Statul degeaba și relaxarea | Pledoarie pentru răgaz

„Ce-i viaţa asta dacă-n griji scăldat / Nu ai răgaz de stat și de visat?”[1] („Răgaz” – William H. Davies)

Am crescut într-o familie în care statul degeaba este departe de a fi o virtute. Și nu cred că sunt singura în această situaţie, având în vedere conotaţia peiorativă pe care o are expresia în limba română. La o scurtă scotocire mintală, am găsit cel puţin trei alte expresii cu sens similar: „a tăia frunză la câini”, „a sta cu burta la soare”, „a fi un pierde-vară”. Înţeleg de unde vin expresiile, ba chiar am în minte câteva persoane care se încadrează în această categorie și pe care nu le admir, dar am tot căutat un echivalent românesc al lui dolce far niente (dulcea trândăvie) al italienilor și nu l-am găsit (poate doar pe „a-ţi trage sufletul”, dar nu îl folosim prea des în sensul pe care îl caut).

Cu mintea de copil mi l-am dorit deseori, ca pe un fruct interzis, poate și pentru că personalitatea mă ajută să stau într-un loc fără să mă plictisesc în propria-mi companie. Am purtat însă dorinţa cu vinovăţia permanentă a irosirii. De-a lungul timpului am găsit câteva motive care să scoată statul degeaba din zona interzisă, dar la nivel emoţional mi-a rămas teama că mă amăgesc singură și că tot ce îmi doresc este să dau frâu liber lenei. Așa că am dat statului degeaba spaţii mici, presărate cu anxietate și cu anticiparea revenirii la productivitate.

M-aș bucura să nu fiu singura pentru care pandemia a venit cu conștientizarea faptului că momentele de calm așezat, poate într-un fotoliu scăldat în soare într-un apartament vechi comunist, nu sunt doar mofturi, ci elemente esenţiale pentru un trai conștient și fericit.

După primele zile de panică și de încetinire bruscă, ca o frână pusă în faţa unui pericol iminent, după celelalte câteva săptămâni în care mi-am pus creativitatea la treabă pentru a găsi metode prin care să nu irosesc timpul petrecut în casă, am ajuns și la ziua de weekend în care pe agenda mea nu se afla nimic. Nimic de cumpărat, pentru că proviziile erau deja făcute. Pe nimeni de vizitat, pentru că nu aveam voie. Niciun apel de făcut, deoarece știam că, din fericire, toţi cei apropiaţi sunt bine. Nimic de planificat, pentru că totul era prea imprevizibil. Așa că am întors fotoliul care până atunci stătea cu spatele la geam, am deschis larg fereastra, m-am așezat comod și am citit până am obosit. Apoi am stat pur și simplu la soare. Nu știam cum trece timpul, nici nu simţeam că are sens să mă îngrijorez din cauza asta. Trecea la fel de lent pentru noi toţi și găseam un confort în asta.

Momentele de acest fel s-au înmulţit pe durata acelor luni și, în mod surprinzător pentru mine, nu m-au aruncat într-o lene debilitantă, ci mi-au dat mai multă energie pentru restul lucrurilor de făcut. Simţeam că găsesc soluţii la probleme în moduri neobișnuite, că mă bucur autentic de lucruri mici și că văd deciziile pe care le am de luat cu o claritate pe care nu o mai avusesem. Sunt convinsă că moartea atât de prezentă și izolarea au cântărit și ele mult în aceste schimbări, dar împreună cu ele s-a estompat și vinovăţia din jurul statului degeaba.

Am fost suficient de naivă să cred că îmi voi păstra perspectiva atunci când viaţa avea să revină la normal. Că mă voi bucura de momentele de pauză totală și că le voi da atenţia cuvenită. Dar ieșirea din starea de urgenţă de la începutul acestui an m-a aruncat cu forţă în graba de a recupera ce am pierdut în cei aproape doi ani de pauză. Am muncit mai mult, am revăzut oameni dragi, am ieșit în locurile de care îmi era dor. Nevoia de a nu face nimic sau măcar de a încetini se mai ivea pe ici, pe colo, dar o alungam rapid cu gândul „ai stat destul”. Vedeam cum momente importante fug de percepţia mea, dar le-am ignorat în repetate rânduri.

