deschise în școlile americane au legătură cu reglarea de conturi”.

Un alt dezavantaj se resimte pe plan medical. Dacă iertarea reduce nivelul de stres, scade riscul apariţiei depresiei și anxietăţii, reglează ritmul cardiac și tensiunea arterială, transpunerea resentimentelor în acţiune ne afectează profund sănătatea. Contrar ideii că gustul ei este dulce, răzbunarea reprezintă, de fapt, o armă letală.

Kevin Carlsmith, profesor la Universitatea din Hamilton, afirmă că în loc de a încheia un capitol nefericit, strategia ochi pentru ochi” reușește exact opusul: ţine rana proaspăt deschisă. Experimentul realizat împreună cu doi colegi de la Universitatea din Virginia îi întărește spusele: într-un joc fictiv de investiţii, cercetătorii au asigurat subiecţii că vor primi câștiguri egale dacă aleg să coopereze, înștiinţând că cine refuză investiţia va căpăta o sumă mai mare de bani, dar pe cheltuiala colegilor. Decizia participanţilor a fost manipulată de o persoană din exterior care i-a convins să investească egal, fără a face însă același lucru. Indignarea produsă de comportamentul duplicitar al trădătorului i-a făcut pe majoritatea celor rămași în pierdere să îl pedepsească financiar atunci când li s-a dat ocazia. Toţi membrii grupurilor analizate au completat ulterior chestionare de măsurare a gradului de satisfacţie. Răspunsurile oferite i-au plasat pe o treaptă superioară a fericirii pe acei subiecţi care nu au primit ocazia de a pedepsi manipulatorul. Paradoxal, aceștia au declarat că s-ar fi simţit mai bine dacă primeau ocazia de a-și lua revanșa, după cum și cei care au primit-o au declarat că s-au fi simţit mai rău dacă nu o aveau. Cu alte cuvinte, deși oamenii cred că plata cu aceeași monedă îi va face fericiţi, între credinţele lor și realitate există o discrepanţă majoră, iar așa-zisa eliberare sufletească obţinută prin răzbunare este un simplu mit contrazis de știinţă.

Comportamentele vindicative aduc satisfacţie, dar numai pe termen scurt; pe termen lung, ele își prelungesc ecoul asupra stării noastre de spirit, ţinând rana deschisă, după cum declara și Carlsmith. Când nu ne răzbunăm, suntem capabili să banalizăm evenimentul. Dând totul uitării, ne spunem nouă înșine că nu a fost ceva important, astfel că este mai ușor să iertăm și să mergem mai departe. Dar când ne răzbunăm, nu mai putem trivializa situaţia. Ne gândim, în schimb, la ea. Și o facem des.”

În tabără adversă, există voci care susţin că răzbunarea și-a croit calea în spaţiu și timp datorită unor beneficii concrete, atribuindu-i, printre altele, meritul de a descuraja atacurile, de a reda victimelor demnitatea și de a pedepsi răul.

Comportamentele vindicative aduc satisfacţie, dar numai pe termen scurt; pe termen lung, ele își prelungesc ecoul asupra stării noastre de spirit, ţinând rana deschisă.

Raportându-ne la timpul prezent, am putea spune că toleranţa faţă de acest curent de gândire ne-ar putea duce la ceea ce spunea Martin Luther King: Legea străveche ochi pentru ochi ne va lăsa pe toţi orbi”. Doar iertarea ne poate menţine intacte vederea și viziunea.

Majoritatea oamenilor cred că iertarea înseamnă să te detașezi și să mergi mai departe”, explică pionierul cercetărilor din domeniu, Bob Enright, însă adevărata iertare oferă empatie, compasiune și înţelegere faţă de persoana care te rănește”. A ierta nu înseamnă a consimţi ca cel ce greșește să scape de pedeapsă, nici a da dovadă de slăbiciune. Din contră, capacitatea de iertare înseamnă putere, pentru că imunizează organismul și întărește stima de sine. Toată lumea poate beneficia de pe urma iertării, concluzionează profesorul Loren Toussaint, unul dintre editorii cărţii Forgiveness and Health.

Lupta împotriva impulsurilor nu este una ușoară, mai ales atunci când spiritul justiţiar, protejarea intereselor și dorinţa de a nu fi călcaţi în picioare ne îndeamnă să contabilizăm la sânge greșelile greșiţilor noștri; și să-i răsplătim pe măsură. Există, totuși, o cale mai bună și sigură de a fi împăcaţi cu noi înșine: calea Dumnezeului „care nu obosește iertând” (Isaia 55:7).

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Genia Ruscu

Rate it

Previous post

Personalităţi

„Dumnezeu are un plan pentru fiecare din noi” spune pilotul care a câştigat raliul Daytona 500

Michael McDowell a fost în al nouălea cer după ce a câştigat prima sa cursă din circuitul american NASCAR, care s-a ţinut în timpul weekendului trecut în cea mai prestigioasa locaţie a sa: Daytona 500. McDowell a fost recunoscător. Deci concurează în circuitul NASCAR de 13 ani, aceasta este primul său loc 1, el reușind să treacă de pe locul trei pe primul loc după ce o maşină a fost […]

todayFebruary 18, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%