Psihologie

Rușinea și capcanele ei

todayJuly 28, 2022 2

Background
share close

Recunosc, am fost un copil rușinos. Rușinea este o lecţie bine învăţată; nu știu însă dacă și corect.

Printre străini, nu vorbeam decât întrebată. Stăteam cu teama de a nu face sau spune ceva nepotrivit, dat fiind că părinţii și bunicii ne învăţau cu sârguinţă să ne comportăm „cum se cade”, să respectăm tot ce era considerat de bun augur în rândul lumii. Nu pot spune că excesul lor de zel a rămas fără ecou la maturitate. Ideea de a nu mă face de râs din cauza încălcării unor norme și așteptări comune mă bântuie încă. 

Rușinea și convenţiile sociale

Rușinea este o emoţie aflată în strânsă legătură cu imaginea de sine, dar și un instrument social ce susţine adaptarea la grup. Apelul la rușine pe care adulţii îl includ în educarea celor mici are o componentă pragmatică, urmărind autoreglarea comportamentului.

Spunându-ni-se constant că un anumit lucru nu se cuvine a fi rostit ori înfăptuit, ajungem să simţim un disconfort major dacă încălcăm îndemnul respectiv; ajungem să ne privim într-o lumină nefavorabilă, chiar și în lipsa unei persoane care să ne condamne, de pe margine, cutezanţa.

Pentru a ne recunoaște ca atare, niște indivizi demni de judecată, este nevoie nu doar de critica exterioară, ci și de o introspecţie serioasă (evaluarea sinelui), însoţită de un real atașament faţă de standardele a căror sfidare evocă un profund sentiment de inferioritate. 

Rușinea și teama de judecată

Folosită cu precauţie, pârghia pe care rușinea i-o oferă omului sensibil la părerea celor din jur contribuie la promovarea unor comportamente dezirabile din punct de vedere social și cultural (deși, în mod ideal, astfel de comportamente ar trebui provocate de o motivaţie intrinsecă, pozitivă, și nu de teama oprobriului public).

Totuși, asemenea unei monede cu două feţe, predispoziţia umană de a căuta permanent validare și de a evita simţământul rușinii poate duce la apariţia unor situaţii extreme – ca atunci când cineva refuză să ia cuvântul în public sau să poarte o anumită ţinută din teama de a nu fi catalogat drept ridicol.

Rușinea care ajunge să cenzureze intenţiile și trecerea la fapte este declanșată de factori unici pentru fiecare în parte – observaţii, comparaţii ori verdicte care ne fac să credem că nu suntem suficient de buni, de inteligenţi sau de frumoși.

În aceste cazuri, problema se generalizează, rușinea fiind acompaniată de stres și urmată de unul sau mai multe răspunsuri defensive: tendinţa de a ne retrage, de a nu coopera, de a ne interioriza excesiv. Aici intervin deconectarea de ceilalţi și instalarea sentimentelor de insuficienţă, de inadecvare ori de anxietate, precum și a unor emoţii negative (furie, tristeţe etc.).

Brené Brown, autoare americană cunoscută pentru cercetările sale despre rușine și vulnerabilitate, spune că „rușinea este o emoţie sau o experienţă intens de dureroasă prin care credem despre noi înșine că nu suntem adecvaţi, că suntem defecţi și, prin urmare, nu suntem demni de iubire și de acceptare […]. Nu cred că emoţia de tipul rușinii este de ajutor sau că poate fi productivă. De fapt, cred că rușinea este mai degrabă o sursă de comportament distructiv și dureros decât o soluţie sau o vindecare.” 

Rușinea și vulnerabilitatea

Vorbind despre cum operează rușinea, trebuie să ţinem cont și de caracterul relativ al normelor internalizate. În copilărie, suntem oglinda îngrijitorilor primari, integrând automat credinţele, valorile și obiceiurile lor. La maturitate, este dificil să abandonăm stereotipurile acumulate prin socializare, chiar și atunci când ele ridică bariere în calea dezvoltării.

Spre exemplu, mulţi dintre noi au fost învăţaţi de părinţi că este rușinos să contrazicem profesorii sau ne exprimăm liber ideile, o învăţătură care astăzi ne poate îndemna să adoptăm o poziţie umilă în faţa persoanelor învestite cu autoritate, să practicăm o „cuminţenie” forţată, de dragul menţinerii aparenţelor.

Unii oameni sunt imuni la „substanţele” injectate prin intermediul rușinii de către societate sau familia de origine (totuși, incapacitatea de a simţi rușine este, de regulă, interpretată ca un semn al imoralităţii); alţii au mai mult de suferit de pe urma ei.

Studiile arată că femeile și adolescenţii simt rușinea într-un mod mai intens decât o fac bărbaţii.

