Revenirea lui Iisus

Sensul vieții

todayDecember 5, 2020 2

Background
share close

Motto: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa.” (Ioan 14:6)

Când aud sintagma „sensul vieţii”, cei mai mulţi se gândesc, de fapt, la idealul de viaţă; adică la acel indicibil ansamblu de aspiraţii finale, bazate pe sentimente și valori, prin care cineva își fixează o ţintă în viaţă. De obicei, idealul de viaţă se exprimă prin câte o deviză care sună bine, eventual în latină: Per aspera ad astra, Memento mori!, Nihil sine Deo.[1] Mulţi dintre noi ne-am ales câte o asemenea deviză, este un reflex cultural. Însă ce presupune oare sensul vieţii, în ce conexiune se află cu idealul de viaţă și cum ne-am putea lămuri nouă înșine ce sens să dăm vieţii proprii?

Ideal și sens al vieţii

Idealurile ni le formăm treptat, pe măsură ce experienţa, educaţia și cultura generală ne aduc în faţa conștiinţei diverse alegeri posibile, în funcţie de care ne orientăm traiul și viitorul, atât cât depinde de noi, cu scopuri și obiective. Idealurile sunt ansambluri de sentimente și orientări de valoare și pot fi de multe feluri: profesionale, familiale, erotice, artistice etc. Un tânăr idealist poate rezona la îndemnul visător al lui Don Quijote: „să atingi steaua neatinsă!”; un antreprenor ar putea să-și însușească îndemnul unei reclame: „Think big!”[2]; un aventurier ar putea să culeagă o deviză din folclorul urban: „Trăiește viaţa la maxim (sic!)!”; un sportiv ar putea trăi după idealul: „Depășește-ţi limitele!” etc.

Spre deosebire de idealul de viaţă, care este individual și colorat după personalitatea celui în cauză, sensul vieţii este un construct filosofic. El este identificat conform unor cosmoviziuni filosofice (materialiste, idealiste, imanente, transcendente, religioase, viitorologice etc.). Ele au dat răspunsuri despre sensul vieţii vizând-o nu doar pe cea individuală, ci și viaţa speciei umane, a civilizaţiei, a planetei Pământ sau a universului în totalitate.

Pentru a sintetiza, să spunem că răspunsurile filosofice referitoare la sensul vieţii vizau valori cardinale, cum ar fi: fericirea, libertatea, plenitudinea cunoașterii, progresul, autorealizarea individului, mântuirea sufletului, facerea Binelui, virtutea, cunoașterea de sine etc. Din diversitatea și complexitatea acestora se vădește dificultatea de a le compara; pur și simplu, viziunile diferite provin din opţiuni valorice diferite, au resorturi sufletești insondabile și au anverguri și implicaţii diferite în idealurile de viaţă ale celor ce le adoptă. Pe filosoful atenian Socrate, aspiraţia de a fi un bun cetăţean și a alege Binele l-a împiedicat să evadeze din închisoare, acceptându-și condamnarea la moarte. Pe reformatorul Martin Luther, eliberarea credinciosului prin adevărul biblic l-a determinat să înfrunte o întreagă biserică și o întreagă civilizaţie catolică, din care făcea parte. Pe scriitorul american Ernest Hemingway, viziunea asupra libertăţii l-a determinat să se înroleze și să lupte în Spania, de partea republicanilor de stânga.

Ideal ar fi ca idealul de viaţă personal să se încadreze, să se ţeasă într-o asemenea viziune cuprinzătoare despre sensul vieţii în ansamblu. Tudor Arghezi avea o imagine expresivă pentru aceasta, în poemul „Melancolie”: „Orele și-au împletit / firul lor cu firul mare…”.[3] E de dorit ca destinul nostru, oricât de efemer, să ia parte și să contribuie, într-un fel unic, la ordinea lumii așa cum ne-o arată „firul mare”.

Desigur, idealul propriu se poate schimba pe parcursul vieţii și chiar este de dorit ca el să se complexifice și să se deschidă spre trăiri și valori mai generoase decât cele ale adolescenţei și tinereţii, când preocuparea pentru social e mai redusă. De pildă, cel ce și-a fixat la 15 ani ţinta de a trăi fără niciun regret, iar la 45 de ani și-o menţine, este, foarte probabil, un infantil din punct de vedere moral, sau chiar un individ antisocial.

Propria viziune despre sensul vieţii

E necesar să trecem prin filtrul gândirii și simţirii proprii diversele viziuni referitoare la sensul vieţii, ca să ne limpezim nouă înșine pentru ce merită să ne trăim viaţa.

În această privinţă, nu aș putea decât să ofer o rememorare a traseului propriu, cu cele câteva etape specifice vârstelor și experienţelor de viaţă.

