Timpul, una din comorile purtate în vase de lut

Ceea ce facem în timpul liber este de o importanţă vitală pentru viaţa noastră, dar și pentru a altora. Putem construi sau putem risipi o avere; ne putem clădi caracterul sau îl putem distruge. În esenţă, modul în care petrecem timpul liber exprimă filozofia noastră de viaţă.

Ashpenaz oftă. Ziua fusese insuportabil de fierbinte; în această perioadă a anului, căldura era apăsătoare, chiar dacă briza sufla seara pe deasupra nisipului deșertului. Porţile orașului erau închise, iar căpitanul îi poruncise lui Ashpenaz să rămână de pază, după ce făcuse deja acest lucru toată ziua. În acea seară, întreg orașul se pregătea pentru sărbătoarea lui Ishtar. Cel mai probabil, căpitanul va petrece în compania preferaţilor lui, printre care, din păcate, nu se număra și Ashpenaz. De fapt, chiar în acea după-amiază căpitanul îl catalogase drept leneș, insolent și bun de nimic.

Părinţii lui își puseseră mari speranţe în el. Îl numiseră Ashpenaz, după numele ofiţerului principal de la curtea marelui Nebucadneţar. Poate au crezut că numele îi aduce noroc. L-au trimis la cele mai bune școli din Babilon, dar învăţatul presupunea multă muncă, iar el prefera să se relaxeze.

Până la urmă, s-a decis să aleagă armata – s-ar fi putut bucura de aventură, distracţie și de șansa de a-și clădi un nume. Sau cel puţin asta i s-a spus la recrutare. Și iată-l acum, blocat la nivelul de jos al ierarhiei, făcând de pază zi de zi și chiar noapte de noapte, la nesfârșit, într-o căldură înăbușitoare.[1]

Speranţa din vasele de lut

Nu departe, cam la jumătatea distanţei dintre porţile de pe râu și palat, Daniel ajunsese în camera sa, din cartierul magilor. Își petrecuse cea mai mare parte a zilei la biblioteca regală, cercetând referinţele despre mezi și perși.

La intrarea în cameră, Daniel s-a îndreptat spre fereastra dinspre Ierusalim, și-a ridicat mâinile deasupra capului și a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul lui Avraam. Spre deosebire de majoritatea locuinţelor magilor, locuinţa lui Daniel nu era mobilată luxos. De fapt, pe lângă lucrurile de strictă necesitate, exista un șir de vase de lut de-a lungul peretului interior. Acolo și-a păstrat Daniel comoara – mai multe suluri antice. Mai valoroase chiar decât vasele din templul din Ierusalim, pe care, probabil, Belșaţar le profana chiar în acel moment. Ultimul vas conţinea cel mai preţios sul dintre toate, cel al profetului Ieremia.

Cu grijă, Daniel a extras sulul și l-a desfășurat cu evlavie pe masă, citindu-i din nou cuvintele: „Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. Dar, când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara haldeenilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice.” (Ieremia 25:11-12); „Dar iată ce zice Domnul: «De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta»” (Ieremia 29:10). Sulul vorbea despre 70 de ani, iar această perioadă urma să se încheie curând.

Și, dntr-odată, s-a auzit o bătaie în ușă, iar un soldat din garda regală i-a transmis un  mesaj din partea regelui: „O, Daniel, căpetenie a sfetnicilor, cel mai înţelept dintre magi, maiestatea sa, Belşaţar, fiul lui Nabonid, doreşte să vii imediat la palat. Este vorba de o urgenţă!”

Ce surpriză! Trecuseră câţiva ani de când Daniel fusese chemat la rege. Ultima dată se întâmplase în vremea în care mezii deveniseră o ameninţare pentru regat, iar Nabonid a convocat magii pentru a le cere sfatul. I se recomandase să folosească fonduri din visteria regală pentru a întări frontierele și pentru a trimite trupe cu experienţă care să asigure paza fortificaţiilor.

Doar că Nabonid nu a luat nicio măsură. De fapt, câteva săptămâni mai târziu, el l-a lăsat pe fiul său, Belșaţar, să administreze treburile împărăţiei, alegând o viaţă izolată. La rândul său, Belșaţar nu părea preocupat să-și securizeze regatul. De fapt, încă de la începutul domniei, el a folosit banii visteriei pentru a organiza o petrecere după alta. Iar ultima a fost și cea mai fastuoasă dintre toate.

Gândindu-se la toate acestea, Daniel și-a strâns sulul din care citea și a urmat soldatul din garda regală pe străzile pustii ale orașului.

Poarta prin care s-a strecurat dușmanul

Ashpenaz nu-și găsea locul. Ce n-ar fi dat pentru o gură de aer proaspăt, rece! Și ce dacă trebuia să stea de pază, ca să fie protejate comorile palatului regal, grădinile suspendate, templul lui Marduk? De ce să-i fi păsat așa de mult de ele? În plus, niciun dușman nu ar putea intra vreodată în cetate, era pur și simplu de necucerit – împrejmuită de ziduri masive și de un șanţ de apărare umplut cu apă, în care orice soldat în armură s-ar scufunda ca o piatră. Era timpul pentru un moment de relaxare.

