Psihologie

Să nu zici că nu ţi-am spus…

todayJanuary 4, 2021 2

Background
share close

Pe vremea adolescenţei mele, un autor elveţian, Erich von Daniken, a făcut vâlvă cu teoriile lui despre influenţe extraterestre asupra omenirii la începuturile ei. Versiunea românească a cărţii lui principale s-a numit Amintiri despre viitor. Desigur, ideile lui nu au astăzi nicio susţinere, dar expresia a rămas: amintiri despre viitor. Ceva din trecut spune ceva despre ceea ce va veni.

Privind în urmă, am senzaţia tulburătoare că trecutul a fost folosit de Dumnezeu ca să mă pregătească pentru ceea ce El știa că voi întâmpina. Spectacolul vieţii a fost pentru mine o școală fără pereche. Am întâlnit oameni al căror destin m-a uimit și am dorit să-i cunosc mai bine, am luat cunoștinţă de atitudini exemplare, am observat experienţe care se desfășurau sub ochii mei și am fost fascinat de alegeri altruiste, de aplicaţii surprinzătoare și irezistibil de convingătoare ale principiilor în general acceptate, dar aplicate numai superficial. Am ascultat povești de viaţă sau lecţii de credinţă care mi-au stârnit o vie admiraţie și au dat un înţeles nou, viguros și cuprinzător adevărurilor primite cu mintea, dar insuficient transpuse în realitatea vieţii mele. Lăuntrul meu a răspuns cu admiraţie, uimire și convingere, așa încât memoria le-a înregistrat pe termen nedefinit. La timpul cuvenit, aceste amintiri au indicat direcţia pe care să o urmez.

Unul dintre pastorii din copilăria mea, care fusese prizonier în Uniunea Sovietică, mi-a povestit despre reacţia unui alt prizonier, un om din societatea bună. Atunci când conducerea lagărului le-a acordat o jumătate de felie de pâine în plus faţă de ce primeau în mod regulat, acesta a refuzat-o. „Nu știu dacă asta va dura prea mult”, a spus el, „și nu vreau să îmi creez niște așteptări care să mă facă să sufăr dacă suplimentul va fi retras. Cum am trăit până acum voi trăi și mai departe.” Am auzit asta acum mai bine de o jumătate de secol, dar nu am uitat niciodată.

Când am fost chemat să urc o treaptă, mi-am spus: „Într-o zi va trebui să cobori din nou.” Când am fost tratat cu onoare și mi-au fost acordate privilegii, mi-am spus: „Nu trebuie să te obișnuiești cu asta, nu va dura prea mult.” Și, oricum, tratamentul special ţinea de poziţia pe care o ocupam, nu era ceva ce mi se cuvenea mie ca persoană. Și, bineînţeles, a venit și timpul să cobor de pe piedestal – și nu a fost nicio dramă. Povestea auzită în copilărie mă pregătise bine.

În ultimii ani ca pastor am cunoscut îndeaproape un bărbat care o îngrijea de mulţi, mulţi ani pe fosta lui soacră. Fiica acestei femei fusese soţia lui, dar murise cu mult timp în urmă, iar el rămăsese să aibă grijă de ea în suferinţa ei. Când i-am vizitat, într-o căsuţă foarte simplă, la marginea Bucureștiului, bătrâna era complet paralizată, incapabilă să vorbească, să mănânce sau să facă orice altceva. Fără îngrijire, ar fi pierit imediat. Dar omul acesta i-a dedicat complet viaţa, fără să pregete să facă orice ar fi putut să o ţină în viaţă, să o scutească de dureri, să o păstreze curată și demnă. Aceasta era singura lui recompensă – să o știe în viaţă și tratată frumos. Când s-a stins, bătrâna era foarte aproape să atingă o sută de ani. Am avut privilegiul să îl botez pe acest om, cu minunăţia lui de caracter ascunsă sub o aparenţă lipsită de strălucire. Încheindu-și misiunea, el însuși a murit după nu prea mult timp.

Întâlnirea cu acest om remarcabil a reînviat alte și alte amintiri – de la mama mea, care nu putea să-i neglijeze pe bătrânii și bolnavii abandonaţi de toţi în nenorocirea lor, la pastorul care mi-a fost mentor în primii ani, Constantin Alexe, cu grija lui duioasă faţă de suferinzii singuratici și uitaţi, la serviciul diaconal admirabil al bisericii adventiste de pe strada Popa Tatu, din București. Iar acum nu pot să nu mă gândesc că, așa, Dumnezeu mă pregătea pentru o chemare pe care eu nu mi-o imaginam – împreună cu soţia, îi îngrijim pe părinţii ei, vârstnici, amândoi suferinzi după accidente vasculare cerebrale grave. Cum am fi făcut faţă fără cei de la care am învăţat?

Sigur, felul acesta de a privi viaţa vine și cu niște întrebări și temeri incomode, pentru că am mai cunoscut îndeaproape și alte persoane care au mers și mai departe devotându-și viaţa celor în nevoie. Ca acea tânără soţie care își îngrijea singură soacra, soţul ei fiind plecat la lucru în străinătate, dar nu era doar vârsta, ci și degenerarea mintală care îi dădea soacrei o energie distructivă inimaginabilă. Sau soţia care, ea însăși cu nenumărate suferinţe, și-a îngrijit cu disperare soţul, fost solist la Operă, acum grav afectat de maladia Parkinson. Oare și acestea sunt niște amintiri despre viitor?! Sigur, sper foarte mult că nu. Dar, dacă totuși…

„Și tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Bocăneanu

Rate it

Previous post

Educatie

PREDICA de DUMINICĂ cu Valeriu Ghilețchi: „Răscumpărați Vremea”

Valeriu GHILETCHI, Republic of Moldova Timpul este elementul definitoriu al existenței noastre. Unitatea de măsură a vieții este timpul. Data nașterii sau timpul când ne-am născut este un aspect cheie al identității noastre. Chiar și Dumnezeu acționează în timp. Așa dar, ce facem cu timpul care ne este oferit? „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele” Efeseni 5:16 SursaȘtiriCreștine.ro

todayJanuary 3, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%