Roger Williams | Apărător al libertății de conștiință

Deloc întâmplător, prima biserică baptistă din Statele Unite, prima sinagogă și prima casă de adunare a quakerilor se află toate în micul stat american Rhode Island. Existenţa lor se datorează influenţei lui Roger Williams, cel care a susţinut cu hotărâre principiul libertăţii de conștiinţă, cu peste 100 de ani înainte ca acesta să fie invocat în Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite.

Roger Williams s-a născut la Londra în jurul anului 1603, în familia unui negustor. Dacă despre copilăria sa nu se știu multe detalii, se cunoaște faptul că în adolescenţă a deprins de unul singur stenografia, devenind secretarul faimosului avocat Sir Edward Coke, care i-a sponsorizat ulterior studiile la prestigioasa școală Charter House. Excelând la ebraică, greacă și latină, a primit apoi o bursă la Cambridge, de unde a absolvit în 1627. Doi ani mai târziu, Williams a fost hirotonit preot în Biserica Anglicană și s-a căsătorit cu Mary Bernard, care avea să îi dăruiască șase copii.

În Lumea Nouă

Williams împărtășea convingerile puritane ale multor englezi din vremea sa. Persecutaţi în Anglia, puritanii au căutat refugiu în Lumea Nouă. În 1630, 1.000 dintre ei au plecat spre golful Massachusetts, iar Roger și Mary i-au urmat în anul următor.

Williams a fost invitat să slujească în biserica din Boston, însă a refuzat, motivând că membrii bisericii nu erau suficient de consacraţi adevăratei închinări, întrucât nu se separaseră de Biserica Angliei. Ulterior, el a acceptat să slujească în bisericile separatiste din Salem și Plymouth, însă nici acestea nu au fost suficient de „pure“ pentru tânărul predicator. El avansa idei care așezau sub semnul întrebării înseși fundamentele societăţii coloniștilor.

Puritanii păstrau convingerea că statul trebuie să se preocupe de bunăstarea spirituală a cetăţenilor săi, însă, din perspectiva lui Williams, rolul statului se limita la reglementarea relaţiilor dintre oameni. Acesta nu avea dreptul să se amestece în legătura personală a credinciosului cu Dumnezeu. El se opunea închinării forţate și remunerării clerului din banii obţinuţi din taxe și amenzi. Williams sublinia faptul că, odată cu venirea lui Iisus, Dumnezeu abandonase modelul teocraţiei. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“[1], spusese Mântuitorul.

Williams a început să facă negoţ cu amerindienii din regiune, fiind cunoscut pentru abordarea sa cinstită și plină de respect. În timp, a ajuns să cunoască băștinașii mai bine ca oricare alt englez și a devenit prieten cu șefii triburilor wampanoag și narragansett. El a negat dreptul coloniștilor de a întemeia așezări în Noua Anglie bazându-se numai pe decretele regale, subliniind faptul că pământul le aparţinea băștinașilor și trebuia cumpărat de la aceștia.

În octombrie 1635, tribunalul din Massachusetts Bay l-a condamnat la exil din cauza „ideilor noi și periculoase“. Roger Williams a primit permisiunea de a rămâne pe teritoriul coloniei până la venirea primăverii, în schimbul promisiunii de a nu-și împărtăși ideile în public. Totuși, el a continuat să discute cu prietenii care îl vizitau. Aflându-se în pericolul de a fi arestat și deportat în Anglia (autorităţile considerând că și-a încălcat promisiunea), Williams s-a refugiat pe teritoriul indienilor, cu ajutorul cărora a supravieţuit iernii aspre a anului 1636.[2]

Un refugiu pentru libertatea de conștiinţă

La venirea primăverii, Williams s-a stabilit împreună cu un grup de simpatizanţi pe o bucată de pământ primită de la indienii wampanoag. Când însă a aflat că acesta este pe teritoriul orașului Plymouth, a traversat râul Seekonk și a cumpărat un teren de la indienii narragansett. El scria: „Pentru că am simţit providenţa îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de mine în suferinţa mea, am dat locului numele Providence (providenţă) și am dorit să fie un refugiu pentru cei persecutaţi pe motive de conștiinţă.“[3] Noul oraș avea să fie o așezare de cetăţeni egali, fiecare colonist primind o suprafaţă de pământ egală cu toţi ceilalţi și fiecare cap de familie beneficiind de un vot în adunarea generală a comunităţii. Hotărârile, adoptate în funcţie de opţiunea majoritară, aveau în vedere exclusiv problemele civile. Autoritatea statului nu deriva din mandatul divin, ci din consimţământul indivizilor. În Providence nu exista o biserică oficială, nu era obligatorie prezenţa la slujbele religioase și nu se practicau jurămintele în numele lui Dumnezeu. Pentru acel timp, toate acestea erau idei noi și revoluţionare.[4]

