Toate dovezile în sprijinul contrariului

Nu există niciun argument ultim, raţional, care să poată dovedi, de unul singur, existenţa vreunui lucru din domeniul spiritual.

Într-un articol din 2009 publicat în The Atlantic sub titlul „Toate dovezile în sprijinul contrariului”[1], Lane Wallace spune povestea lui Everett Ruess, un tânăr talentat care, în 1934, s-a dezis de civilizaţie. Cu doi asini ca animale de povară – pesemne una dintre ultimele concesii pe care le-a făcut societăţii –, s-a avântat într-o zonă relativ neexplorată din deșertul sălbatic al statului Utah și nimeni n-a mai auzit nimic de el vreodată.

Pe măsură ce anii au trecut, tot felul de teorii au apărut pentru a-i explica dispariţia: s-a vehiculat că a căzut de pe o stâncă, că a fost luat de o viitură sau că a fost ucis de indieni. Însă, cum nu apărea nicio dovadă concludentă a decesului, Ruess a devenit un soi de erou popular al Vestului. Pentru unii, dispariţia lui a căpătat chiar nuanţe spirituale.

Apoi, în 2009, după zece ani de cercetări, David Roberts, jurnalist la National Geographic Adventure, a descoperit un schelet al cărui ADN părea să semene cu cel al descendenţilor familiei Ruess. Deși, ulterior publicării articolului, un alt test ADN a confirmat că rămășiţele nu erau totuși ale lui Ruess, interesant este, povestea Wallace în articol, cum cei care deveniseră adepţi înfocaţi ai mitului comuniunii mistice a lui Ruess cu deșertul au fost înfuriaţi de concluziile din articolul său. După publicarea acestuia, Roberts a primit un număr semnificativ de scrisori critice, inclusiv unele ameninţătoare.

Oamenilor nu le place când te iei de miturile lor

Se pare că această reacţie negativă este un exemplu al modului în care mintea unui adept înfocat procesează informaţiile noi. „Dacă oamenii pornesc cu o anumită opinie sau o anumită perspectivă asupra unui subiect”, scrie Wallace, „atunci orice dovadă privind contrariul poate provoca «disonanţă cognitivă» – un disconfort cauzat de coexistenţa în minte a două idei ireconciliabile. O modalitate de a rezolva disonanţa ar fi aceea de a renunţa la opinia iniţială sau de a o modifica. Însă [studiile] au arătat că mulţi oameni preferă în schimb să aducă modificări dovezilor aflate în conflict – căutând în mod selectiv informaţii sau argumente care le sprijină poziţia și contestând în același timp sau ignorând orice dovadă în favoarea contrariului, chiar dacă acest lucru e tributar unei logici îndoielnice sau chiar strâmbe.”

Prima dintre aceste reacţii – selectarea doar a informaţiilor care ne sprijină convingerile – este din ce în ce mai răspândită. Pe fondul polarizării ideologice care are loc în societate astăzi, taberele se bazează tot mai mult pe surse de informare care nu fac altceva decât să le consolideze perspectiva asupra lumii deja adoptată. Un studiu din 2014 efectuat de Pew Research Center a analizat căile de acces la informaţii politice: presă, reţele sociale online și discuţii cu prietenii și familia. „În cazul tuturor celor trei domenii, studiul [a descoperit] că persoanele care aveau cele mai consecvente perspective ideologice, fie de stânga, fie de dreapta, accesau fluxuri informaţionale diferite de cele accesate de indivizi cu vederi politice eterogene – iar aceste fluxuri erau foarte diferite unele de celelalte.”

