Persecuție

Toma din Aquino

todayMay 11, 2022

Background
share close

Una dintre surprizele secolului al XX-lea în materie de libertate religioasă a fost Dignitatis Humanae Persona, prima declaraţie despre libertatea religioasă promulgată oficial de către Biserica Romano-Catolică în 1965, la sfârșitul celui de-al doilea Conciliu de la Vatican.[1]

Surpriza rezidă în faptul că trecutul Bisericii Catolice nu poate fi considerat unul eminamente caracterizat de toleranţă. Începând cu secolul al XII-lea, erezia a fost incriminată în Decretul lui Gratian (cca 1140), ereticii fiind consideraţi trădători ai lui Dumnezeu de către papa Inocenţiu al III-lea (1199). Odată cu legiferarea ei la cel de-al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215), persecuţia împotriva ereticilor a debutat cu gruparea valdenzilor și a albigenzilor (catarilor) din nordul Italiei și sudul Franţei.[2]

Definirea ereticilor și a ereziei a fost presărată cu citate din Augustin.[3] De altfel, „niciun autor, creștin sau secular, nu a fost citit mai mult în Vest de-a lungul Evului Mediu ca Augustin“[4]. Acesta este însă reinterpretat, viziunea sa căpătând noi valenţe la intersecţia cu teologia vremii, fapt foarte bine ilustrat de textele celui mai important teolog medieval, Toma din Aquino (cca 1225-1274). Sistemul său filosofico-religios, cunoscut sub numele de tomism, ilustrează foarte bine înţelegerea Evului Mediu în materie de libertate religioasă.

Epitomul catolicismului de Ev Mediu

Născut în castelul familiei, la Roccasecca (Italia), Toma a fost dus de părinţi la mănăstirea benedictină Monte Cassino când avea în jur de cinci ani, pentru a deveni călugăr.[5] Aici s-au pus bazele cunoașterii Bibliei, dar și a scrierilor lui Augustin și Grigore cel Mare (cca 540-604). Din preajma vârstei de 15 ani, Toma își continuă studiile la Napoli, unde se familiarizează cu filosofia lui Aristotel prin intermediul lui Avicenna (980-1037) și al lui Averroes (1126-1198),[6] precum și cu scrierile evreiești prin intermediul lui Maimonide (1135-1204).

Tot aici, Toma se alătură ordinului dominican, în ciuda încercărilor familiei sale de a-l opri. Mai târziu studiază sub Albert cel Mare (cca 1200-1280) la Paris și Köln (1245 1252). În 1256 începe să predea teologie la Paris și începe să scrie una dintre lucrările sale importante, Summa contra Gentiles. Câţiva ani mai târziu (1265), trimis la Roma pentru a înfiinţa o școală dominicană, Toma se apucă să redacteze cea mai importantă operă a sa, Summa Theologica, o sinteză a teologiei creștine cu filosofia aristoteliană.

Toma este convins că doar „acele acţiuni care provin din actul deliberat al voinţei se numesc în mod propriu «umane»“[7]. Voinţa umană tinde spre un singur scop ultim[8], care este identificat cu fericirea care rezidă în unirea cu Creatorul ei[9]. Tocmai de aceea, pentru Toma, necredinţa este cel mai mare păcat, întrucât aceasta conţine aversiune și separare de Dumnezeu.[10] Toţi cei care se îndepărtează în mod voit de învăţăturile care au fost stabilite prin autoritatea bisericii, exprimată în primul rând prin „pontiful suprem“, sunt consideraţi eretici[11], așa cum erau percepuţi catarii și împotriva cărora sunt îndreptate anumite argumente din Summa Theologica.[12]

Toma susţine că aceia „care cândva au primit credinţa [romano-catolică] și au mărturisit-o (…) trebuie constrânși chiar fizic să îndeplinească ce au promis și să ţină ceea ce odată au primit“[13].

Motivul, explică Toma, este că, în timp ce acceptarea credinţei este un act al voinţei, păstrarea acesteia „revine necesităţii“[14]. Astfel, falsificarea credinţei trebuie pedepsită prin excomunicarea ereticilor și, în anumite cazuri, aceștia trebuie „chiar să fie pe drept uciși“[15] de către autorităţile laice.

Pe baza pasajelor biblice din Tit 3:10-11 și Matei 5:44, Toma susţine că biserica poată să-i reprimească pe ereticii penitenţi, manifestând grijă pentru binele lor spiritual. Acest bine însă nu este identic cu binele trupesc, care este doar temporal și adesea în opoziţie cu cel spiritual. Astfel, continuă Toma, „când cei reprimiţi cad pentru a doua oară în erezie, acesta pare să fie semnul inconstanţei lor în ceea ce privește credinţa. Și de aceea cei care se reîntorc din nou sunt primiţi întru căinţă, dar nu astfel încât să fie salvaţi de pedeapsa cu moartea“[16].

