Prietenie

Sunt aici! | prietenia și interesul pentru celălalt

todayJanuary 19, 2021

Background
share close

Îmi las inima drept plată între monede și trec… – Nichita Stănescu

Îmi las inima drept plată între monede și trec… – Nichita Stănescu

Demult, am întâlnit într-o scriere a lui Aristotel o zicere populară veche pe care filosoful grec o cita: „Distanţa a pus capăt multor prietenii.” M-am gândit cu tulburare la atâţia cunoscuţi, rude și amici care plecaseră deja din ţară, unii chiar „peste mări și ţări” – cum se spunea în poveștile copilăriei pentru a se sublinia depărtarea insurmontabilă. Uneori ai impresia că nu doar timpul este ireversibil, ci și spaţiul… Chiar cu tehnologia actuală, depărtarea poate fi ireversibilă, din moment ce n-au putut fi salvate căsnicii „la distanţă” și cu greu pot fi consolaţi așa-numiţii „bunici online”.

Cei care plătesc cu inima

În epoca fostului regim, la orele de limba română ni se vorbea despre intraductibilitatea cuvântul românesc „DOR”, despre faptul că echivalentele lui din alte limbi nu pot reda bogăţia lui semantică – nici în privinţa trăirilor, nici în cea a ideilor pe care ni le suscită nouă, vorbitorilor nativi (nostalgie, dorinţa de întoarcere în timp, dragoste melancolică, jinduire, rememorare dulce, trăire din amintiri, comunicare în gând cu cel drag, implicarea lui imaginară în prezentul tău etc.) Apoi, după revoluţia din 1989, aproape ca o pedeapsă sufletească, am trăit acel imens exod al românilor către toate zările lumii, când cuvântul „dor” și-a probat dureros natura intraductibilă… Atâtea prietenii au fost puse la încercare, atâta dor a început să doară, până când s-a estompat, a murit ori a trecut în altceva.

Dacă ceea ce crease prieteniile de până atunci fusese conjunctural – școala parcursă împreună, jocurile, călătoriile și camaraderiile între vecini, pasiunile, preocupările, vacanţele comune, relaţiile de muncă și chiar de rudenie –,atunci prieteniile au pălit prin schimbarea totală a conjuncturilor. Însă alte prietenii au rămas, înconjurate de nimbul afectiv al dragostei contopite cu nostalgia, ca feţe ale aceleiași monede – cea cu care se plătește DORUL.

Ei bine, doar acei oameni plătitori cu moneda inimii au putut să creeze pentru ţara lor un nume de alint, ca de fiinţă, înduioșător până la lacrimi, precum „Românica”.

Noi, cei de acasă, nu ne-am fi gândit la diminutivul ăsta, ca pentru o prietenă iubită și părăsită, îndepărtată ireversibil… Românica! Dacă receptăm dorul din acest „apelativ” înseamnă că avem empatie, că putem simţi împreună cu cei care au plecat, lăsându-și aici, în trecut, copilăria, adolescenţa, trupul tânăr și plin de viaţă, umorul și seninul unei tinereţi și unei inocenţe târziu conștientizate, șotiile, pătimirile, iubirile și… prieteniile. Adică o parte din farmecul personalităţii lor. Ei sunt cei care preţuiesc și cultivă prieteniile de demult, pentru că au investit în ele mult suflet și nu vor să-l piardă. Ei știu că acele fire nevăzute care îi leagă de prietenii de departe sunt componente ale identităţii lor, fără de care nu ar mai fi întregi. Este, oare, un imbold egoist să vrem să conservăm în sufletul prietenilor, puse la păstrare pentru toată viaţa, toate acele amintiri ce ne fac unici și fermecători, care ne dau stabilitate și încredere că știm cine suntem?

Companionul

La origini, „companion” însemna „cel cu care împarţi pâinea pe un drum comun”. Azi, dincolo de vechile rezonanţe militare, prietenul companion ar fi acela cu care petreci mult timp sau traversezi un răstimp crucial, cu care treci prin experienţe semnificative, prin încercări sau răspântii ale vieţii. Toate acestea sudează relaţia sufletească definitiv, de obicei. Excepţie fac cazurile de trădări, ce pot fi dramatice pentru sufletul și personalitatea celor separaţi astfel.