Ashpenaz a îndepărtat tijele de fier și de alamă care blocau poarta, iar ea s-a deschis singură. Privind râul, Ashpenaz a observat că volumul de apă nu era cel obișnuit. Dimpotrivă, râul nu avusese niciodată un nivel atât de scăzut. Prea dornic să se alăture petrecerii, nu și-a bătut capul cu acest amănunt – cine știe, poate că seceta era de vină.

În depărtare, Așhpenaz auzea veselia din cartierul soldaţilor. Nu o auzise mai înainte, zgomotul de la petrecerea de la palat acoperind toate celelalte glasuri. Dar cântecele încetaseră. Poate că cineva ţinea un discurs. El nu avusese niciodată ocazia de a ţine unul.

Mai mult ca sigur era o abundenţă de mâncare și de vin la petrecerea soldaţilor. Și până acum, probabil toţi erau deja prea beţi pentru ca, în cazul că ar fi fost observat, să-și amintească vreunul că el era de paza în noaptea aceea. Cu astfel de gânduri în minte, Ashpenaz porni spre petrecere.

Nu reușise să parcurgă o distanţă prea mare, când auzi în spatele lui tropote. Era ciudat: cine ar putea fi într-o noapte ca asta? S-a uitat în jur, și acolo, în albia râului, a văzut pătrunzând dușmanii. S-a întors să fugă, dar era prea târziu![2]

Ce păzești aici?

Într-o seară, plimbându-se prin grădina palatului Ţarskoe Selo, de lângă Sankt Petersburg, ţarul Nicolae al II-lea și împărăteasa Alexandra au dat de o santinelă care păzea un colţ retras al grădinii. Neînţelegând care ar putea fi scopul pentru care cineva să facă de pază în acel loc, ţarul a întrebat soldatul care era obiectivul pe care-l păzea. „Nu știu, domnule”, a răspuns acesta. „Căpitanul mi-a dat acest ordin.”

Chemat de ţar, căpitanul nu a fost în stare să ofere un motiv, răspunzând pur și simplu că regulamentul cere o santinelă în acel loc. Ţarul a ordonat ca arhivele să fie cercetate pentru a fi găsit motivul pentru care un asemenea loc trebuia supravegheat zi și noapte, an de an.

În cele din urmă s-a descoperit că, în urmă cu mai mult de un secol, Ecaterina cea Mare plantase în locul respectiv un trandafir foarte rar și a ordonat ca o santinelă să păzească floarea. Doar că trandafirul murise de zeci de ani.[3]

Care este comoara pe care o păzim noi? Înţeleptul Solomon ne sfătuiește: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23).

Inima noastră este o comoară care trebuie păstrată în siguranţă. Este cheia viitorului, cheia destinului nostru.

„Mă bucur de Cuvântul Tău, ca cel ce găseşte o mare pradă” (Psalmul 119:162), spunea regele David. Creștinii valdenzi au călătorit uneori deghizaţi în negustori de bijuterii, pentru a avea acces în casele nobililor. După ce își prezentau pietrele preţioase și erau întrebaţi dacă mai au și altceva de vândut, ei răspundeau: „Avem bijuterii încă mai preţioase decât cele pe care le-aţi văzut și am fi bucuroși să vi le arătăm și pe acestea, dacă promiteţi că nu ne veţi trăda clerului. De fapt, avem o piatră atât de strălucitoare, încât, în lumina ei, omul Îl poate vedea pe Dumnezeu; una care poate aprinde dragostea lui Dumnezeu în inima posesorului ei”.[4] Apoi, ei scoteau la lumină porţiuni din Scriptură, cea mai de preţ dintre toate comorile lor.

Cuvântul lui Dumnezeu este o comoară nepreţuită. Există și alte comori pe care trebuie să le protejăm –  resurse, influenţă, talente și, de asemenea, timpul nostru.

Timpul nostru, cheltuit potrivit filosofiei noastre de viaţă

În urmă cu câţiva ani, BBC a scris despre un bărbat sud-coreean în vârstă de 28 de ani, care a murit după ce a jucat jocul Starcraft timp de peste 50 de ore, cu câteva pauze.[5] Ziarele locale au declarat că bărbatul, cu numele de familie Lee, fusese concediat recent din cauză că petrecea prea mult timp cu jocurile pe calculator. Lee a mers la o cafenea locală din orașul Taegu, unde putea folosi internetul. S-a autentificat pe 3 august și a petrecut următoarele două zile cu jocuri. Pentru că bărbatul nu a mai dat niciun semn de viaţă, mama lui Lee le-a cerut unor prieteni să-l găsească și să-l aducă acasă. Atunci când l-au găsit la cafenea, Lee i-a anunţat că nu pleacă din faţa calculatorului până ce nu își termină jocul. Câteva minute mai târziu, bărbatul s-a prăbușit, și a decesta la scurt timp după ce a fost transportat la spital. Un reprezentant al poliţiei din provincia Taegu a declarat reporterilor că decesul a fost cauzat, foarte probabil, de insuficienţa cardiacă provocată de epuizare.

