Modul în care ne rugăm în public dezvăluie cum arată rugăciunea în taină. Pentru că, dincolo de cuvinte, atitudinea și motivaţia noastră sunt cele care dau sens și substanţă rugăciunii.
Rugăciunea în public poate încuraja și însufleţi pe cei care o aud, revărsându-se din preaplinul unei inimi obișnuite să-L caute pe Dumnezeu. Dar poate fi și o experienţă de care fugim cât ne ţin picioarele sau, când n-o putem ocoli, o recitare searbădă a unor fraze goale. Și, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, uneori închinarea în public devine o ocazie în care cedăm tentaţiei de a captiva auditoriul cu abilităţile noastre oratorice.
Rugăciunea în public reprezintă uneori o experienţă neplăcută, dacă nu chiar terifiantă, după cum admite autorul creștin Kevin Harvey. În tinereţe, Harvey s-a alăturat, împreună cu soţia, unei biserici de aproape o mie de membri. Apelul telefonic prin care era solicitat să se roage la următoarea întrunire a bisericii l-a luat pe nepregătite și l-a înspăimântat îndeajuns încât să brodeze pe loc o scuză câtuși de puţin adevărată: era imposibil să participe la serviciul religios al bisericii, fiind nevoit să plece din localitate.
Harvey crede că un motiv important pentru care se simţea atât de nepregătit să se roage era lipsa unui model de rugăciune. În biserica în care copilărise, oamenii se rugau adesea în moduri intimidante – folosind termeni pe care el nu-i înţelegea sau pe care i-ar fi fost dificil să-i mânuiască. Ba chiar, după cum constatase în momentele în care se încumeta să deschidă ochii pentru a privi în jur, unii foloseau ciorne din care se inspirau în timpul rugăciunii sau pe care le citeau netulburaţi de la un capăt la altul.
De ce ne temem de rugăciunea în public?
Poate că ne-am dori să auzim mai multe rugăciuni publice care să ne inspire și să ne înveţe cum să ne rugăm împreună cu un grup sau cu biserica noastră, dar motivele pentru care ne rugăm cu stângăcie în prezenţa altora sau pentru care suntem de-a dreptul paralizaţi de această idee sunt mult mai numeroase, punctează Pat Quinn, fost profesor la University Reformed Church.
Reticenţa noastră ar putea proveni din frica de a vorbi în public, pe care 25% dintre persoane o au, potrivit propriilor declaraţii. De asemenea, ar putea fi vorba și de dificultatea de a realiza un echilibru între rugăciunea spontană și rugăciunea structurată. Nu în ultimul rând, observă Quinn, frica de rugăciunea publică poate izvorî dintr-o realitate descurajantă: aceea că mulţi creștini nu reușesc nici măcar în rugăciunea individuală să rămână concentraţi, să evite repetiţia sau să nu epuizeze în scurt timp toate subiectele pe care le aduc în faţa lui Dumnezeu.
Rugăciunea în public reprezintă un act prin care ne vulnerabilizăm, exteriorizând ceea ce este ascuns în inima noastră, dar și o ocazie în care realizăm că nu mai deţinem în totalitate controlul (nu putem controla, de exemplu, cât timp se roagă cineva, dacă o persoană – sau chiar noi înșine – plânge sau ce anume vor crede alţii despre modul în care ne rugăm), scrie autoarea unui blog creștin.
Citește și: Rugăciunea și prezenţa din spatele tăcerii
Uneori, sub imperiul emoţiei, forma și conţinutul rugăciunii noastre ar putea să fie inadecvate în raport cu momentul ori subiectul pentru care ne rugăm, scrie autoarea creștină Jennifer Dukes Lee, care relatează una dintre gafele făcute chiar în timp ce se ruga pentru o persoană suferindă. Totuși, teama de a greși nu ar trebui să fie o barieră în calea rugăciunii publice – precauţiile exagerate arată că rugăciunea se concentrează mai degrabă pe oameni decât pe Dumnezeu, subliniază Dukes Lee. În definitiv, mai mult decât o succesiune de cuvinte impecabil așezate, rugăciunea este o conversaţie cu Acela care preţuiește mai mult o inimă sinceră decât o rugăciune frumos curgătoare.
Rugăciunea trebuie să-L onoreze pe El
Chiar și rugăciunile care sună frumos (sau poate tocmai ele?) pot avea motivaţii greșite, scrie pastorul Darrin Patrick, care observă că uneori e ușor să fii bun la rugăciunea publică și dezastruos la închinarea individuală. Motivul se leagă, crede Patrick, de recompensa imediată de care este urmată rugăciunea publică – suntem complimentaţi pentru modul în care ne-am rugat de aceia care nu au aceleași abilităţi oratorice, iar această atenţie revărsată asupra noastră ne constrânge să „performăm”. În cele din urmă, „rugăciunea privată rămâne revelatorul adevăratei stări spirituale a inimii”.
Oricine se roagă în public se va lovi de problema motivaţiei greșite, egoiste, spune pastorul John Piper. Chiar dacă are loc doar în prezenţa a două sau trei persoane, rugăciunea reprezintă o ocazie prielnică pentru dezvăluirea ipocriziei sau autenticităţii noastre, punctează pastorul, care susţine că, atunci când ne simţim nepregătiţi, inadecvaţi pentru a ne ruga, prima condiţie pentru o rugăciune autentică este deja îndeplinită. Piper vorbește despre cât de neînstare s-a simţit să se roage la o ceremonie funerară neobișnuită: un cuplu care se pregătea să plece în misiune în Japonia decedase, împreună cu cei trei copii, într-un accident de mașină.
Rugăciunea în public trebuie să fie o prelungire a rugăciunii noastre tainice.
În acele momente de durere nemăsurată, pastorul a descoperit că este nevoie de un miracol pentru a alege cuvinte care să nu fie complet disproporţionate în raport cu anvergura tragediei, dar și de un miracol pentru a nu deturna, nici în cea mai mică măsură, atenţia publicului de la Dumnezeu la cel care se ruga Lui.
Pentru a fi autentică, rugăciunea în public trebuie să fie o prelungire a rugăciunii noastre tainice, remarcă autorul creștin Darryl Burling, mărturisind că o metodă eficientă de testare a autenticităţii rugăciunilor sale este aceea de a răspunde cu onestitate la o întrebare simplă: Mă rog în public în același fel în care obișnuiesc să o fac în privat? Dacă există diferenţe izbitoare între cele două forme de rugăciune (mă rog mereu pe fugă acasă și interminabil în public, rugăciunea în public se concentrează pe teme pe care nu le ating niciodată în rugăciunea individuală sau apelează la formulări pretenţioase, ce nu se regăsesc în conversaţiile noastre private cu Dumnezeu?), cel mai probabil încercăm să ne arătăm mai spirituali decât suntem în realitate.
Avem nevoie să ne rugăm unii pentru alţii, inclusiv în public, dar rugăciunile noastre respiră autenticitate atunci când se nasc dintr-un preaplin al părtășiei pe care o avem cu El (și) atunci când nicio altă ureche nu ne aude.
Principiile rugăciunii publice
Se întâmplă deseori să ne rugăm cel mai mult tocmai atunci când avem cel mai puţin de spus, observa John Newton, fostul vânzător de sclavi devenit preot, subliniind astfel un prim principiu al unei rugăciuni eficiente în public: să fii suficient de scurt – mai ales dacă mai multe persoane se roagă în acest cadru – încât ascultătorii să-și dorească să fi ţinut rugăciunea ta de două ori mai mult decât să își petreacă jumătate din timp dorindu-și să se fi încheiat mai curând. De asemenea, cel care se roagă în public n-ar trebui să repete idei și cuvinte, să recurgă la cuvinte de umplutură, să epuizeze ceilalţi închinători vorbind prea tare sau, dimpotrivă, abia audibil.
Efectul rugăciunii nostre este mult diminuat atunci când ne schimonosim vocea până ce devine de nerecunoscut sau atunci când ne apropiem de Dumnezeu cu formulări ceremonioase, ca și când am fi niște străini ce abia I-au fost prezentaţi ori, dimpotrivă, cu o familiaritate vecină cu ireverenţa, notează autorul imnului creștin Atâta har.
A încorpora limbajul biblic în rugăciunile noastre este mai mult decât o chestiune de vocabular.
Rugăciunile noastre (inclusiv cele care au loc în privat) ne vor îmbogăţi experienţa spirituală dacă le lăsăm să reflecte nu doar terminologia, ci și conţinutul Scripturii. Pentru a ne putea ruga în acest mod, este necesar să studiem Biblia (și rugăciunile consemnate în paginile ei) și să încorporăm limbajul biblic în propriile noastre rugăciuni – găsind, de exemplu, fraze-cheie pe care să le folosim ori cerând împlinirea promisiunilor scripturistice și mulţumind pentru bogăţia pe care ne-o oferă acestea.
Este vorba de mult mai mult decât de o chestiune de vocabular, notează scriitoarea Joni Eareckson Tada, subliniind că a infuza Cuvântul în rugăciunile noastre înseamnă a le conferi putere și vitalitate. Poate că ne lăsăm prea ușor devoraţi de nevoile noastre (legitime) și ne lăsăm cererile să graviteze în jurul lor, dar rugăciunile inspirate de Scriptură ne menţin concentraţi asupra priorităţilor divine. În cele din urmă, dacă Iisus este Cuvântul viu, iar noi suntem îndemnaţi să ne rugăm în Numele Lui, nu există niciun motiv pentru care să nu vorbim și limba Lui, concluzionează scriitoarea.
Un alt principiu care ar trebui să ghideze rugăciunea în public (și care ne ajută să evităm fricile inutile sau încercările de a epata cu formulări sofisticate) este acela de a ne ruga conștienţi că suntem parte din familia lui Dumnezeu.
„Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi” (Matei 6:7).
Scriind despre atitudinea potrivită în închinare, pastorul Paul Omar Campbell subliniază că avem nevoie de dorinţa sinceră de a învăţa cum să ne rugăm, de credinţa că ne putem încredinţa orice povară în „braţele Lui cele veşnice” (Deuteronomul 33:27), de onestitatea, seriozitate și o nevoie reală de părtășie cu Dumnezeu și cu ceilalţi închinători. De asemenea, rugăciunea veritabilă este clădită pe disponibilitatea de a ne armoniza viaţa cu modelul de slujire oferit de Iisus.
Pentru că „Aminul” pe care-l rostim la finalul rugăciunii înseamnă mai mult decât acel „așa să fie”. Ceea ce spunem, de fapt, prin acest cuvânt este: „Nu vom interveni; nu vom sta în calea răspunsului la rugăciunile noastre.” Iar dacă rugăciunea autentică este inseparabilă de trăirea autentică de zi cu zi, atunci, ori de câte ori ne ridicăm glasul în rugăciune, noi făgăduim să Îl urmăm oriunde va merge pe Cel care S-a abandonat voinţei Tatălui și pe care Biblia ni-L prezintă ca pe Acela care „este Amin” (Apocalipsa 3:14).
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
Post comments (0)