Reforma protestantă a fost un râu tumultuos, a cărui curgere a început să devină vizibilă în 1517. O contribuţie semnificativă la această erupere au avut-o afluenţii săi – mișcările (pre)reformatoare: valdenzii, albigenzii, lolarzii, husiţii etc., adevărate izvoare ale curentului principal protestant, care a preluat forţa lor în curgerea lui prin istorie.
Trâmbiţa Reformei a adunat în strigătul care a zguduit din temelii Europa toate glasurile disonante exprimate cu preţ de sânge de-a lungul veacurilor. Acest fenomen unic în istoria lumii și a bisericii poate fi descifrat și cu ajutorul conceptului biblic de „rămășiţă“. O rămășiţă religioasă care și-a transmis valorile nealterate de la o generaţie la alta.
O prezentare panoramică a dezvoltării protestantismului va pune sub lumina reflectoarelor istoriei evenimente și personaje precum: Marea Schismă, din 1054; nașterea Bisericii Valdenze, în 1176; Marea Schismă Papală de la Avignon, în 1378, care știrbește mult din autoritatea Bisericii Catolice; lucrarea lui John Wyclife (1320-1384), „Luceafărul Reformei“, care îi predă ștafeta lui Ian Hus, fondatorul mișcării reformatoare husite din Boemia, 1410 etc.
După căderea Constantinopolului, în 1453, mai mulţi oameni de cultură și teologi răsăriteni de pe malurile Bosforului s-au refugiat în Europa Centrală și au influenţat Reforma, readucând în atenţia universităţilor europene filosofia greacă clasică. Această paradigmă de gândire se dezvoltă în Italia sub numele de Renaștere.[1]
Cu toate că spiritul critic al Renașterii lua fiinţă pe eșichiere diferite de cele reformatoare, corifeii Reformei l-au folosit la rescrierea fundamentelor creștine, pe care le-au raportat doar la Scriptură.[2] Un alt factor socioeconomic care a favorizat Reforma a fost inventarea tiparului, de către Johannes Gutenberg, care a dus la tipărirea Bibliei în 1455.
Pentru a nu confunda Reforma cu o mișcare embrionară schismatică, trebuie menţionat că niciunul dintre reformatori nu a pornit la drum cu astfel de gânduri.
Lumea părea pregătită pentru iruperea Reformei, meandrele istoriei fiind gata să dea naștere unei asemenea plăci turnante în istoria umanităţii. În Elveţia, Ulrich Zwingli (1484-1531) ajungea independent la concluzii asemănătoare cu cele descoperite de Martin Luther (1483-1546).
Disputa cu privire la prezenţa fizică sau simbolică a lui Iisus în Cina Domnului (Luther fiind încă tributar sistemului dogmatic catolic) a împiedicat cele două baricade ale Reformei să se unească. Puţin mai târziu, bulgărele Reformei este rostogolit de Jean Calvin, de John Knox și de urmașii lor.
Pentru a nu confunda Reforma cu o mișcare embrionară schismatică, trebuie menţionat că niciunul dintre reformatori nu a pornit la drum cu astfel de gânduri. Marele umanist Erasmus de Rotterdam (1466-1536), un catolic convins până la finalul vieţii, a influenţat Reforma de pe meterezele bisericii pe care o iubea.
Monolitul medieval statal și ecleziastic era pe punctul dezagregării din cauza dinamicii unei lumi în expansiune și reorganizare. Unitatea Sfântului Imperiu Roman German de Apus (statul universal) era pusă sub semnul echivocului de noul concept al statului teritorial. Această schimbare avea să afecteze implacabil monolitul religios.
Dacă civilizaţia lumii antice era una potamică (gr. Potamos, „râu, fluviu“), urmând marile reţele fluviale, civilizaţia Evului Mediu era o lume talasică (gr. Thalassa, „mare“), dezvoltându-se în jurul mărilor – în mod special în zona Mediteranei, „Marea cea mare“. Lumea în care a trăit Luther începuse să graviteze în jurul oceanelor, odată cu descoperirile lui Cristofor Columb și ale navigatorilor europeni.[3]
În 1517, în timp ce Luther deschidea drumul Reformei prin publicarea celor 95 de teze pe ușa catedralei din Wittenberg, navigatorii spanioli descopereau America Centrală. În 1522, anul când Luther traducea Noul Testament în limba germană, corabia lui Magelan naviga în călătoria sa în jurul lumii.
