Editoriale

Sociobiologia și comportamentul altruist

todayNovember 24, 2020 2

Background
share close

Rezultatul ultim al legii selecţiei naturale îl reprezintă latura competitivă, viciată a naturii umane.[1]

Încercând să explice comportamentul animal, evoluţia are o problemă cu comportamentul altruist (comportament benefic pentru celălalt, chiar cu riscul propriului prejudiciu). Selecţia naturală nu ar fi trebuit să permită evoluţia altruismului.

Soluţia propusă pentru această dilemă a constituit-o teoria sociobiologiei. Potrivit acesteia, dacă unii îi ajută pe alţii în dauna proprie, procedează astfel doar pentru rude apropiate (selecţia prin înrudire), care pot perpetua genele comune cu persoana ajutată. Dat fiind că genele altruistului sunt perpetuate prin ajutorul dat unei rude, rezultatul ar trebui să acţioneze în favoarea celui care ajută, ceea ce nu e chiar așa de altruist.

Dovezile în acest sens sunt de găsit în lumea animală. Teoria a fost aplicată și la oameni și folosită ca justificare a comportamentului imoral. Chiar violul este văzut ca o strategie de perpetuare a genelor. Aceste concluzii depind de presupoziţia că oamenii și animalele au la origine un strămoș comun, dar sociobiologia nu vine cu dovezi în sprijinul acestei evoluţii. Poate că mutaţiile suferite după căderea omului în păcat au favorizat latura egoistă a naturii noastre, dar creștinismul vine cu o soluţie atunci când căutăm ajutorul divin în procesul de transformare după modelul lui Iisus Hristos.

Comportamentul animal și evoluţia

Teoria sociobiologiei, aplicarea teoriei evoluţiei la studiul comportamentului, s-a dezvoltat pe măsură ce oamenii de știinţă au căutat o explicaţie evolutivă mai adecvată pentru toate formele de comportament social animal și uman. Există un proces prin care mutaţia, recombinarea și selecţia naturală pot introduce o trăsătură în rândul unei populaţii. De exemplu, o variaţie a culorii ar putea facilita camuflajul la animale. Dacă indivizii cu noua culoare supravieţuiesc și se reproduc cu succes, noua variantă de culoare va deveni mai frecventă în rândul acelei populaţii. Impactul asupra următoarei generaţii este determinat în întregime de numărul descendenţilor cu noua genă de culoare. Capacitatea organismelor de a se reproduce cu succes este redată prin sintagma „capacitate de adaptare” (fitness, în orig.). Indivizii ai căror descendenţi au cel mai mare succes reproductiv prezintă cea mai pronunţată capacitate adaptativă evolutivă.

Putem vizualiza modul în care funcţionează acest aspect în cazul trăsăturilor morfologice, cum ar fi selecţia variaţiilor de culoare (îmbunătăţirea camuflajului), între indivizi care diferă în ceea ce privește dimensiunea sau forţa (capacitatea de a-și asigura hrana și de a se apăra de dușmani) sau viteza (capacitatea de fugă). Același proces ar putea fi implicat în explicarea schimbărilor evolutive de comportament? S-ar putea explica astfel de ce unele specii au sisteme de împerechere monogame și altele sunt promiscue? Sau de ce unele specii se bazează mai mult pe comunicarea vocală, iar altele se concentrează pe comunicarea chimică?

Ewer a rezumat această provocare afirmând că, „dacă mecanismele care produc comportamentul nu sunt explicabile în termeni de selecţie naturală care funcţionează în manieră consacrată, vom fi obligaţi să postulăm o creaţie de tip special sau un proces mistico-magic necunoscut.”[2]

În multe cazuri ar putea fi sugerate explicaţii microevolutive pentru originile comportamentelor. Cu toate acestea, încercarea de a explica comportamentul altruist rămâne o problemă. Un act altruist este orice comportament care îi aduce beneficii altei persoane în detrimentul sau cu riscul celui care manifestă comportamentul respectiv. Raţionamentul darwinian pare să susţină că un animal ar concura pentru a supravieţui mai degrabă decât să acţioneze altruist faţă de alţi indivizi, mai ales dacă acel comportament îi poate pune în pericol propria supravieţuire.

O veveriţă care dă un semnal de alarmă atunci când apare un șoim le avertizează pe celelalte să se ascundă, dar atrage, de asemenea, atenţia asupra sa și poate chiar riscă mai mult să fie prinsă de șoim. În termeni evolutivi, o veveriţă care este predispusă să dea semnale de alarmă își reduce astfel propriile șanse de supravieţuire, deoarece îi scade automat și posibilitatea de a se reproduce. O veveriţă ale cărei gene o predispun la a trișa, în sensul că beneficiază de semnalele de alarmă ale altora, dar nu le emite, la rândul său, pare a avea cele mai mari șanse de succes reproductiv și, prin urmare, și cea mai mare capacitate de adaptare.

Unele specii de păsări, cum ar fi gaiţele-de-Florida sau cele care mănâncă albine africane, își fac cuiburi pe care le îngrijesc și părinţii, dar și alţi „adulţi care oferă asistenţă la cuiburi”. De ce unul dintre aceste ajutoare și-ar reduce propria capacitate fizică pentru a ajuta alte păsări să-și crească puii, în loc să crească pui care să îi poarte propriile gene? Teoria evoluţiei poate explica acest aspect?

Mulţi dintre cei care acceptă creaţia de origine divină consideră că apariţia umanităţii și a moralităţii a constituit un act separat și special faţă de celelalte acte de creaţie. Prin urmare, un intervenţionist este tentat pur și simplu să respingă orice mecanisme evolutive propuse pentru explicarea comportamentelor altruiste. Chiar și intervenţioniștii, cu toate acestea, trebuie să explice de ce procesele evolutive ulterioare evenimentului creaţiei par să fi eliminat multe comportamente altruiste. În consecinţă, întrebarea privind altruismul la animale rămâne în esenţă aceeași pentru toată lumea, indiferent de perspectiva filosofică adoptată.

Sociobiologia: un răspuns propus pentru altruism

În 1975, profesorul de entomologie de la Harvard Edward O. Wilson a publicat Sociobiologia (Sociobiology: The New Synthesis, în orig.). În acest volum, el a definit o nouă paradigmă: „Studiul sistematic al bazei biologice a oricărui comportament social, o ramură a biologiei evoluţioniste și în special a biologiei moderne a populaţiei.[3] Această paradigmă a stimulat controverse considerabile, dar a fost acceptată în mare parte.

În Sociobiologia, Wilson susţine că a rezolvat problema altruismului. O piatră de temelie a teoriei sociobiologiei este conceptul de adaptare incluzivă, care se referă la rata la care descendenţii unui animal și descendenţii rudelor sale apropiate cresc și se reproduc cu succes. În timp ce capacitatea de adaptare reprezintă rata de succes a unui animal în transmiterea genelor către propriii descendenţi, adaptarea incluzivă este rata de succes în transmiterea genelor direct către propriii descendenţi și indirect către descendenţii rudelor apropiate, deoarece acestea din urmă prezintă multe gene similare. Două surori împărtășesc, în medie, 50% din gene. Dacă o soră o ajută pe cealaltă să-și crească cu succes descendenţii la vârsta de reproducere, ea contribuie la transmiterea multor gene pe care le are în comun cu nepoţii și nepoatele, sporindu-și astfel capacitatea de adaptare.

Teoria sociobiologiei prezice că, datorită acestei distribuţii a genelor între rude, comportamentul altruist ar trebui să existe doar în situaţii în care individul altruist și-ar crește de fapt capacitatea de incluziune prin acest comportament.

Biologul J. B. S. Haldane este renumit pentru că a spus odată că își va da viaţa pentru doi fraţi sau opt veri. Motivul afirmaţiei sale este că, în medie, fraţii au în comun jumătate din gene, iar verii primari au în comun o optime dintre genele. Dacă Haldane ar muri pentru un singur frate (eliminându-și astfel propria șansă de a se reproduce), fratele său ar putea transmite doar jumătate din genele lui J. B. S. Haldane așa cum ar face-o acesta însuși. Totuși, dacă ar muri pentru a salva doi fraţi, statistic vorbind, ar fi chit.