Unii oameni își fac griji cu privire la timpul care le-a mai rămas de trăit. Mai importantă însă decât durata vieţii este maniera în care ne petrecem fiecare zi. În urmă cu câţiva ani, a apărut o reclamă care șoca trecătorii cu mesajul acesta: „Ai 24 de ore de trăit”. Mai jos, cu caractere mai mici, mesajul continua: „Astăzi”. Imaginează-ţi că ai primi brusc vestea că mai ai doar 24 de ore de trăit. Cum ai petrece acel timp? Ce ai face și ce nu ai face în niciun caz?

Ceea ce facem în „timpul nostru liber” este de o importanţă vitală pentru viaţa noastră și a celorlalţi. Putem construi sau putem risipi o avere; ne putem clădi caracterul sau îl putem distruge. În esenţă, ceea ce facem în timpul liber exprimă filozofia noastră de viaţă.

Când Thomas Edison era doar un băiat care vindea ziare în tren, locuia în Detroit între aceste curse. Mulţi tineri ar fi mers la film sau pur și simplu ar fi stat cu prietenii în timpul liber. Dar Edison mergea la biblioteca locală, iar cărţile pe care le-a citit au devenit fundamentul pentru multe dintre invenţiile sale.

Cum vă folosiţi timpul liber? Chiar și 10 minute pot face diferenţa. Pentru că 10 minute pe zi, cinci zile pe săptămână, înseamnă 43 de ore. Este mai mult decât timpul liber pe care îl avem la sfârșitul unei săptămâni!

Timpul liber și priorităţile noastre

Putem face un experiment simplu pentru a învăţa mai mult despre relaţia noastră cu timpul. Luăm un borcan simplu și punem în el pietre mari care încap totuși prin gura borcanului. Atunci când nu mai încape nicio piatră, am putea presupune că borcanul este deja plin, dar acest lucru nu este adevărat.

Acum, vom lua pietriș și-l vom introduce în borcan, scuturând borcanul, așa încât pietrișul să ajungă în spaţiile libere dintre pietre. Va fi borcanul plin atunci când nu mai încape pietriș în el?

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).

Nu încă. Dacă aducem nisip și-l turnăm în borcan, vom observa, pe măsură ce scuturăm borcanul, că acesta se strecoară în spaţiile libere dintre pietrele mari și pietriș. Și totuși, chiar atunci când nu mai putem adăuga niciun firicel de nisip, borcanul nu este încă plin. Luăm un ulcior cu apă și turnăm apă până când borcanul este umplut până la refuz.

Dacă luăm un borcan de aceeași dimensiune și încercăm să adăugăm aceeași cantitate din fiecare ingredient, dar în ordine inversă, începând cu apa, multe dintre pietre nu se vor mai potrivi în borcan. Iată dar concluzia: dacă nu punem mai întâi pietrele mari, nu va mai fi loc pentru ele la final.

Viaţa noastră este alcătuită din alegeri și este esenţial să începem cu problemele de importanţă majoră. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33), a spus Iisus, învăţându-și discipolii să-și stabilească priorităţile, așa cum El Însuși o făcuse. După o zi lungă – o zi care se întinsese până noaptea – „a doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo” (Marcu 1:35).

Ce faci cu timpul tău? Ajuţi o altă fiinţă umană, pentru a-i face viaţa puţin mai bună? Faci ceva pentru a contracara valul de ură care crește în lumea noastră? Lași în urma ta lucruri mai bune decât cele pe care le-ai găsit?

Citește și: Relativitatea timpului

Uneori, suntem atât de prinși în vortexul urgenţelor, încât ratăm ceea ce este cu adevărat important. Întreabă-te: „Ce lucru pot face în această zi, în această oră, în acest moment, care va conta pentru veșnicie?” Timpul este scurt. Este incert; este irecuperabil. Avem nevoie să facem în fiecare zi și în fiecare oră ceva care să ne aducă mai aproape de Dumnezeu. Mai aproape de cer.

„Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corinteni 4:7), scria apostolul Pavel. Am primit de la Dumnezeu o comoară – cât de bine o păzim? Secretul păzirii unei comori este să o preţuiești cu adevărat.  Inamicul va încerca să se strecoare și să fure comoara, dar nu trebuie să-l lași să facă asta!

Concentrează pe ceea ce este cu adevărat important. Păstrează-ţi comoara – timpul, talentele, resursele, influenţa – în siguranţă, în mâinile lui Dumnezeu.

Dr. John Wesley Taylor V. este director asociat al Departamentului Educaţie la Conferinţa Generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, în Maryland, SUA. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.