Protestanţii au preferat „mai degrabă turbanul otoman decât tiara papei“.
În panoplia de factori (geo)politici care au influenţat Reforma s-au înscris și incursiunile otomane. De fiecare dată când Carol Quintul se apuca să rezolve „problema Germaniei“ – schisma protestantă –, turcii soseau la porţile Europei. Fără vreo înţelegere, otomanii și protestanţii s-au salvat unii pe alţii. Protestanţii au preferat „mai degrabă turbanul otoman decât tiara papei“[4]. Din perspectiva reformatorilor, în planul divin otomanii erau flagellum Dei – „biciul lui Dumnezeu“.
În ciuda extinderii orizonturilor geografice, lumea lui Luther trăia efervescent marea luptă dintre bine și rău. Martin Luther era convins că lumea lui își trăia ultimele zile, evenimentele escatologice urmând să se desfășoare rapid. Marii actori ai secolului al XVI-lea luau decizii ca urmare a credinţei în această paradigmă: „Actorii istorici ai mişcărilor de reformă din secolul al XVI-lea şi-au apărat şi justificat acţiunile ca fiind parte a unei drame istorice conduse de Dumnezeu.
La baza conflictului dintre reformatorii protestanţi şi Biserica Catolică stă această dramă. Identitatea creştinilor din Evul Mediu derivă din trecutul bisericii apostolice şi din viitorul istoric al celei de-a doua veniri a lui Hristos. Pentru creştinii secolului al XVI-lea, acest model istoric oferă sens experienţei lor.“[5]
Martin Luther
În 1517, Luther a intrat în conflict deschis cu călugărul Tezel din cauza vânzării indulgenţelor.
La 31 octombrie 1517, Luther expunea pe ușa catedralei din Wittenberg 95 de teze, pentru a condamna indulgenţele.
În esenţă, reforma lui Luther a însemnat întoarcerea la Scripturi și la învăţătura „mântuirii prin credinţă“, o mântuire care nu poate fi cumpărată prin practicarea ritualurilor bisericești. Deși în 1520 papa Leon al X-lea l-a excomunicat pe Luther prin bula Exurge Domine, având sprijinul unor prinţi puternici, precum Frederick de Saxonia, călugărul augustinian denunţă o serie de abuzuri ale Bisericii Catolice.
Emblematicele cuvinte rostite de reformator în faţa Dietei: „Nu vreau să retractez, deoarece un creștin nu este în siguranţă dacă vorbește împotriva conștiinţei lui. Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin!“ reprezintă o sursă de inspiraţie pentru cei care doresc să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
În tratatele din 1520, „Apel către nobilimea creștină de naţiune germană despre îndreptarea stării creștine“, „Captivitatea babiloniană a bisericii“, „Despre libertatea creștinului“, Luther a scris împotriva infailibilităţii papei, căreia îi opunea preoţia tuturor credincioșilor: „Papa nu poate avea dreptate de unul singur, altminteri am spune: «Cred în papa», reducând astfel credinţa creștină la un singur om, ceea ce este condamnabil.
Toţi suntem preoţi și avem o singură credinţă și o Evanghelie.“[6] „Nu mai am niciun dubiu că papa este Antihristul așteptat de lume.“[7] În „captivitatea babiloniană a bisericii“, Luther nega caracterul sacramental al bisericii, oferind credit doar botezului, euharistiei și, într-o oarecare măsură, pocăinţei. Cel mai rău a fost mutilată euharistia, spunea Luther, căci li s-a răpit laicilor potirul. Taina pocăinţei fusese deformată prin rușinosul trafic al indulgenţelor. „Înapoi la Evanghelie!“ cerea Luther.
În cadrul Dietei de la Worms (iunie 1521), în disputa cu teologul catolic Johann Eck, Luther și-a reafirmat punctele cardinale în materie de credinţă: papa nu deţine autoritatea absolută, ci Scriptura, iar mântuirea poate fi câștigată doar prin credinţă și har. Cele trei mari stele călăuzitoare ale învăţăturilor luterane sunt: Sola Scriptura, Sola Fide și Sola Gratia.
Pus la stâlpul infamiei, Luther a fost răpit de soldaţii lui Frederick, locuind în următorii doi ani în castelul Wartburg, acolo unde a tradus Noul Testament în limba germană vernaculară. A călcat astfel pe urmele lui Peter Valdo și John Wycliffe. Traducerea Bibliei în limbile europene vernaculare a contribuit semnificativ la nașterea spiritului identitar naţional. Unii dintre reformatori sunt consideraţi întemeietori de limbi și state naţionale.[8]
Ieșirea de sub autoritatea Romei a fost necesară dezvoltării Reformei, însă a generat pe termen scurt un vacuum de autoritate în toate cercurile sociale. Ţăranii germani, oprimaţi de jugul feudal, au aplicat libertatea individului înaintea lui Dumnezeu la problemele cu care se confruntau, cerând eliminarea abuzurilor feudale.
Ieșirea de sub autoritatea Romei a fost necesară dezvoltării Reformei, însă a generat pe termen scurt un vacuum de autoritate în toate cercurile sociale.
Iniţial, ca răspuns la revoltele ţărăneşti din 1525, conduse de Thomas Müntzer, Luther a mediat între lorzi şi ţăranii revoltaţi, cerându-le în numele Domnului să nu transforme Germania într-un câmp de război.
În mai 1525, în urma atacurilor violente lansate de ţărani asupra castelelor conducătorilor, asupra mănăstirilor şi bisericilor, Luther scria „Împotriva hoardelor de criminali şi de tâlhari ale ţăranilor“, în care îi denunţa pe ţărani într-un limbaj vulgar. Reformatorul, un exponent perfect al lui furor teutonicus, lansa atacuri violente asupra iudeilor, catolicilor, anabaptiştilor şi turcilor.
Pentru a umple acest vid de autoritate, în 1530 Philip Melanchton, discipolul lui Luther, a redactat „Confesiunea de la Augsburg“, un document ce expune ideile de bază ale credinţei luterane. Adepţii lui Luther s-au transformat într-o facţiune politică, în 1531 fiind constituită „Liga de la Schmalkalden“, sub umbrela căreia s-au grupat toţi cei nemulţumiţi de abuzurile Bisericii Catolice și de politica împăratului Carol Quintul.
Protestanţii au negociat intens orice ajutor armat cerut de catolici în lupta împotriva otomanilor, sub auspiciile sloganului: „Niciun ajutor fără măcar o concesie.“[9] După Pacea Religioasă de la Augsburg, din 1555, care încheie epoca războaielor religioase dintre liga protestantă și armatele catolice, se aplică principiul cuius regio, eius religio –„religia principelui devine religia landului său“ – un principiu inovator care acorda libertate religioasă protestanţilor.
Protestantismul a devenit o religie puternică în zone precum Germania sau Scandinavia, dar şi în Ungaria sau în Transilvania, acolo unde politicul a sprijinit religiosul. Principi și nobili puternici din întreaga Europă şi-au asumat rolul de mecena al Reformei. Biserica Catolică a înţeles la scurt timp că are nevoie profundă de o reformă structurală, lucru care s-a întâmplat sub numele de Contrareformă.
Istoria protestantismului ne-a purtat asemenea unui râu prin toate locurile frumoase și palpitante ale renașterii credinţei apostolice, sub imboldul „marseillezei“ Reformei, imnul „Ein feste Burg ist unser Gott“ („Cetate tare-i Dumnezeu“). Râul s-a multiplicat în mai multe pâraie, asemenea crengilor unui arbore: calvinism, zwinglianism, anglicanism, anabaptism, unitarianism, puritanism, pietism, metodism, baptism și derivatele sale mai recente: adventism, mișcarea fraţilor, penticostalism ș.am.d.
Daniel Niţulescu descrie contextul în care Reforma protestantă a devenit necesară și posibilă, dar mai ales de impact. El simte că Reforma a avut impactul unui fluviu care a adus o nouă viaţă pe întregul teritoriu al bătrânului continent.
Post comments (0)