Revenirea lui Iisus

Revenirea la sens

todayNovember 25, 2020 3

Background
share close

„Să simţi că ai sens înseamnă să te simţi nemuritor”1 – scria în 2014 profesorul de psihologie și autorul Clay Routledge. Este aceasta singura nemurire de care vom avea parte vreodată?

„Să simţi că ai sens înseamnă să te simţi nemuritor”[1] – scria în 2014 profesorul de psihologie și autorul Clay Routledge. Este aceasta singura nemurire de care vom avea parte vreodată?

În această întrebare recurentă rezidă contradicţia dintre naturalism și religie. Există ceva dincolo de moarte? Sau moartea este capătul absolut al drumului? Este căutarea noastră permanentă după sens o consecinţă și un indiciu al creaţiei (tânjim după veșnicia pentru care am fost creaţi?) sau căutăm sensul vieţii doar pentru că suntem niște animale suficient de inteligente încât să știm că într-o zi vom muri și că singura manieră de a transcende moartea e să lăsăm în urmă moștenirea unei vieţi trăite cu sens?

Suntem fiinţe cu năzuinţa transcenderii morţii. Iar sentimentul că o putem transcende, chiar și numai prin moștenirea pe care o lăsăm în urmă, ne ajută să trecem mai ușor peste probleme, ne reduce riscul de boli mintale și ne crește șansa unei îmbătrâniri frumoase.[2] Oamenii de știinţă, notează Routledge, încep să înţeleagă cât de important este sensul pentru funcţionarea adaptativă a fiinţei umane.

Dar esenţa problemei rămâne. Oricât de bine ne-ar face, ne este oare de ajuns doar să ne simţim nemuritori? Nu cumva tânjim după ceva mai mult decât speranţa că moștenirea noastră ne va supravieţui? Nu cumva ne dorim nemurirea pentru noi, și nu pentru amintirea noastră?

Prea inteligenţi pentru a mai crede?

Ipoteza de lucru a unei lumi care caută să obiectivizeze cunoașterea este că suntem animale suficient de inteligente pentru a nu mai crede că există și alt adevăr dincolo de cel sondat știinţific. Pornind de la această premisă, nu putem ajunge la altă concluzie decât că tot ce este există doar în interiorul sferei limitate pe care suntem datori să ne-o explicăm mai bine. Și aceasta este concluzia cu care trebuie să trăim pentru tot restul vieţii. Aceasta este crucea naturalismului. Dar se poate oare trăi cu această cruce?

Norman Gulley argumentează că modernitatea și postmodernitatea ne-au confruntat deja cu o sumedenie de teorii cu care nu s-a putut trăi.[3]

Friedrich Nietzsche nu a putut trăi cu nihilismul pe care l-a proclamat și a găsit un sens într-o mișcare socială a timpului său. Pentru Jean Paul Sartre, lumea era fără sens și fără valori morale (fără bine și rău), dar nu a putut trăi cu concluziile filosofiei sale și a semnat Manifestul Algerian, care lua o poziţie morală împotriva ocupaţiei franceze în Alger. Scepticismul lui David Hume l-a cufundat într-o incertitudine împovărătoare – sursă de „depresie epistemologică”[4] –, pe care filosoful a căutat să o trateze prin compania prietenilor și mesele luate împreună cu ei. Jacques Derrida, care a sugerat că toate interpretările noastre sunt greșite, a simţit nevoia să se apere de o interpretare a lui John Searle, punctând, în contradicţie cu propriile concluzii filosofice, că Searle ar fi trebuit să-l înţeleagă corect.

Din domeniul teologiei, Gulley îl amintește pe Stanley Fish, care ne-a sugerat că înţelegerea pe care o are comunitatea e mai importantă decât textul efectiv al Bibliei, de unde și concluzia că cititorii sunt coautori ai scriitorilor biblici, iar textul nu are un înţeles în sine. Dar cum poate trăi cineva cu o asemenea concluzie, se întreabă Gulley[5], în timp ce resimte totodată nevoia ca textul constituţiei sau al altor documente legale și istorice să aibă un înţeles în sine, independent de comunitatea cititorilor? Iar în cazul lui A. J. Ayer, care susţinea că doar adevărurile matematico-logice și empirice ar avea sens, în timp ce restul afirmaţiilor ar fi nonsens, Gulley se întreabă cum poate cineva trăi cu o asemenea concluzie care ne limitează viaţa la matematică și lasă pe dinafară muzica, poezia, arta sau religia.[6]

Nu putem și nici nu merită să încercăm să trăim cu astfel de teorii, după cum nu putem trăi fără ordine, în ciuda tendinţei postmoderne de opoziţie faţă de sisteme; nici fără adevăr absolut, în ciuda relativismului; nici fără un centru al vieţii, în ciuda tendinţei contemporane de a respinge ideea unui asemenea centru.