Dacă raţionamentul li se aplică veveriţelor, teoria sociobiologiei prezice că acestea ar trebui să transmită, cel mai probabil, semnale de alarmă atunci când sunt înconjurate de multe rude apropiate. Prin urmare, veveriţele care sunt avertizate prin aceste semnale de alarmă împărtășesc multe gene cu apelanta, crescând astfel capacitatea de incluziune a acesteia din urmă. Cercetările au arătat că acest aspect este adevărat. Când veveriţele tinere se maturizează, masculii se împrăștie în locuri îndepărtate înainte de a se stabili undeva și de a-și alege un teritoriu. Femelele tinere nu procedează la fel. Acestea își stabilesc teritoriul aproape de casă. În consecinţă, femelele au multe rude apropiate care locuiesc în zonă, nu și masculii. Așa cum prevede teoria, femelele sunt cele care transmit semnalele de alarmă. Când o femelă face acest lucru, multe dintre veveriţele care sunt avertizate astfel sunt de fapt rude cu gene comune. Chiar dacă veveriţa în cauză este prinsă de prădător, rudele ei care aleargă să se salveze îi vor perpetua genele care au determinat-o pe aceasta să transmită apelul de alarmă.[4] Selecţia naturală în această situaţie se numește „selecţia prin înrudire”. Trăsăturile favorabile sunt comune pentru rudele apropiate, iar o familie care îi ajută pe membrii săi să supravieţuiască va avea mai mult succes reproductiv decât alte familii. Trăsăturile lor comportamentale sunt cele care vor deveni mai frecvente.

Procesele de mutaţie și selecţie prin înrudire, precum și efectele lor asupra adaptării incluzive sunt elementele mecanismului prin care sociobiologia își propune să explice originea altruismului și a oricărui alt comportament social. Teoria sociobiologiei spune că aspectul prioritar al vieţii este succesul reproductiv. Animalele sunt „mașini sexuale”[5] a căror funcţie este de a transmite gene favorabile care vor îmbunătăţi adaptarea incluzivă a descendenţilor.

Procesul de evoluţie nu lasă loc pentru acţiuni altruiste care ajută un străin în detrimentul celui care efectuează acţiunea. Astfel, un corolar al teoriei sociobiologiei este că nu există un comportament cu adevărat altruist. Unele excepţii aparente de la această regulă sunt explicate ca „altruism reciproc”: dacă tu îmi aperi spatele, îl apăr și eu pe-al tău. De exemplu, un babuin mascul va solicita ajutor de la alt mascul care nu îi este rudă într-o interacţiune agresivă cu un al treilea mascul. Se întâmplă adesea ca, în altă ocazie, rolurile să fie inversate, iar solicitantul iniţial îl ajută pe același partener care este acum expus pericolului.[6]

Sociobiologia poate explica ajutoarele oferite la cuib? Selecţia prin înrudire ar prevedea ca un cuib de păsări să primească ajutor de la adulţi care nu sunt părinţi numai atunci când adaptarea incluzivă a acestora din urmă este mai mare în cazul ajutorării rudelor decât în cazul creșterii propriilor pui. Cercetările au confirmat că această predicţie este corectă[7] și că cei care ajută sunt rude apropiate, de obicei descendenţi dintr-un sezon anterior. Aceștia nu își pot asigura teritoriile proprii sau sunt prea neexperimentaţi pentru a avea mare succes în creșterea propriilor pui în primul an. Până când vor fi gata să facă acest lucru, capacitatea lor de incluziune va spori dacă vor contribui la creșterea rudelor cu care au multe gene în comun.

Strategii comportamentale

Deoarece animalele concurează între ele pentru resurse precum hrană, spaţiu de locuit sau împerechere, ar putea fi folosite diferite strategii comportamentale. Aplicarea teoriei sociobiologiei sugerează modalităţi de a prezice ce strategie va fi cea mai eficientă în diferite situaţii. De exemplu, dacă doi concurenţi se confruntă pur și simplu, câștigătorului îi va reveni resursa. Ar putea folosi un anumit tip de strategie convenţională (luptă simbolică), cum ar fi o formă stereotipă de confruntare cu braţele, care semnalează animalul care este mai puternic sau mai agresiv, fără riscul ca cineva să fie rănit. Teoria jocurilor și principiile sociobiologiei pot fi folosite pentru a prezice beneficiile fiecărei strategii. Selecţia naturală, în general, este de așteptat să favorizeze strategiile convenţionale în faţa „războiului” total în conflictele dintre animale. Multe exemple în acest sens provin din natură.[8] Șerpii-cu-clopoţei masculi nu mușcă alţi masculi, ci se luptă unii cu alţii, iar câștigătorul este cel care poate ţintui la sol capul celuilalt cu propriul său corp. Șopârlele-de-lavă se „luptă” lovindu-se reciproc cu cozile, iar iguanele marine se luptă cap la cap și împingându-se în spate. Căprioarele și antilopele au coarne, unele potenţial letale, dar atunci când masculii se luptă între ei nu încearcă să se rănească reciproc. Se ciocnesc cu coarnele și se luptă în moduri care de obicei nu provoacă daune grave. Animalele le comunică, de asemenea, în mod obișnuit natura stării lor agresive altor indivizi din specia lor, aparent pentru a-i permite celuilalt să răspundă în mod adecvat, reducând astfel cantitatea de agresivitate.