În Anglia

În 1643, Williams s-a îmbarcat spre Anglia cu scopul de a obţine o cartă care să legitimeze colonia din golful Narragansett (pe lângă Providence, fuseseră înfiinţate între timp așezări precum Newport și Portsmouth). Ajuns la Londra, a tipărit o primă carte, A Key into the Language of the Americas (O cheie pentru limba Americilor), care prezenta pe larg limba și cultura indienilor narragansett și care a devenit curând foarte populară. Obţinând carta mult dorită, Williams s-a îmbarcat înapoi spre America, nu înainte însă de a publica The Bloudy Tenent of Persecution (Doctrina sângeroasă a persecuţiei), o puternică apologie a libertăţii de conștiinţă[5], ce a provocat un imens scandal și a fost interzisă ulterior de Parlament.

Citește și: Creștinii și instinctul persecuţiei (I)

În prefaţa capodoperei sale, adresată „amabilului cititor“, Williams se întreba: „Ce religie ar susţine Iisus, dacă ar trăi în Londra anului 1644?“, convins că oricine ar răspunde hotărât: „Religia mea!“. „În regulă“, continua el, „însă următoarea mea întrebare este: ce arme ar folosi El ca să vadă că religia susţinută de Parlament este urmată în toată Anglia?“ Răspunsul era clar: niciuna. Așa cum nu a folosit nicio altă armă în propria Sa lucrare în afară de armele persuasiunii și ale iubirii, tot astfel acestea reprezentau singurele instrumente de care se puteau folosi și urmașii Lui credincioși.[6]

În 1647, așezările din golful Narragansett s-au unit sub denumirea „Colonia Rhode Island și Plantaţiile Providence“ (Colony of Rhode Island and Providence Plantations). În 1651 însă, William Coddington a obţinut o altă cartă, ce îl făcea „guvernator pe viaţă“ peste o parte din teritoriu. Pentru a contracara pretenţiile sale, Williams a fost nevoit să întreprindă o a doua călătorie în Anglia, împreună cu John Clarke. Acesta avea să rămână la Londra în următoarea decadă pentru a aștepta emiterea unui nou document, în timp ce Williams s-a întors în Providence și a servit ca guvernator între 1654 și 1658. În 1663, regele Charles a semnat în sfârșit o nouă cartă. Voinţa regelui era ca Rhode Island să rămână un experiment viu, în care toţi supușii să aibă libertate religioasă deplină. Textul cartei a fost ulterior imitat de documentele statelor New Jersey și Carolina.[7]

Ultimii ani

Deși Roger Williams și-a folosit multă vreme abilităţile diplomatice pentru a păstra relaţii bune între englezi și indieni, o serie de incidente ostile au declanșat în cele din urmă conflictul deschis. Williams nu a putut împiedica războiul din 1675-1676, care a adus pierderi mari de ambele părţi, inclusiv incendierea orașului Providence. Însă Roger a trăit să vadă renașterea acestuia din ruine, iar colonia a crescut datorită climatului de libertate, care a atras coloniști de toate credinţele religioase. Williams a murit în Providence în 1683.

Moștenirea

Convingerile lui Williams au influenţat profund gânditori precum John Milton și în special John Locke, a cărui operă a fost studiată îndeaproape de Thomas Jefferson și de ceilalţi părinţi fondatori ai Statelor Unite.[8] Tratându-i cu respect pe indigeni, apărând libertatea de conștiinţă și susţinând cu orice preţ separarea bisericii de stat, Roger Williams s-a aflat cu mulţi ani înaintea epocii sale. Convingerile lui, aplicate cu atâta curaj și hotărâre, au fost o binecuvântare pentru toate generaţiile care i-au urmat. Însă scopul suprem al lui Roger Williams nu a fost crearea unei societăţi-model. El a fost, mai presus de toate, un creștin devotat, pentru care această viaţă era numai un timp de așteptare, iar dorinţa lui cea mai mare a fost întâlnirea cu Mântuitorul său.

El scria: „Întreb despre calea către Sionul pierdut; mărturisesc ceea ce cred; Îl caut pe Domnul în sac și cenușă; tânjesc după arătarea glorioasă a Domnului Iisus.“[9]