Prima conturare a unui sens al vieţii – cunoașterea de sine și împăcarea cu sine – am avut-o în adolescenţă, în urma lecturării unui îndemn înţelept din opera lui Shakespeare, Hamlet[4]: „…dar mai presus de toate / fii ţie însuţi credincios, / de-aici urmând, precum urmează noaptea zilei, / că n-ai să poţi fi prefăcut cu nime’.

Apoi, în perioada studenţiei, am adoptat sensul autorealizării mele ca om, asociindu-i trei mari idealuri; le-am numit, în ordine, estetic, etic și religios, după o clasificare a filosofului danez Søren Kierkegaard, însă conţinutul lor îmi aparţinea. Cel estetic viza idealul fericirii: aspiram la faptul de a face fericit un om, prin mine însămi; cel etic viza idealul creaţiei: visam să creez ceva, prin gândirea mea, care să contribuie, cu oricât de puţin, la îmbogăţirea culturii noastre; cel religios viza relaţia mea cu Divinitatea: doream să tind mereu la a mă apropia de Dumnezeu, oricât de anevoios, dar fără să cad mai jos decât sunt…

Desigur, privind acum detașat aceste idealuri, pot percepe multe neajunsuri: exaltarea și idealismul specifice tinereţii, inocenţa ori naivitatea în relaţiile cu semenii, o încredere exacerbată în propriile puteri, necunoașterea propriilor limite, ale naturii umane și multe altele. Însă, așa cum subliniam, schimbarea felului de a vedea lumea și viaţa s-a produs treptat, în vreo două decenii, pe măsură ce m-am apropiat de Dumnezeu prin rugăciune, prin credinţă și încercând să-L cunosc prin Cuvânt.

Revelaţia care m-a îndreptat spre sensul vieţii pe care îl îmbrăţișez acum, cu toată fiinţa mea, a avut loc atunci când am înţeles că Logosul cuprinde în el, îngemănate, valorile cardinale ale Binelui, Adevărului și Frumosului; că ele nu pot fi despărţite, așa cum procedează teoreticienii ce le împart, pe rând, moralei, cunoașterii și artei. Numai gândindu-le împreună putem aproxima, oricât de vag, măreţia Cuvântului divin. Această măreţie ne plasează în poziţia potrivită, smerită, de creaturi ale Lui, dar care capătă valoare și putere prin El, întrucât El este și Viaţa.

Mi-am fixat atunci idealul de viaţă de a deveni un copil al lui Dumnezeu. Am realizat că doar această identitate îmi poate oferi autorealizarea cea mai nobilă la care aspiram. Astfel am înţeles că limitele omenești pot arăta cui vrea să vadă că Acela care ne cunoaște pe deplin este doar Dumnezeu, iar împăcarea cu noi înșine vine doar prin împăcarea cu El.

De asemenea, prin pacea Lui, fericirea autentică vine ca un dar divin, dincolo de puterile și chiar de speranţele noastre. La fel, creativitatea inspirată de Sus poate depăși și ea așteptările și înzestrările cu care eram familiarizaţi. Iar în privinţa idealului de a nu cădea duhovnicește, pot spune că tocmai în iertarea atâtor căderi și în călăuzirea Lui mereu prezentă vedem dragostea necuprins de mare care ne dă valoarea de oameni și ne oferă cel mai înalt sens al vieţii.

Dacă este să compar cu celelalte viziuni filosofice acest sens al vieţii de apropiere de Dumnezeu, de autorealizare ca fii ai Lui (nu doar în transcendenţă, ci și în viaţa de zi cu zi), aș spune că acelea trasează numai direcţii, orientări la răspântie. Oricât de generoase, ele se dovedesc, în cele din urmă, direcţii sau orientări ale morţii. Sensul vieţii omului se împlinește în sensul Vieţii.

„În latină, în ordine: „Prin dificultăţi, către stele“, „Adu-ţi aminte că vei muri!“, „Nimic fără Dumnezeu!“ (trad. n.)”.

„În engleză: „Gândește în stil mare!“ (trad. n.)”.

„Prin personajul Polonius, care îi dă sfaturi fiului său, Laertes.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Corina Matei

Rate it

Previous post

Interne

Tăcerea care doare mai tare ca un țipăt – ȘtiriCreștine.ro

Vă mai aduceți aminte de cazul Bodnariu? Probabil că da. Participând la unul dintre mitingurile de protest, în favoarea familiei Bodnariu, am trăit o experiență pe care o povestesc prima dată. În timp ce se făceau fotografiile cu protestul pașnic, un coleg pastor, îmi spune:– Du-te tu mai în față, eu nu vreu să ies în poză!– De ce? L-am întrebat cu surprindere.– Eu sunt sponsorizat de o biserica din […]

todayDecember 5, 2020

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%