În realitate, viaţa noastră ajunge în cele din urmă să graviteze în jurul a ceva, ajunge să aibă un centru. „Creaţia a programat fiinţele umane să caute un centru al vieţii, care să le dea sens și siguranţă” și de aceea „oamenii sunt închinători incurabili”[7], afirmă Gulley. Nu putem trăi cu teorii care contrazic natura umană. Clay Routledge afirma într-un interviu pentru Psychology Today: „Chiar și când oamenii trăiesc acolo unde se simt fizic în siguranţă și își pot împlini cu ușurinţă nevoile primare, întrebările existenţiale despre sens rămân. Mulţi atei s-ar putea să fie la o ameninţare existenţială distanţă de descoperirea religiei sau a unui substitut pentru ea.”[8]

Ideea că religia este irelevantă sau chiar nocivă, idee pe care mulţi se străduiesc să și-o însușească pentru a-și păstra respectabilitatea intelectuală, s-ar putea să fie în cele din urmă doar una dintre teoriile cu care, de fapt, nu putem trăi. În acest articol ne vom concentra atenţia asupra celor mai relevante părţi ale teologiei care au de-a face cu căutarea noastră după sens și veșnicie.

Escatologia și nevoia noastră de sens

În metanaraţiunea biblică, centrul trecut și prezent este Crucea, care se suprapune în parte cu centrul ei prezent și viitor, care este Revenirea. Hristos a murit, în cea mai impresionantă filă din istorie, pentru a plăti preţul păcatelor omenirii și pentru a ne salva (Ioan 3:16), și se va întoarce la noi, pentru a desăvârși această lucrare și pentru a elimina suferinţa și moartea din istoria planetei și din Univers (Ioan 14:18; Apocalipsa 21:14). Astfel, într-o perspectivă de ansamblu a Bibliei, Revenirea este evenimentul care răspunde cel mai bine temerii noastre provocată de finalul implacabil al vieţii. Este promisiunea că sensul pentru care am fost creaţi ne va fi redat fiecăruia dintre noi. Noul Testament (NT) trădează marele interes al primilor creștini și ai autorilor cărţilor NT pentru revenirea lui Iisus. Dacă percepem revenirea prin aceleași lentile nu suntem în pericolul de a greși.

Dar, așa cum vom vedea, căutarea omului după sensul ultim al vieţii influenţează interpretările creștine cu privire la sfârșitul lumii actuale și al soartei noastre veșnice. Fiecare interpretare escatologică își primește locul în interiorul tradiţiei teologice care o propune, în funcţie de cât de bine a fost împlinită sau nu deja nevoia omului de răspunsuri la întrebările existenţiale.

Dacă o tradiţie teologică afirmă că sufletul omului îi supravieţuiește acestuia, în mod necesar escatologia aferentă acelei teologii va fi mai puţin accentuată – dacă există deja o viaţă în care intrăm imediat după moarte, nu mai există nicio grabă în a aștepta revenirea lui Iisus. Dacă, în schimb, moartea este privită ca un somn, așa cum o descrie Scriptura (vezi Daniel 12:2, Ioan 11:11-14), escatologia devine extrem de importantă, pentru că presupune învierea (vezi Ioan 6:40, 1 Corinteni 15:20-21). Într-o asemenea lectură a Bibliei, consolarea celor care pierd pe cineva drag se bazează pe ziua învierii, nu pe nemurirea sufletului. Și, pentru că învierea este legată de revenirea lui Hristos, aceasta din urmă devine extrem de importantă. Pentru a o înţelege mai bine, să privim la o imagine folosită de Biblia pentru a ne explica a doua venire a lui Iisus Hristos.

Certitudinea mult așteptatei nunţi

Aproape de încheierea misiunii Sale, Iisus le spunea ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi și voi” (Ioan 14:2-3). Iisus Își descrie revenirea ca pe o unire finală și definitivă a celor promiși unul celuilalt/logodiţi. Imaginea reflectă tradiţia nunţii ebraice antice[9], în care, după logodnă, când mirele plătea zestrea tatălui miresei, cei doi erau consideraţi căsătoriţi, deși fiecare rămânea în casa părinţilor săi. Între timp, mirele pregătea o casă în care urma să locuiască împreună cu soţia sa și apoi se întorcea și-și lua mireasa. Aceasta era ceremonia nunţii (vezi Matei 25:1-10).

În Biblie, jertfa lui Iisus pe cruce face parte din același tablou al nunţii împreună cu revenirea. Dacă logodna S-a făcut la cruce, iar poporul lui Dumnezeu este deja considerat mireasa lui Hristos, rămâne totuși ca Mirele să revină și să-și ia mireasa cu Sine, după ce îi va fi pregătit un loc. Oricât de specială este ziua logodnei, care a confirmat statutul de soţ-soţie, fără ziua în care Mirele Își ia mireasa, nunta nu e deplină, căsătoria nu poate fi considerată cu adevărat realizată. În timp ce se bucură de asigurarea pe care i-a oferit-o crucea, biserica visează și așteaptă cu nerăbdare împlinirea deplină a sensului căsătoriei sale cu Hristos. Revenirea nu este, așadar, o învăţătură marginală în Biblie și nici măcar doar una dintre cele majore – revenirea este promisiunea divină care face parte din centrul teologiei creștine. Orice interpretare teologică în care scade importanţa revenirii lui Iisus Hristos nu este o interpretare consecventă cu mesajul și imaginea de ansamblu a Scripturii.

Un sens care schimbă viaţa și transcende moartea

Cu inima asigurată prin certificatul de căsătorie semnat la cruce și cu ochii aţintiţi asupra orizonului, în așteptarea Mirelui care va reveni pentru a-și lua mireasa, creștinilor le rămâne sarcina deloc ușoară de a trăi tensiunea specifică lui „deja și nu încă”.[10] Din nefericire, de-a lungul istoriei, creștinii s-au concentrat mai degrabă pe cât de grea este așteptarea și, în consecinţă, unii au ajuns să și-L imagineze pe Hristos venind înainte de vreme, iar alţii au ajuns să renunţe la așteptare sau au spiritualizat revenirea până în punctul în care au desfiinţat-o din punct de vedere istoric.

Dar revenirea ar merita privită mai mult din perspectiva sensului ei și al sensului nostru. Așteptăm momentul în care moartea nu va mai fi și, între timp, navigăm printre îndoielile și ameninţările vieţii, susţinuţi din urmă de harul lui Dumnezeu (Tit 2:11) și motivaţi de privirea spre înainte, către „fericita noastră nădejde” – „arătarea marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos” (Tit 2:13).

Astfel, revenirea lui Iisus înseamnă desăvârșirea răspunsului lui Dumnezeu la incertitudinile noastre. Este finalizarea procesului de eliminare a păcatului din univers și a dușmanului celui mai temut al omenirii – moartea. Din această perspectivă, revenirea este desăvârșirea sensului pe care căutăm să ni-l clarificăm întreaga viaţă: nu doar să ne simţim nemuritori, ci să trăim nemurirea alături de Dumnezeu. Pentru că suntem parte a familiei Sale.

Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului.

„Norman Gulley, Christ is Coming, Review and Herald Publishing Association, 1998, p. 32-34.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Norel Iacob

Rate it

Previous post

Educatie

Predicare expozitivă la întâlnirea liceenilor din biserică? Vorbeşti serios? – ȘtiriCreștine.ro

Să treci printr-o carte întreagă la întâlnirea tinerilor sau când abordezi un subiect să le arăți din pasajul biblic ideea centrală, intenția autorului uman şi divin, într-un mod cristocentric… sigur nu funcționează! Nu au nevoie de un clovn, de distracție, de o pastilă moralistă, ușor de înghițit? Ei bine, predicarea expozitivă este ceea ce se întâmplă la întâlnirile tinerilor Bisericii Baptiste „Sfânta Treime” Brăila (BBSTB) în cea mai mare parte a timpului petrecut împreună (aprox. 50 de minute). Când vine […]

todayNovember 24, 2020

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%