A doua reacţie – contestarea sau ignorarea dovezilor în favoarea contrariului – este și ea vizibilă în polarizarea credinţelor. Iar Wallace evidenţiază o tendinţă și mai tulburătoare, citând un studiu sociologic realizat în colaborare de cercetători de la patru universităţi[2]: „Chiar și atunci când erau puși faţă în faţă cu date convingătoare, bazate pe fapte, din surse în care aveau încredere, mulţi dintre subiecţi găseau totuși modalităţi de a le respinge. Însă cel mai interesant (sau tulburător) aspect al […] studiului a fost faptul că furnizarea de dovezi, date sau argumente suplimentare nu a făcut decât să intensifice această reacţie. Dovezile în favoarea contrariului se pare că sporesc disonanţa cognitivă, de unde și nevoia subiecţilor de a-și diminua disconfortul retrăgându-se într-o ascultare și mai selectivă și în poziţii înregimentate și mai rigide.”[3]

Toate aceste constatări pot părea relevante doar în cazul știinţelor politice, însă un comportament similar poate fi observat în rândul celor care iau poziţie în dezbateri cu privire și la alte convingeri, cum se întâmplă în ce privește relaţia dintre credinţă și știinţă.

În cartea The Atheist’s Guide to Reality: Enjoying Life Without Illusions („Ghidul ateului cu privire la realitate. Cum să savurezi o viaţă fără iluzii”), Alex Rosenberg abordează 15 „întrebări persistente” cu care s-a confruntat omenirea încă de la începuturile ei – întrebări precum: „Care este natura realităţii?”, „Există Dumnezeu?”, „Care este sensul vieţii?”,„Există suflet?”[4]

Rosenberg răspunde fiecărei întrebări cu o doză considerabilă de inteligenţă și cu mai multă eleganţă decât un adept obișnuit al noului ateism. (El preferă termenul „scientism” în defavoarea celui de „ateism” fiindcă, spune el, ar prefera să fie definit mai degrabă prin prisma a ceea ce crede – ceea ce el numește „scientism” – decât prin prisma a ceea ce nu crede – teismul.) „Având în vedere ceea ce știm din știinţe”, scrie el, „răspunsurile sunt toate destul de evidente. Chestiunea cea mai interesantă este să recunoaștem că sunt răspunsuri complet inevitabile, cu condiţia să avem încredere că știinţa poate oferi răspunsuri.”[5]

Potrivit dicţionarelor, „a avea încredere” e sinonim cu „a avea credinţă”. (Mai sunt și dicţionare care sugerează ideea și mai puternică de „certitudine”.) Însă chiar și în discursul celor mai înfocaţi adepţi ai noului ateism apar frecvent exprimări care sugerează un anumit rol al credinţei în edificarea convingerilor lor. Ei au decis totuși să accepte numai dovezi care sunt observabile din punct de vedere materialist. „Avem încredere că știinţa”, spune Rosenberg, „este unicul mod de a dobândi cunoștinţe.”[6] (Iar apare ideea de „încredere”.)

Creștinii recunosc, desigur, că nu există niciun argument ultim, raţional, care să poată dovedi, de unul singur, existenţa vreunui lucru din domeniul spiritual. Și pentru asta este nevoie de încredere. Această încredere se bazează pe Scriptură – nu pe simple observaţii umane – ca expresie ultimă a adevărului. „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3).

„Speranţa creștină”, scrie William Barclay, „este credinţa în spirit împotriva simţurilor. Simţurile spun […]: «Ia în considerare doar ce poţi atinge, gusta, mânui și savura!» […] Simţurile ne spun să profităm de lucrurile de moment; spiritul ne spune că există ceva cu mult dincolo de asta.”[7] Creștinul crede mai degrabă în simţurile sale spirituale decât în simţurile fizice, atunci când vine vorba de marile întrebări existenţiale.

Atunci când disciplina știinţei se va deschide și către ceva dincolo de ceea ce este material, atunci răspunsurile nevăzute la întrebările ultime vor începe cu adevărat să intre în centrul atenţiei. Cum scria apostolul Pavel, „noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Corinteni 4:18).

Gary B. Swanson a lucrat ca editor pentru Collegiate Quarterly (1990–2005), iar în prezent lucrează ca editor pentru Perspective Digest, în cadrul Societăţii Teologice Adventiste.

Acest articol este preluat din revista Dialogue, nr. 2, 2019.

Te-ar putea interesa și: