Sunt ce m-ai învăţat să fiu

Perspectivele asupra noastră ca indivizi, asupra lumii și chiar asupra lui Dumnezeu pe care le-am căpătat în copilărie devin credinţe care filtrează și direcţionează alegerile pe care le facem ca adulţi. Unele dintre aceste credinţe ne ajută. Altele nu. De fapt, de multe ori, blocajele de care ne lovim în viaţa de adult sunt pricinuite de aceste filtre.

În cartea Arta uitată a gânditului, dr. Neil Nedley afirmă că „filtrele mintale pot face ca până și cele mai obiective informaţii să nu fie primite în cea mai corectă formă. În situaţiile în care se iau decizii proaste, mai degrabă filtrele sunt cele care furnizează informaţiile decât sursele valide de informare”[1].

Mesajele pe care copiii le primesc, fie direct, prin cuvinte, fie indirect, prin comportamente și emoţii, contribuie la formarea unei anumite perspective asupra vieţii, care descrie modul în care copiii se văd pe ei înșiși, văd lumea înconjurătoare și pe Dumnezeu. Când sunt repetate și însoţite de emoţii, aceste mesaje devin parte integrantă din modul de gândire al copilului, dând naștere la tipare de comportament și convingeri personale ce devin fundamentale pentru modul în care o persoană înţelege și interacţionează cu lumea, devenind asemenea unor piloni în structura lor mintală.

Tristele profeţii care se autoîmplinesc

Conceptul de „profeţie care se autoîmplinește” ne ajută să înţelegem modul în care o convingere iniţială poate duce la comportamente care, în mod indirect, validează și consolidează convingerea respectivă. Mintea caută dovezi pentru a susţine ceea ce crede că este adevărat, chiar și în cazul în care convingerea nu este bazată pe realitate. De exemplu, dacă unui copil i s-a transmis direct sau indirect că nu are abilităţi practice – sparge un pahar și primește reacţii negative, cum ar fi „of, iar ai spart un pahar”, sau o tăcere acuzatoare –, el poate începe să creadă că nu este capabil când vine vorba de activităţi practice. Poate ajunge să perceapă orice incident similar ca o confirmare a lipsei sale de îndemânare. Chiar dacă are succes în alte activităţi practice (poate să spele vasele fără să le spargă, construiește lucruri cu mâinile sale sau face castele de nisip frumoase etc.), copilul va tinde să minimalizeze aceste realizări, crezând că probabil „oricine poate face asta” sau că „asta nu e așa de greu”. Acest tip de gândire îl determină să evite oportunităţi care i-ar permite să-și dezvolte abilităţile practice, deoarece convingerea iniţială acţionează ca un obstacol în calea încercării și a învăţării. Prin evitarea acestor oportunităţi, copilul întărește, de fapt, convingerea iniţială, creând un ciclu în care gândurile și comportamentele se alimentează reciproc într-un mod negativ.

Modul în care părinţii comunică și relaţionează cu copiii lor, mai ales în raport cu greșelile și comportamentele lor nedorite, are o mare influenţă asupra formării filtrelor mintale. Dacă un copil supărat este consolat cu o ciocolată sau un cadou, el va învăţa că alinarea și fericirea depind de factori externi și de plăceri materiale, predispoziţie ce poate duce la căutarea plăcerii în relaţii, substanţe sau alimentaţie excesivă pe termen lung.

Copiii au nevoie de siguranţă, de acceptare, și se raportează la părinte ca la o persoană infailibilă și atotștiutoare. Părintele reprezintă de fapt siguranţa lui, și atunci îi este imposibil să îl pună sub semnul întrebării. Chiar dacă se simt nedreptăţiţi uneori în relaţia cu părinţii, la vârstele mici copiii tind să-și atribuie vina, dornici să câștige atenţia, dragostea și validarea acestora.

Copiii lipsiţi de un atașament care să le ofere siguranţă pot dezvolta convingerea că sunt răi și de neiubit. Ajung să vadă pericole și acolo unde nu există și reacţionează exagerat la anumite situaţii dificile, ceea ce poate duce la conflicte continue cu cei din jur, comportament agresiv și controlator și erodarea stimei de sine.

Un copil neglijat emoţional de părinţi ocupaţi poate interpreta această situaţie ca pe o reflectare a propriei valori insuficiente. Dacă își exprimă în moduri plăcute sau mai puţin plăcute (în cazul copiilor foarte mici) nevoia de atenţie și este ignorat, convingerea sa că este lipsit de valoare, că nu contează, se consolidează. Sentimentul de singurătate amplifică această percepţie, ducând la o credinţă interioară că nu este demn de iubire sau de apreciere. Treptat, nici nu va mai îndrăzni să își asculte nevoia de a fi împreună cu ceilalţi, de conectare, pentru că deja crede că nu merită și va aduna în continuare confirmările care îi întăresc această percepţie. Dacă perseverează în dorinţa de a se conecta, atunci va căuta tot felul de modalităţi de a câștiga atenţia. În cazurile fericite, va fi foarte ascultător, își va surprinde părinţii cu lucruri plăcute în speranţa că doar-doar va primi ceva aplauze sau nu va comenta chiar dacă anumite lucruri nu îi plac. În relaţia cu copiii de vârsta lui, convingerea că nu contează s-ar putea traduce în „ceilalţi sunt răi și nu mă plac, nu vor să se joace cu mine”. Până va deveni adult, acest mesaj se va fi transformat deja într-o credinţă lăuntrică fermă că nu e suficient de bun sau că trebuie să se dea peste cap ca să demonstreze că are valoare și să fie validat. De aceea va îndrăzni puţin, va fi reţinut și își va limita visurile.

Atunci când părinţii sunt excesivi de controlatori, îl fac pe copil să se simtă neputincios. Părinţii perfecţioniști pot genera în copil o presiune de a încerca să-i mulţumească constant. Copiii resimt eșecul de a-și mulţumi părinţii și în cele din urmă apare senzaţia de neputinţă și resemnarea cu această senzaţie. Valoarea personală este asociată cu capacitatea de îndeplinire a așteptărilor părinţilor.

Inclusiv simple remarci precum „nu vorbi neîntrebat” sau „stai și tu cuminte”, făcute repetat, fără ca părintele să bage de seamă ce e în spatele nevoii copilului de a întreba, de a vorbi, de a ţopăi, pot inhiba exprimarea liberă a copilului. Ca adult, acesta poate manifesta reticenţă în comunicarea publică sau în exprimarea bucuriei într-o manieră dinamică.

Funcţionând în astfel de tipare, copilul se poate deconecta de la sine, de la dorinţele, nevoile sau bucuriile sale. Își pierde din curiozitate, libertatea de a se exprima, de a explora și de a inova. Acesta este preţul plătit în încercarea de a-și proteja nevoia de siguranţă.

În viaţa de adult, blocajele apar când convingerile din copilărie sunt înfruntate, pentru că aceste comportamente care ne-au susţinut în copilărie nu ne mai sunt de folos acum. Un simplu „nu vorbi cu străinii”, care ne-a protejat când eram mici, ne poate crea dificultăţi când întâlnim oameni noi. Convingerile care înainte ne protejau acum ne sabotează.

Principalul sabotor

Pentru a menţine o zonă de confort și siguranţă, copiii pot încerca să dezvolte anumite tipare de gândire, însă, din păcate, există o tendinţă în fiecare dintre noi de a întreţine un critic intern care este rar în favoarea noastră. Acest critic intern ne supraveghează și ne analizează constant acţiunile, fie că se referă la noi înșine, la ceilalţi sau la circumstanţe. Criticul interior este acel glas care ne admonestează aspru pentru orice greșeală minoră, care ne induce temeri exagerate privind viitorul, care amplifică percepţia riscurilor, care ne trezește în timpul nopţii cu anxietăţi și care observă aspectele negative din relaţiile cu ceilalţi sau din dinamica unui grup.

Criticul intern poate utiliza gândirea în termeni absoluţi, în alb și negru: „Dacă nu am luat 10, atunci sunt un/o ratat(ă).” Sau poate minimaliza realizările: „Cum de nu am știut răspunsul la întrebarea 100 (chiar dacă am răspuns corect la 99 din ele)?” Sau ne poate împinge să interpretăm orice feedback sau comentariu ca fiind îndreptat direct împotriva noastră: „Șeful cu siguranţă se referea la mine când a spus…”. De asemenea, criticul intern poate crea imperative nerealiste, precum: „Ar trebui să pot prezenta proiectul fără nicio emoţie” sau: „Trebuie să lucrez peste program pentru a termina.”

În privinţa celorlalţi, criticul intern tinde să generalizeze și să aplice etichete, de exemplu: „Toţi oamenii sunt răi”, „femeile nu ar trebui să aibă poziţii de conducere” sau să pună excesiv de multă presiune pe responsabilitate: „Cum a putut să nu ajungă la întâlnire?” Poate presupune și gândurile altora: „Dacă a părăsit sala, înseamnă că nu îi place seminarul.”

Când vine vorba de situaţii, criticul intern adesea anticipează rezultate negative, de exemplu: „Examenul va fi cu siguranţă dificil, nu merită să încerc” sau dă vina pe circumstanţe: „Dacă nu ar fi plouat, aș fi reușit să fac cei 10 000 de pași astăzi.”

Alte voci

Convingerea copilului că este neputincios va contribui, pe termen lung, la dezvoltarea unei mentalităţi de victimă. Va deveni hipersensibil la propriile sentimente, în special la cele de durere, și va căuta în mod constant să caute cauze externe pentru problemele sale, deoarece se simte incapabil să controleze sau să influenţeze mediul înconjurător. Într-o astfel de mentalitate, copilul poate deveni chiar victima propriilor percepţii, renunţând la ideea de a prelua controlul și de a se schimba. O expresie comună în acest context ar fi: „Ce să fac? Ăsta/Asta sunt.”

Pe de altă parte, convingerea că trebuie să mulţumească pe toată lumea pentru a obţine apreciere poate duce la formarea unui caracter inconstant la maturitate. Ca adult, se va strădui să câștige atenţia fiind serviabil, flatând oamenii și oferindu-le sprijin. Rezultatul va fi însă o doză consistentă de resentimente, întrucât nu își mai respectă valorile și nu își îndeplinește propriile nevoi.

Convingerea că totul trebuie să fie perfect și că nu există loc pentru erori poate duce la dezvoltarea perfecţionismului, care, la rândul său, crește susceptibilitatea la anxietate. O preocupare excesivă pentru ordine și structură, împreună cu așteptări nerealiste faţă de sine și de ceilalţi, poate crea o presiune enormă.

Teama de a-i supăra pe ceilalţi poate duce la adoptarea unui comportament evitant. Pentru a menţine armonia și confortul, persoana în cauză va evita conflictele și sarcinile dificile, ratând astfel oportunităţile de dezvoltare și de creștere care pot fi asociate cu astfel de provocări.

Convingerea că trebuie să câștige dragostea celorlalţi și să demonstreze că merită aprecierea lor poate duce la dezvoltarea unui comportament axat pe reușite. O astfel de persoană poate deveni dependentă de performanţă pentru a-și menţine stima de sine și a se simţi validată. Aceasta creează un ciclu nesfârșit, în care succesul recent se estompează rapid, fiind înlocuit de nevoia de a atinge un alt obiectiv.

Autosabotajul și viaţa spirituală

O persoană care se simte obligată să aibă control asupra tuturor aspectelor vieţii și care are dificultăţi de a avea încredere în alţii, va întâmpina provocări când vine vorba să-și încredinţeze viaţa lui Dumnezeu, în special în momentele de stres. De multe ori, acest zbucium intern în relaţia cu Divinitatea este legat de incapacitatea de a renunţa la control, deoarece mintea ne îndeamnă să credem că numai noi putem găsi soluţia adecvată. De exemplu, o mamă se confrunta cu nevoia de a înceta să se mai îngrijoreze pentru lucrurile ce nu pot fi sub influenţa ei, când i s-a căsătorit fiica, tocmai pentru că era obișnuită să controleze viaţa fiicei ei. Comportamentul acesta fusese învăţat în relaţiile cu cei zece fraţi mai mici pentru care fusese și soră mai mare, și mamă.