Diferenţe apar și între persoanele de vârsta a doua și cele de vârsta a treia. După ce trec de perioada adolescenţei, tributară identităţii în curs de formare, oamenii devin mai rezistenţi la presiunea de a se conforma normelor. Ulterior însă, declinul general la care suntem supuși prin procesul de îmbătrânire ne compromite imaginea de sine, făcându-ne conștienţi de propriile neputinţe și de felul în care acestea sunt privite de ceilalţi.

Rușinea și vina

Pe lângă corelarea cu o stimă de sine scăzută, rușinea este asociată și cu afecţiuni ca depresia, fobia socială sau tulburările de alimentaţie. Uneori, ascunde abuzuri faţă de sine sau faţă de ceilalţi, înlesnind apariţia unor relaţii lipsite de echilibru și armonie.

În alte situaţii, rușinea duce la vină sau chiar se confundă cu ea, cu atât mai ușor cu cât ambele emoţii se instalează în general pe fondul conștienţei de sine, introspecţiei și autocriticii personale. De la un punct încolo însă, apar și diferenţe între cele două.

Astfel, în timp ce rușinea condamnă persoana („Sunt culmea, n-am reușit să ajung la timp la serviciu”), vina condamnă comportamentul („Am întârziat și mi-am încurcat colegii”); rușinea denunţă discrepanţa dintre sinele ideal și cel actual, iar vina implică evaluări negative din punct de vedere moral: oamenii nu se simt vinovaţi dacă au defecte fizice sau prezintă o dizabilitate, dar se simt rușinaţi de aceste aspecte.

Deosebirile se reflectă și în modul de abordare. Sentimentul de vinovăţie ne motivează să luăm măsuri pentru a îndrepta răul făcut, ne apropie de cei cărora le-am greșit, sporește empatia, pe când rușinea severă tinde să blocheze relaţiile interpersonale și să împiedice gestionarea cu succes a situaţiilor sociale posibil ameninţătoare. Aceasta rezultă, într-o măsură mai mare decât vina, din expunerea publică care ne face vulnerabili la judecăţile de valoare ale oamenilor. 

Rușinea și relaţiile interpersonale

În relaţia de cuplu, rușinea poate apărea prin contagiune. Din dorinţa de a-și ascunde complexele, unele persoane proiectează asupra partenerului o imagine distorsionată, pe care cel din urmă și-o asumă, simţindu-se inferior și rușinat din cauza acelei perspective greșite.

Și părinţii își pot influenţa copiii să trăiască sentimente de umilinţă similare rușinii, adoptând în public comportamente pe care cei mici le dezagreează (sau viceversa). Când emoţia este de intensitate moderată, aceasta se identifică mai degrabă cu jena sau stânjeneala, ambele ușor de contracarat prin autoironie și umor.

„Rușinea poate dura un timp scurt sau poate fi o experienţă esenţială a sinelui. […] O viaţă trăită sub semnul rușinii poate fi dureroasă și dificilă, deoarece îi împiedică pe oameni să-și îndeplinească nevoile de bază, cum ar fi menţinerea unei stime de sine pozitive și a speranţei pentru viitor, poate interfera în viaţa socială și în relaţiile de prietenie și cele intime, poate afecta eficienţa și productivitatea”, declară Oana Calnegru, psiholog și psihoterapeut, pentru Pagina de psihologie.

Pornind din exterior spre interior, pentru a face apoi traseul invers, rușinea tinde să devină o voce puternic autocritică, ce ne ţine pe loc, în zona sumbră a temerilor generalizate. Aceasta atrage cu sine modele disfuncţionale de relaţionare, distruge sentimentul de apartenenţă și transformă atributele negative într-o etichetă atașată permanent propriei persoane.

A recunoaște rușinea și ceea ce o declanșează, a fi conștienţi de presiunea socială exercitată constant asupra noastră și a verbaliza sentimentele apăsătoare sunt câteva dintre căile prin care ne putem elibera de efectele sale toxice.

Genia Ruscu vorbește despre caracterul dual al rușinii, care modelează comportamentul social, dar și creează probleme grave, întărindu-ne convingerea că nu suntem suficient de valoroși în ochii noștri și ai celor din jur.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Genia Ruscu

Rate it

Previous post

Oameni

Concentrați pe propria persoană | Decizia de a face

Reacţionăm la ceea ce se întâmplă în jur în multe feluri, dar în singura manieră potrivită reacţionăm cel mai rar. Altfel spus, atunci când nu suntem prea concentraţi pe propria persoană și se întâmplă să aflăm de existenţa unor tragedii, drame personale, știri îngrijorătoare, nevoi disperate ne emoţionăm, dăm un like, spunem mai departe, vărsăm o lacrimă – și căpătăm aproape întotdeauna sentimentul că am ajutat sau contribuit indirect la […]

todayJuly 26, 2022 4

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%