Se spune că, atunci când ne amintim de persoanele pe care le-am întâlnit la un moment dat, ceea ce revine cel mai pregnant în memorie nu e ceea ce sunt ele, ce au spus, au scris, nici alte fapte ori date personale, ci felul în care ne-au făcut să ne simţim. Prietenul companion e valoros pentru felul în care te face să te simţi; să-ţi dorești să petreci o parte din viaţă alături de el, să-i cauţi compania și participarea la evenimentele tale importante și să te transformi împreună cu el, să-i semeni tot mai mult. El e cel faţă de care ţi se formează instinctiv un simţ al reciprocităţii, o dorinţă de a dărui și a primi. Acest fel de prieten ţi-e camarad, ţi-e tovarăș în toate; între voi se creează ușor o comunicare profundă, uneori doar din priviri sau cu coduri și mesaje doar de voi știute; împărtășiţi preferinţe, visuri, planuri, ocupaţii, stiluri de viaţă.

Prietenul companion este ca un frate, adesea cu o sensibilitate și o intuiţie de frate geamăn. Din acest sentiment puternic al dependenţei și loialităţii reciproce s-a și născut obiceiul cavaleresc al „înfrăţirii de cruce”, cu promisiuni și jurăminte.

Totuși, această conexiune puternică și durabilă, ca faţă de un geamăn, se poate diminua prin proba acelei depărtări ireversibile despre care vorbeam. Odată cu trecerea timpului, cu avansarea în vârstă și într-o viaţă străină de a celuilalt, toate acele fire nevăzute se evaporă și devin amintiri. Așa se explică de ce, la revederea după mulţi ani, doi foști rememorează mai mult decât relatează ce au trăit între timp; sunt mai dornici să refacă acea camaraderie de tinereţe decât să recunoască realitatea că au devenit amândoi, treptat, alte persoane decât erau în trecutul lor comun. Mai mult, prezentul se poate dovedi dezamăgitor: Unde se ascunde marele sportiv licean în domnul plinuţ, specialist în IT? Unde este șarmul irezistibil al celei declarate „Miss promoţia 1995”? Ce s-a întâmplat cu poetul rebel, student la Litere, care acum e pensionar și nu mai scrie versuri? De ce s-a așternut praful pe chitara vecinului meu de bloc? Cum de s-a destrămat cel mai solid cuplu din facultate, care era modelul nostru? Etc.

Copacul

Mai există un tip de prieten: prietenul „copac”, aproape atemporal. Este acela de care ai nevoie ca de un sprijin ferm, ca de un punct stabil la care să te raportezi, ca de un reper. El poate fi busola ta în viaţă, tocmai pentru că nu ţi-e tot timpul alături, implicat în aceleași activităţi și evenimente, nici în trăsnăile sau greșelile tale. Uneori, nici nu prea îţi seamănă, dar este cel mai potrivit pentru o discuţie cu sufletul deschis. El te înţelege ca nimeni altul. E cel care știe să te asculte cu mintea și cu inima; care vede mereu altfel, mai limpede, mai „de sus” situaţia ta, problema ta, care are mereu generozitatea de a te ajuta menajându-ţi rănile. Are un simţ al rezonabilului, te aduce pe linia de plutire, îţi dă încredere în tine, te ceartă, te împacă, te redresează.

În mod miraculos, prietenul „copac” are într-adevăr statornicia unui copac, în sensul că e de găsit de fiecare dată, în același fel, în același „loc”: între despărţirea de el și revederea lui poate trece oricât de mult timp, fără ca asta să afecteze reîntâlnirea, relaţia și deschiderea. Firul confesiunilor poate fi reluat de unde rămăsese, fără prea multă pregătire, fără ocol.

Cumva, el știe că, atunci când îl cauţi, ai nevoie de prezenţa lui echilibrantă și se află acolo, lângă tine, chiar dacă la distanţă fizică de mii de kilometri. Este confidentul ideal, ca o ancoră a ta în viaţa redusă la esenţă, dincolo de agitaţia cotidiană. Uneori, sprijinul lui pentru tine constă, pur și simplu, în a te asculta, a empatiza cu tine, a te încuraja sau, dacă nu vede o rezolvare, a purta poverile cu tine – așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel (Galateni 6:2).

Acest fel de prietenie implică din partea confidentului o răspundere și un respect pentru încrederea acordată de confesor. Prietenul „copac” nu inspiră reciprocitate și nu presupune asemănare, ca în cazul prietenului companion. Mai mult, se poate ca prietenul „copac” să fie atât de diferit de tine, sub aspectul caracterial și al personalităţii, încât nici să nu puteţi împărtăși activităţi și proiecte. Însă vă leagă preţuirea reciprocă, admiraţia, recunoștinţa, chiar complicitatea unor necazuri rezolvate împreună. Acest prieten e cel care vine cu un sfat înţelept când i-l ceri, cu o viziune nouă, inspiratoare, un îndemn alinător; nu se dă înapoi dacă e nevoie să-ţi ia apărarea, să-ţi facă dreptate, să te aline sufletește ori chiar să se sacrifice pentru tine; te mângâie și te îmbrăţișează cu vorba, de la distanţă; nu pregetă să pună umărul la a urni lucrurile când ești în impas. Ce dulce sună vorbele lui: „Lasă pe mine, mă ocup eu, am o idee!”…

Asemenea copacului, stabilitatea lui te atrage și calmul lui te liniștește. E posibil să fie de o vârstă mai înaintată decât a ta sau să aibă o pregătire diferită, însă, cu siguranţă, are o inteligenţă emoţională aparte și o înţelepciune care nu e lumească, e cerească.

Tocmai de aici îi vine dărnicia. De obicei, astfel de „copaci” îţi sunt prieteni și după moarte, prin spiritualitatea lor persistentă. Și, asemenea copacilor care mor în picioare, și prietenii aceștia rămân în memoria afectivă și continuă să ne susţină, în gând, ca printr-un arhetip inconștient al Prietenului: „Am să te ţin sus!” „Ce-i al tău e pus deoparte!” „Tu trebuie să strălucești!” „Nu suntem singuri. Euharistia din suflet!”…

Am fost privilegiată să am asemenea prieten „copac” și îi datorez ceea ce am devenit, în mare măsură, chiar dacă s-a stins din viaţă acum 15 ani. Graţie acestei prietenii am învăţat să înfrunt singurătatea, să preţuiesc timpul ca pe o resursă, să manifest recunoștinţă Cerului pentru tot ce mi-a fost dat să trăiesc și să caut lecţia de învăţat din toate acestea. Sunt inestimabile aceste prietenii și, în timp, realizăm tot mai mult suportul lor moral.

Iar, dacă alţii ne acordă privilegiul și mai mare de a le fi noi lor prieteni „copac”, atunci să ne bucurăm că avem șansa de a-i iubi durabil, după măsura cea mai înaltă pe care ne-a dat-o Prietenul tuturor, Mântuitorul. Să le spunem, cu un zâmbet cald: „Dacă ai nevoie de mine, știi unde mă găsești. Sunt aici. Te aștept.”

Corina Matei este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţele Comunicării și Relaţii Internaţionale, Universitatea “Titu Maiorescu”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Corina Matei

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Aș vrea și eu să cred – dar nu pot

17 ianuarie 2021 Isus a strigat: „Cine crede în Mine, nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine”.(Ioan 12:44) Video AICI. Cineva drag îmi spunea înainte de a muri: „Aș vrea și eu să cred ca tine, dar nu pot.”Mi-am dat seama că inclusiv credința este un dar de la Dumnezeu. Este harul lui Dumnezeu pentru muritori. Lumea e plina de tot felul de credințe. Este foarte important în cine crezi. Când crezi în Cristos, crezi […]

todayJanuary 19, 2021 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%