Un perfecţionist ar putea avea dificultăţi în ce privește acceptarea iertării divine pentru că nu este dispus să se ierte pe sine. În această mentalitate, păcatul este ceva de neconceput și proiectează aceeași rigiditate asupra imaginii lui Dumnezeu. Această atitudine subestimează în esenţă valoarea sacrificiului divin. De asemenea, dacă în copilărie am fost încurajaţi să ne exprimăm curiozitatea doar în moduri rigide și structurate, există riscul de a accepta fără discernământ învăţăturile religioase și de a ne trăi viaţa spirituală în rutină. Însă Dumnezeu poate fi înţeles și apreciat într-o manieră mai profundă atunci când suntem dispuși să explorăm și să ne punem întrebări cu o minte deschisă.

Cel care tinde să îi mulţumească pe toţi riscă să nu aibă puterea interioară și încrederea necesară pentru a-și exprima convingerile religioase. Cel care încearcă să îi salveze pe toţi se așază de multe ori în locul lui Dumnezeu, acordându-și sieși o valoare superioară valorii celorlalţi. Convingerea că „ei nu pot; doar eu știu cum și îi pot ajuta” se instalase eronat în mintea unei fetiţe. Tatăl, șofer de ambulanţă, sărea în ajutorul tuturor, neţinând cont de timp liber sau măcar de propriile probleme de sănătate. Ajunsă la vârsta adultă, a simţit că tendinţa de a prelua durerile altora nu e benefică. Cu toate acestea, iniţial nu și-a dat seama că acest comportament al ei a fost influenţat de modelul pe care tatăl ei i l-a oferit în copilărie. Descătușarea poate veni doar în urma conștientizării. Acest lucru implică recunoașterea legăturii dintre propriul comportament și cel al tatălui și înţelegerea faptului că oamenii din jur au capacitatea și dreptul de a se descurca singuri.

O persoană cu un comportament axat pe performanţă poate dezvolta o înclinaţie spre a-și câștiga mântuirea prin acţiuni și poate căuta recunoașterea celorlalţi pentru eforturile sale. În contrast, o persoană cu o mentalitate de victimă poate fi prinsă într-un ciclu repetitiv de comportament dăunător.

Reversul medaliei

Formarea concepţiilor și a credinţelor nu are doar implicaţii negative, ci și beneficii substanţiale. Să ne imaginăm un adult care, încă din copilărie, și-a construit o viziune echilibrată privind iertarea, exprimarea afecţiunii și respectarea limitelor personale și ale celorlalţi. Aceste credinţe legate de un mod de viaţă echilibrat și sănătos vor funcţiona ca instrumente valoroase în viaţa sa de adult, facilitând relaţii interpersonale sănătoase și o abordare echilibrată a provocărilor.

Este esenţial ca în perioada de formare a copiilor, aceștia să fie înconjuraţi de principii fundamentale care sunt ancorate în dragoste necondiţionată, empatie, dorinţa de a învăţa și de a explora (curiozitate), autocontrol și disciplină, precum și o încredere profundă într-o putere spirituală superioară, adică în Dumnezeu. Aceste valori fundamentale servesc ca temelii solide pentru dezvoltarea lor emoţională, spirituală și socială.

Pentru ca un părinte să le poată transmite aceste convingeri pozitive și constructive copiilor săi, este necesar să înceapă cu conștientizarea propriilor credinţe și modele de gândire, mai ales cele care sunt atât de încorporate, încât funcţionează pe pilot automat. Este esenţial ca părintele să recunoască și să înţeleagă aceste convingeri, ca să poată lua măsuri pentru a se asigura că cele pe care le transmite copiilor săi sunt benefice și sprijină dezvoltarea lor armonioasă.

Simona Condrachi este mindset coach cu experienţă internaţională. Ea a descoperit că doar conștientizarea propriilor filtre mintale va avea că rezultat implementarea unor filtre benefice în mintea copiilor ei.