focul vesnic

În Divina comedie, scrisă de Dante Aligheri la început de secol XIV, iadul este numit „cuibul întristării” și locul unui „veșnic plâns fierbinte”[1] – metafore ale suferinţei fără sfârșit. Perspectiva chinului etern presupune ca fiinţa umană să fie concepută dihotomic (trup + suflet), iar sufletul să fie considerat nemuritor. Aceste două idei au pătruns în creștinism de timpuriu, fiind preluate de la greci direct sau, indirect, prin scrierile evreiești din […]