Cercetările din sfera sociobiologiei i-au determinat pe etologi (oamenii de știinţă care studiază comportamentul natural al animalelor sălbatice) să recunoască rolul unor comportamente animale considerate anterior a fi doar anomalii bizare. De exemplu, un leu-african mascul ucide uneori toţi puii din haită. Acest lucru se întâmplă atunci când are loc o bătălie între masculi și conducătorul haitei este înlăturat. Noul mascul dominant ucide în general toţi urmașul rivalului învins. În consecinţă, poate astfel să se împerecheze și să aibă propriii descendenţi mult mai repede decât în cazul în care femelele ar fi ocupate cu descendenţii fostului său rival.[9] Un astfel de act infanticid se întâmplă, de asemenea, la langurii Hanaman, gorilele-de-munte, la cimpanzei, câinii-sălbatici-africani și la rozătoare.

Implicaţii pentru comportamentul uman

Sociobiologia a devenit sinteza predominantă în studiul comportamentului animalelor și a avut un mare succes. Aparent, raţionamentul sociobiologic oferă frecvent predicţii știinţifice utile și testabile în studiile privind comportamentul la animale. Care sunt implicaţiile sale pentru comportamentul uman?

Afirmaţia de bază a sociobiologiei este că trăsăturile comportamentale ale omului nu sunt rezultatul unei creaţii speciale. S-au dezvoltat prin evoluţie din strămoși non-umani. O capacitate de adaptare crescută se obţine prin reproducere intensă în plan propriu sau prin rudele apropiate. În consecinţă, conform sociobiologiei, succesul reproductiv este factorul dominant care determină tendinţele comportamentale umane. Deși am putea crede că suntem fiinţe morale și raţionale, comportamentul nostru este mai programat decât am vrea să credem. Cu alte cuvinte, „sociobiologii susţin că am fost proiectaţi pentru a fi mașini de reproducere”[10].

Creștinii cred că omenirii i s-a dat un set de reguli morale pentru comportamentul sexual. Aceste reguli ne spun ce este corect sau benefic și ce este greșit și ar trebui evitat pur și simplu pentru că dăunează relaţiilor umane sau pentru că este dăunător pentru noi sau pentru ceilalţi.

Sociobiologia spune că nu există comportamente corecte sau greșite din punct de vedere moral. Comportamentul nostru este rezultatul presiunilor de selecţie care ne-au creat. Anderson a rezumat conceptul în acest fel: „Bărbatul care lasă cei mai mulţi descendenţi este acela care își reduce costurile de reproducere din toate punctele de vedere, urmărindu-și atent partenera și asigurându-se că nu are rivali; susţinându-și partenera, dacă toţi copiii au fost făcuţi cu ea; și împerechindu-se cu alte femei – alte partenere, femei singure, soţii ale altor bărbaţi – ori de câte ori apare o oportunitate sigură.”[11] Unii cercetători sugerează că evoluţia ne-a programat astfel încât bebelușii să nu semene prea mult cu taţii, făcând astfel ca adulterul să fie mai ușor de trecut cu vederea.

Sociobiologia: o alternativă la religie

În teoria sociobiologiei, comportamentul corect sau greșit nu există în sens moral, ci doar strategii comportamentale diferite, cu efecte asupra capacităţii de adaptare incluzive. Se poate spune că sociobiologia este răspunsul naturalist la sistemul de valori al creștinismului. „Wilson provoacă în mod deschis credinţa creștină oferind un sistem de credinţe de substituţie bazat pe materialismul știinţific.”[12] Wilson consideră că umanitatea are o tendinţă înnăscută spre credinţa religioasă, deoarece în trecut aceasta îi conferea un avantaj adaptativ. De asemenea, el vorbește despre falsitatea conţinutului credinţei religioase, care ar trebui înlocuit cu o mitologie mai adecvată. „Această acţiune mitopeică [adică tendinţa de a adopta credinţa religioasă] poate fi valorificată pentru instruire și căutarea raţională a progresului uman dacă admitem, în cele din urmă, că materialismul știinţific este el însuși o mitologie definită în sens nobil.”[13] El ne îndeamnă „să nu facem nicio greșeală cu privire la puterea materialismului știinţific. Acesta oferă gândirii umane o mitologie alternativă care, până acum, a învins întotdeauna, punct cu punct, în zonele de conflict, în confruntarea cu religia tradiţională.”[14]