Spre finalul acestui an, într-un moment în care nu mă mai așteptam, am luat și eu pentru prima dată virusul. Corpul meu slăbit nu-mi permitea decât să stau degeaba, așa că l-am ascultat. După mai bine de o săptămână presărată cu suficiente momente de răgaz, mi-am dat seama că percepţia asupra lucrurilor care îmi aduc bucurie s-a îmbunătăţit considerabil. M-am întrebat din nou, într-un moment de luciditate, de ce nu fac asta și fără să fiu obligată. Am descoperit că nu e doar preocuparea mea, iar răspunsul principal pe care l-am găsit îl păstrez pentru mai încolo. Înainte de el, o să enumăr pe scurt câteva beneficii știinţific dovedite ale statului degeaba, dincolo de cele empirice enumerate de mine.

Statul degeaba, sau visatul cu ochii deschiși, este singura metodă prin care în creier se activează o reţea neurală numită de cercetători default mode network (reţea implicită). Această reţea conectează arii mult mai extinse comparativ cu cele care se activează atunci când ne concentrăm asupra unei sarcini specifice. Dacă ţi s-a întâmplat vreodată să găsești răspunsul la o problemă complexă doar după ce nu te-ai mai gândit la ea, în timpul unui duș sau al unei plimbări, explicaţia poate fi că în acele momente de relaxare creierul a activat o reţea mai complexă, care a facilitat accesul la o soluţie creativă. De asemenea, momentele de stat degeaba scad nivelul de stres și cresc capacitatea de concentrare și de memorare. Există studii care arată că statul degeaba poate scădea tensiunea arterială și ajută la relaxarea mușchilor scheletici.

A sta degeaba nu este însă o sarcină ușoară, după cum a demonstrat un studiu realizat în 2014 de Timothy Wilson, profesor la Universitatea Virginia din SUA. Atunci când au avut de ales între a sta singuri cu gândurile lor sau a-și administra mici șocuri electrice, 67% dintre bărbaţii participanţi la studiu și 25% dintre femei au preferat să își administreze șocurile, deși anterior toţi au afirmat că ar plăti doar să nu aibă parte de ele.

Explicaţia, deși intuitivă, a fost una descurajatoare pentru cercetători. Fără antrenamentul potrivit, gândurile sunt pentru majoritatea dintre noi pline de frământări și legate de lucruri negative. Mai frumos concluzionează autorii studiului: „Minţii neînvăţate nu îi place să fie singură cu ea însăși.”

Versurile de la început fac parte dintr-o poezie găsită într-o antologie faimoasă în Marea Britanie. Poezia este printre primele în topul a 100 de poezii favorite alese printr-un sondaj naţional. A găsit ecou în atât de mulţi oameni, cred eu, pentru că vorbește de o nevoie umană puternică: aceea de a duce o viaţă deplină, cu o minte antrenată și pentru răgaz, visare și bucurie. Am memorat-o (tot în pandemie) și mi-o repet de fiecare dată când îmi dau seama că mintea mi se scaldă în griji și nu mai am timp pentru visat cu ochii deschiși.

Poate părea ceva copilăresc, dar statul degeaba este printre lecţiile cele mai valoroase pe care mi le-am luat din anul care a trecut. Am învăţat că este esenţial să mi-l ofer, să accept că mă simt vinovată în preajma lui și să iau o pauză în ciuda sentimentului că am atâtea de făcut (sau că ar trebui să găsesc ceva de făcut). În doze sănătoase, aceste momente de pauză completă îmi oferă bucuria de a fi, fără să simt că existenţa mea este invariabil legată de a face. Și am mai învăţat că astfel de momente nu se nasc de la sine, ci se planifică, iar mintea se antrenează pentru a nu fugi în direcţii negative.

Pentru mine, mediul în care mintea se scaldă cel mai ușor în frumos este natura, de aceea îmi aleg în fiecare zi momente în care să o pot admira. Aș fi ipocrită să spun că mintea nu-mi zboară la griji de mai multe ori decât mi-aș dori, dar am încredere în succesul antrenamentului. Știu că am progresat pentru că azi am închis laptopul la jumătatea acestui articol, deși eram în pană de timp, și m-am bucurat de statul degeaba în hamac la soare, de iarba încă verde și de Stela, câinele curios al unui domn gălăgios din parc.

Andreea Irimia meditează la importanţa timpului petrecut în liniște, fără o preocupare anume, și la beneficiile aduse de relaxare sănătăţii mintale.

Citește și: