Să pleci de acasă fără să-ţi părăsești părinţii

Soarele strălucea în acea duminică minunată de iulie în care te bucurai de „vacanţa mare”. Părinţii erau alături de tine la plimbare prin parc și te priveau în timp ce pedalai la bicicletă fără nicio grijă în lume. Zâmbetul lor îţi dădea indicii despre iubirea cea mai pură de părinte.

Cred că mulţi îmi dau dreptate atunci când afirm că în acele momente întregul nostru univers era redus aproape în totalitate la familia restrânsă, părinte și copil. Restul elementelor nu aveau aceeași importanţă pentru noi. Nu puteam înţelege pe deplin valoarea părinţilor, dar instinctual îi iubeam.

Odată cu trecerea anilor, universul s-a extins, permiţând apariţia altor concepte care devin părţi fundamentale ale vieţii – școala, facultatea, locul de muncă, hobby-urile, un grup stabil de prieteni, un partener de viaţă și așa mai departe. Părinţii încă ocupă un loc important, dar au trecut de la componenta dominantă la ceva mai ambiguu, mai ales pentru că, odată cu înaintarea în vârstă și cu dobândirea autonomiei, raportarea copiilor la părinţi devine echivocă și mai dificil de explicat.

Pelerinele supereroilor sunt doar un accesoriu

Trecerea de la etapa copilăriei la cea de tânăr adult este acompaniată inevitabil de demistificarea „supraoamenilor” pe care îi numim mamă și tată, cei care păreau în stare să mute munţii la cererea copilului, care ofereau refuzuri nu din imposibilitatea împlinirii dorinţelor, ci din alte raţionamente ce ne depășeau puterea de înţelegere, cei care aveau un răspuns la orice întrebare, indiferent cât de dificilă ni se părea nouă. Pentru unii acest proces este brusc, pentru alţii etapizat, dar finalul este același: înţelegerea faptului că părinţii noștri sunt doar oameni simpli, care suferă de oboseală, de stres, de frustrare, care se izbesc de probleme pe care nici ei nu știu cum să le rezolve.

Părinţii nu au un manual care să îi ghideze la fiecare pas și, la fel ca noi, fac greșeli. Această ultimă revelaţie, cred, este cel mai greu de acceptat. Totuși, în asemenea momente este vital să învăţăm să le recunoaștem adevărata valoare, de supereroi din viaţa reală, și să reușim să le arătăm cât de mult îi apreciem în ciuda imperfecţiunilor de care dau dovadă.

Preţuirea noastră faţă de ei trebuie să apară în primul rând din conștientizarea sacrificiului imens pe care l-au făcut și pe care nu vor înceta să-l facă pentru creșterea și dezvoltarea noastră. În momentul în care am apărut, viaţa familiei noastre a luat o turnură pe care noi nu am avut cum să o observăm. Un volum imens de timp, energie și bani a trebuit să fie canalizat înspre noi.

Există cu siguranţă momente în care ne gândim că noi am modifica unele lucruri când vine vorba de creșterea copilului, dar părinţii noștri au făcut tot ce le-a stat în putere prin prisma temperamentului lor, a educaţiei primite și a formării lor profesionale. Faptul că nu au avut un plan perfect de creștere a copilului nu invalidează sub nicio formă munca depusă, ba, dimpotrivă, îi crește valoarea – cu resursele limitate pe care le aveau la dispoziţie, au reușit să ne paveze drumul ca să putem merge mai departe. Respectul pe care îl dobândim odată cu conștientizarea inerenţei defectelor umane firești este, din experienţa mea, cheia spre iubirea adevărată îndreptată spre părinţi.

Noi vrem să construim visuri, părinţii s-au oferit ca fundaţie

Părinţii ne oferă tot ce pot într-o manieră necondiţionată. Într-o societate dominată de individualism și de un sentiment acut de autoconservare, această dăruire fără nicio așteptare legată de o răsplată sună aproape iraţional, însă se întâmplă într-un mod natural. Totuși, eforturile părinţilor nu trebuie să fie fără satisfacţie pentru ei, iar cel mai mare deserviciu pe care li-l putem face este să uităm de ei și de devotamentul lor atunci când ne desprindem de casă. Ei nu au muncit ca să ne privească cum stagnăm, ci ca să ne ofere un traiect cât mai ușor spre obiective mult mai înalte decât au reușit ei să atingă.

Le oferim validare părinţilor și contribuim la risipirea îndoielilor legate de modul în care ne-au educat când, independent de greșelile pe care le-au făcut, recunoaștem valoarea învăţăturilor pe care ni le-au dat, după sfatul înţelept al regelui Solomon în primul capitol din cartea Proverbelor: „Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările mamei tale! Căci ele sunt o cunună plăcută pe capul tău și un lanţ de aur la gâtul tău” (Proverbele 1:8,9).

Valoarea învăţăturilor părinţilor nu vine doar din experienţa lor de viaţă, ci și din faptul că ei ne înţeleg cel mai bine. Ca indivizi, suntem într-o continuă schimbare.

Pe parcursul vieţii, vom avea diverse locuri de muncă, vom trăi în culturi diferite, vom cunoaște persoane noi în timp ce ne vom depărta de altele, dar membrii familiei sunt singurii oameni prezenţi permanent în lumea noastră.

Pentru că familia ne este alături de la început și este, de cele mai multe ori, singura constantă, cu greu poate cineva din afara familiei să ne ofere sfaturi mai adecvate.

Totodată, este important să ne dăm seama că evoluţia personală poate avea și un aspect negativ – ne putem pierde esenţa proprie, visele și aspiraţiile cu care ne începem drumul de adult. Conexiunea cu membrii familiei include și o legătură strânsă cu originea personală, aproape într-un mod documentar. Giorgio Agamben, filozof italian contemporan, spune că esenţa unui lucru este acoperită de conceptele lui.

Noi suntem înveliţi de conceptele foarte diverse care ni se atribuie în mediul în care trăim, dar în familie ne putem întotdeauna redescoperi adevărata identitate.

Ei ne-au iubit mai întâi

Pentru dragostea părintească există o paralelă biblică destul de evidentă, și anume grija lui Dumnezeu, care poate fi rezumată printr-unul din cele mai cunoscute versete: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16). La fel cum apreciem faptul că Dumnezeu L-a sacrificat pe Iisus din dragoste pentru noi, pentru a ne deschide drumul spre salvare, așa ar trebui să ne apreciem și părinţii, care au sacrificat pentru noi tot ce au putut. Pentru că ei ne-au iubit mai întâi, să nu uităm să le arătăm preţuire și să nu neglijăm să le dăm dovezi că, indiferent cât de departe vom ajunge, locul lor în inima noastră nu va fi ocupat niciodată.

Codrin Panainte analizează raportarea tânărului adult la relaţia părinte-copil, subliniind câteva dintre modurile în care putem să ne manifestăm aprecierea faţă de cei care ne-au crescut.

Citește și: Când mor părinţii?