Wilson nu neagă că religia și morala au valoare intrinsecă. Consideră că pot încuraja comportamentul altruist reciproc, descurajând frauda. Dar mai crede că valorile morale ar trebui determinate de știinţă, care oferă „posibilitatea explicării religiei tradiţionale prin modelele mecaniciste ale biologiei evoluţioniste. Dacă religia, inclusiv ideologiile laice dogmatice, poate fi analizată și explicată sistematic ca produs al evoluţiei creierului, puterea ei ca sursă externă de moralitate va dispărea pentru totdeauna.”[15] Wilson consideră că ideile noastre de moralitate sexuală ar trebui să fie mai libere de prejudecăţi. Își întemeiază această concluzie pe un studiu al comportamentului presupușilor noștri strămoși non-umani și pe convingerile sale că legile morale ale creștinismului nu provin de la Dumnezeu. Aceste opinii se bazează aparent pe concluzia sa că, prin cercetări continue, „vom vedea cu o claritate crescândă că zeul biologic nu există și că materialismul știinţific oferă o perspectivă mai aproape de realitate asupra condiţiei umane”[16].

Sociobiologia este reală?

În ce măsură au dreptate adepţii sociobiologiei? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie luate în considerare câteva concepte.

• Originea naturalistă propusă a grupurilor superioare de organisme, inclusiv a umanităţii și a creierului uman. Teoria sociobiologiei, așa cum a propus-o Wilson, se bazează pe presupunerea descendenţei evolutive naturaliste a tuturor organismelor dintr-un strămoș comun. Totuși, sociobiologia nu oferă dovezi pentru acea descendenţă evolutivă. Ea presupune doar originea naturalistă evolutivă a animalelor și dezvoltă ipoteze și explicaţii pentru schimbarea comportamentală pe baza acestei presupuneri.

• Selecţia prin înrudire și evoluţia comportamentului, la nivelul speciilor sau genurilor de animale. Veveriţele de sol femele care dau alarma, păsările adulte care oferă ajutor la cuib și o serie de alte exemple validează cu siguranţă foarte bine teoria. Rămâne de văzut dacă cercetările viitoare o vor susţine în continuare. La sfârșitul carierei sale, ca urmare a controverselor, Wilson a abandonat teoria selecţiei prin înrudire, considerând că mai degrabă selecţia de grup (operând la nivel de comunitate, mai degrabă decât la nivel individual) este aspectul care validează sociobiologia.[17] Date fiind însă mutaţiile care afectează aleatoriu genele ce influenţează comportamentul, pare foarte probabil ca manifestările comportamentale care nu sunt susţinute de un anumit tip de proces de selecţie să fie, în cele din urmă, reduse sau eliminate, probabil prin procese epigenetice.

• Selecţia prin înrudire și influenţa genetică asupra comportamentului uman. Pe lângă întrebarea dacă omenirea este rezultatul evoluţiei, ne putem întreba în ce măsură comportamentul uman este controlat de gene, așa cum se pretinde de către sociobiologie, sau determinat în principal de cultură (adică învăţat, nu moștenit). Această dezbatere a apărut și a fost întreţinută de când a fost introdusă sociobiologia (dar și înainte). Wilson recunoaște de fapt că elementul cultural este o componentă importantă a comportamentului uman, dar susţine că alte teme importante ale comportamentului primatelor sunt prezente și la om, fiind moștenite.[18] Alţii nu sunt de acord cu această părere. Acest grup include oameni de știinţă care cred că sociobiologia lui Wilson merge prea departe în susţinerea determinismului biologic.

Poate că cel mai cunoscut critic al determinismului biologic a fost Stephen J. Gould, un coleg al lui Wilson de la Harvard. Gould a preluat în mare teoria sociobiologiei a lui Wilson, dar a respins ceea ce a considerat a fi determinism biologic la oameni. Și el, și alţii au susţinut că nu există dovezi pentru gene specifice care determină comportamentul uman și consideră că teoria unor astfel de gene nu poate fi dovedită.[19] Alţii au împins conceptul de control genetic al comportamentului uman și mai departe decât Wilson.

Trebuie să recunoaștem că există dovezi pentru controlul genetic al comportamentului la animale. Aceste modificări ar putea fi mai degrabă modificări epigenetice decât modificări ale ADN-ului.[20]

În consecinţă, chiar dacă o mare parte a comportamentului uman pare a fi modificabilă prin cultură, trebuie luată în considerare posibilitatea unui control genetic semnificativ al tendinţelor comportamentale la oameni. Dacă există un astfel de control, urmează posibilitatea mare, poate chiar certitudinea, că mutaţiile ar putea modifica acel comportament. Odată cu apariţia modificărilor aleatorii ale genelor, ar fi dificil să obnubilăm concluzia că unele comportamente umane pot fi modificate sau eliminate prin mutaţii și că acestea ar fi supuse proceselor de selecţie naturală, inclusiv de selecţie prin înrudire. Înseamnă aceasta că explicaţiile sociobiologice ale comportamentului uman sunt corecte? Ce spune acest aspect despre moralitate?

Unii sociobiologi subliniază că sociobiologia nu încearcă să ne impună comportamentul, dar alţii susţin că sociobiologia determină ce ar trebui să facem. Psihologul Plutchik a recomandat ca emoţiile umane să fie cel mai bine înţelese în contextul istoriei evoluţiei lor de la alte animale și a afirmat că această viziune asupra emoţiilor va fi benefică pentru practica clinică în psihologie.[21] Unele manuale de etică își bazează în mod explicit sistemul de etică pe principiile sociobiologiei. Alexandru a concluzionat că însăși conștiinţa este „vocea aceea șoptită care ne spune cât de departe putem merge fără a genera riscuri insurmontabile. Nu ne spune să nu înșelăm, ci cum o putem face fără a fi trași la răspundere în plan social.”[22]

Conceptele de bine și de rău sunt înţelese de creștini ca un cod moral oferit umanităţii. Cele Zece Porunci și învăţăturile lui Hristos au impus un standard pentru comportamentul uman pe care, în mod evident, oamenii nu îl respectă foarte bine. Apostolul Pavel însuși observa: „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Romani 7:19).

Poate că am căzut atât de mult din condiţia noastră originară nu numai din cauza ispitei păcatului, ci și parţial pentru că mutaţiile ne-au afectat comportamentul. Poate că atât oamenii, cât și animalele au fost fiinţe create cu comportamente echilibrate, dar și cu morfologii care au suferit de atunci serii întregi de modificări, determinate de mutaţii sau influenţe epigenetice și de selecţia naturală. Ca urmare, o parte a caracterului uman reflectă această schimbare, care subliniază latura egoistă a naturii umane.

Punctul de vedere prezentat aici diferă de gândirea evolutivă actuală prin presupunerea potrivit căreia procesul de bază al selecţiei prin înrudire și efectul său asupra capacităţii de adaptare incluzivă au funcţionat numai în cazul oamenilor și în cadrul altor grupuri create de organisme. Comportamentele nu s-au transmis de la un astfel de grup la altul, deoarece acestea nu au evoluat din strămoși comuni. Creștinii acceptă, de asemenea, prin credinţă (și prin raţionamente cel puţin logice, chiar dacă nu pot fi testate știinţific) că omenirea nu este predestinată biologic, ci că are liberul-arbitru de a căuta capacitatea conferită de Dumnezeu de a acţiona în mod cu adevărat altruist, și nu doar ca rezultat al modificării genetice și al determinismului biologic.

Există un altruism autentic la oameni? Observarea comportamentului uman face dificil de crezut faptul că un anumit comportament nu este cu adevărat altruist, deoarece pot fi documentate exemple nenumărate de altruism uman.

O viziune intervenţionistă asupra sociobiologiei

Conform teoriei intervenţioniste, animalele originare au avut cel mai mare nivel de complexitate în comportamentul lor, iar interacţiunile interspecifice și intraspecifice dintre organisme au fost cele mai elaborate și mai echilibrate la începutul vieţii pe Pământ. Potenţialele conflicte între animale cu privire la împărţirea teritoriului și a altor resurse au fost iniţial soluţionate prin comportamente convenţionale nedăunătoare, precum cele obișnuite încă la mai multe animale. Exemplele includ confruntările specifice șerpilor-cu-clopoţei sau luptele cu cozile ale șopârlelor sau ciocnirile în coarne ale altor mamifere.”

Este posibil ca adevăratul comportament altruist să fi fost mult mai frecvent. Poate că, iniţial, animalele tinere își ajutau părinţii în mod obișnuit la creșterea următoarei generaţii de pui sau la cuib. Mecanismele de control al populaţiei au fost, de asemenea, mult mai bine ajustate decât în prezent. Mecanismele comportamentale pentru menţinerea unui echilibru ecologic stabil au fost integrate în structura genetică a animalelor ca parte a unui sistem ecologic care a luat naștere printr-o configurare inteligentă a lui, mai degrabă decât întâmplător.

Mecanismele comportamentale instinctive care au prevenit conflictele dăunătoare nu au fost iniţial supuse modificărilor mutaţionale aleatorii. Datorită protecţiei adecvate împotriva daunelor mutaţionale, indivizii cu aceste mecanisme comportamentale nu ar fi supuși unei concurenţe nefavorabile din partea indivizilor care ar avea de câștigat de pe urma „fraudei”.

Odată cu introducerea mutaţiilor aleatorii și a defectelor în procesele de reparaţie, aceste mecanisme comportamentale au început să se estompeze. Se poate ca răspunsurile epigenetice la condiţiile din lumea transformată de păcat să fi fost semnificative.

Selecţia naturală și, în special, selecţia prin înrudire au acţionat în sensul de a încetini acest decalaj. Comportamentele altruiste care au supravieţuit efectelor negative ale mutaţiei sunt în primul rând cele care s-au păstrat prin selecţia prin înrudire și care amplifică capacitatea de adaptare incluzivă a organismului. Când mutaţiile au început să provoace pierderea unora dintre tiparele originale de comportament, selecţia naturală a stabilit dacă tipul original sau tipul modificat vor deveni cele mai frecvente. Dacă mutaţiile unei păsări femele ar elimina modelul iniţial de a-și ajuta părinţii să-și crească puii și ar face-o să-și construiască propriul cuib, aceasta ar produce probabil mai mulţi pui în cursul vieţii ei decât alte păsări care au început să se reproducă mai târziu. (Este vorba despre același rezultat pe care l-ar fi determinat teoria naturalistă.) În consecinţă, „genomul adultului care nu ajută” va deveni mai frecvent și, în cele din urmă, va înlocui „genomul adultului care oferă ajutor”. Pe de altă parte, în unele situaţii, genele pentru comportamente „altruiste” sunt favorizate de selecţia prin înrudire. În consecinţă, acestea continuă să fie comune în rândul populaţiei. Gaiţa-de-Florida trăiește într-o conjunctură în care nu este de așteptat ca puii să se reproducă cu succes în primul an. În consecinţă, capacitatea de adaptare incluzivă a acestora crește dacă își ajută părinţii să crească pui cu care au mai multe gene în comun. Astfel, selecţia prin înrudire favorizează păstrarea comportamentului „altruist” în interiorul acestui mediu.

Un Designer inteligent și binevoitor ar putea alege să inventeze un sistem ecologic cu un echilibru al naturii bazat mai degrabă pe armonie decât pe competiţie. În schimb, mutaţia și selecţia naturală nu au capacitatea de a analiza „imaginea de ansamblu” și de a vedea ce este cel mai de dorit pentru echilibrul ecologic general. Selecţia naturală este foarte mioapă – favorizează orice schimbare care crește cu succes rata de reproducere. Rezultatul final al legii selecţiei naturale este latura competitivă și problematică a naturii. Oamenii nu sunt prizonierii comportamentului impus de o natură mutantă, dar pot cere ajutor de la Creatorul lor pentru a evolua moral și a trăi vieţi altruiste și responsabile.

Dr. Leonard Brand este profesor de biologie și paleontologie și fost președinte al Departamentului de știinţe ale Pământului și știinţe biologice la Universitatea din Loma Linda, California, SUA.

Dr. Arthur Chadwick este profesor de geologie și biologie la Southwestern Adventist University, din Keene, Texas, SUA.

Pentru mai multe informaţii pe subiect consultaţi articolul „Sociobiology: Why Do Humans Behave as They Do?”, publicat de Leonard Brand și Joe Galusha în The Journal of Adventist Education, vol. 74, nr. 2, decembrie 2011-ianuarie 2012, p. 23-27: http://circle.adventist.org/files/jae/en/jae2011 74022206.pdf.

„Adaptat cu acordul autorului după «Sociology and Altruistic Behavior», capitolul 13 din Leonard Brand și Arthur Chadwick, Faith, Reason, and Earth History: A Paradigm of Earth and Biological Origins by Intelligent Design, Andrews University Press, a 3-a ediţie, 2017, p. 293–306. Versiunea electronică integrală a cărţii este disponibile gratuit pentru Kindle, iBook sau prin intermediul http://www.adventistlearningcommunity.com.”

„R. F. Ewer, Ethology of Mammals, Plenum Press, New York, 1968, p. x.”

„Edward O. Wilson, Sociobiology: The New Synthesis, Belknap Press, 1980, p. 4.”

„W. G. Holmes și P. W. Sherman, «Kin Recognition in Animals: The Prevalence of Nepotism Among Animals Raises Basic Questions About How and Why They Distinguish Relatives From Unrelated Individuals», în American Scientist, vol. 71, nr. 1, 1983, p. 46–55; P. W. Sherman, «Nepotism and the Evolution of Alarm Calls», în Science, vol. 197, nr. 4310, 1977, p.1246–1253.”

„D. Anderson, «Sex Machines», în Science Digest, vol. 90, nr. 4, 1982, p. 74–77, 96.”

„C. Packer, «Reciprocal Altruism in Olive Baboons», în Nature, vol. 265, nr. 3, 1977, p. 441–443; R. L. Trivers, «The Evolution of Reciprocal Altruism», în Quarterly Review of Biology, vol. 46, nr. 1, 1971, p. 35–57.”

„J. R. Krebs și N. B. Davies, An Introduction to Behavioural Ecology, Sinauer Associates, 1987, p. 270–276.”

„I. R. Eibl-Eibesfeldt, Ethology: The Biology of Behavior, Holt, Rinehart and Winston, 1975, p. 349–360.”

„B. C. R. Bertram, «Social Factors Influencing Reproduction in Wild Lions», în Journal of Zoology, vol. 177, nr. 4, 1975, p. 463–482.”

„D. Anderson, art. cit., p. 74.”

„P. L. Rothrock și R. M. Rothrock, «Christianity and E. O. Wilson’s Mythology of Scientific Materialism», în Perspective on Science and Christian Faith, vol. 39, nr. 2, 1987, p. 87.”

„Edward O. Wilson, op. cit., p. 208.”

„«The Relation of Science to Theology», în Zygon, vol. 15, nr. 4, 1980, p. 430.”

„Edward O. Wilson, The Social Conquest of Earth, Liveright Pub. Corp., 2012.”

„Edward O. Wilson, Sociobiology: The New Synthesis, ed. cit.”

„A. Fisher, «Sociobiology: A Special Report: A New Synthesis Comes of Age», în Mosaic, vol. 22, nr. 1, 1991, p. 1–17.”

„B. G. Dias și K. J. Ressler, «Parental Olfactory Experience Influences Behavior and Neural Structure in Subsequent Generations», în Nature Neuroscience, vol. 17, nr. 1, 2014, p. 89–96.”

„R. Plutchik, «The Nature of Emotions», în American Scientist, vol. 89, nr. 4, 2001, p. 344–350.”

„R. D. Alexander, The Biology of Moral Systems, A. de Gruyter, 1987, p. 19.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Leonard R. Brand și Arthur Chadwick

Rate it

Previous post

Aproape de cei persecutați

O fugară din Coreea de Nord a făcut un drum de aproape 5.000 de km pentru a fi liberă – ȘtiriCreștine.ro

La vârsta de 17 ani, Sookyung Kang o tânără din Coreea de Nord a făcut o călătorie lungă de 4.800 km pentru a-și câştiga libertatea de a se închina la Dumnezeu. Într-un scurt film postat pe YouTube de către „Liberty in North Korea”, ea şi-a povestit experienţa. Sufletul lui Kang era sfâsiat între dorinţa de a fugi din ţară, pentru a-şi împlini visele şi a-şi clădi un viitor şi nevoia […]

todayNovember 24, 2020 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%