Distanţe și nuanţe

El creează o taxonomie a necredinţei conform căreia necredinţa păgânilor este mai puţin gravă decât cea a iudeilor, iar cea a iudeilor este mai puţin gravă decât cea a ereticilor.[17] În viziunea tomistă, păgânii și iudeii „nu trebuie în niciun fel constrânși la credinţă“[18], deoarece credinţa este o alegere personală, cu excepţia cazurilor în care constrângerea este făcută cu scopul de a favoriza răspândirea creștinismului.

Toma susţine că riturile păgânilor pot fi tolerate „fie datorită vreunui bine care provine din ele, fi e datorită vreunui rău care este evitat“[19]. Binele la care Toma se referă este posibilitatea convertirii păgânilor la creștinism, iar răul de evitat constă în potenţialele neînţelegeri care pot apărea. Premisa ordinii comunitare bazate pe legea naturală stă la baza acceptării riturilor iudeilor, care trebuie tolerate deoarece prefigurează adevărul creștin.[20]

Deși Toma aprobă și chiar încurajează pedeapsa cu moartea în cazul ereticilor, este mai tolerant faţă de păgâni sau faţă de iudei.

Argumentele tomiste de mai sus par a fi concepute pentru a justifica practica bisericii și compatibilitatea acesteia cu mesajul Evangheliei, într-o societate în care graniţa dintre puterea civilă și cea religioasă nu era foarte vizibilă.[21] Chiar ordinul dominican, din care făcea parte și Toma, fusese înfiinţat pentru a combate învăţăturile albigenzilor.[22] Astfel se poate spune că „ideea modernă de libertate religioasă era complet străină“[23] de gândirea sa.

Din perspectiva Dignitatis Humanae Persona, Toma din Aquino promovează o libertate religioasă cu aplicabilitate limitată, având restricţii pentru anumite grupuri de persoane.[24] Cu toate acestea, accentul pus pe legea naturală și pe ordinea comunitară rezultantă a avut o influenţă care a trecut dincolo de cea preconizată de Toma, contribuind la dezvoltarea conceptului de autoritate civilă independentă de cea religioasă.[25]

„John P. Kleinz, „Vatican II on Religious Freedom“, în The Catholic Lawyer, vol. 13, nr. 3, 1967, p. 180-181.”

„E. Gregory Wallace, „Justifying Religious Freedom: The Western Tradition“, în Penn State Law Review vol. 114, nr. 2, 2009, p. 532.”

„G. R. Evans, Philosophy and Theology in the Middle Ages, Routledge, Londra, 1993, p. viii.”

„Detaliile biografice sunt adaptate după Jean-Pierre Torrell, „Life and Works“, în The Oxford Handbook of Aquinas, ed. Brian Davies și Eleonore Stump, Oxford University Press, New York, 2012, p. 15-28.”

„Gerald Bray, God Has Spoken: A History of Christian Theology, Crossway, Wheaton, IL, 2014, p. 992.”

„Toma din Aquino, Summa Theologica, ed. Alexander Baumgarten, Polirom, Iași, 2021, 2:12 (Ia IIae, q. 1, a. 1; trad. Vasilica Eugenia Cristea).”

„Ibidem, 2:17 (Ia IIae, q. 1, a. 5).”

„Ibidem, 2:39 (Ia IIae, q. 1, a. 8).”

„Toma din Aquino, Summa Theologica, ed. Alexander Baumgarten (Polirom, Iași, 2016), 3:82-83 (IIa IIae, q. 10, a. 3; trad. Andrei Marinca).”

„Ibidem, 3:98 (IIa IIae, q. 11, a. 2).”

„Vezi, pentru detalii, John Inglis, „A Rationale for Material Elements of Christ’s Human Congnition: Reading Aquinas within His Dominican Theological and Political Context“, Traditio 58 (2003): 269-72.”

„Toma din Aquino, Summa Theologica, ed. cit., 3:88 (IIa IIae, q. 10, a. 8).”

„Ibidem, 3:89 (IIa IIae, q. 10, a. 8).”

„Ibidem, 3:99 (IIa IIae, q. 11, a. 3).”

„Ibidem, 3:101 (IIa IIae, q. 11, a. 3).”

„Ibidem, 3:86 (IIa IIae, q. 10, a. 6).”

„Ibidem, 3:88 (IIa IIae, q. 10, a. 8).”

„Ibidem, 3:93 (IIa IIae, q. 10, a. 11).”

„Ibidem. Pentru detalii, vezi John Y. B. Hood, Aquinas and the Jews, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1995, p. 110-111.”

„Paul E. Sigmund, „Law and Politics“ în Thomas Aquinas: Contemporary Philosophical Perspectives, ed. Brian Davies, Oxford University Press, New York, 2002, p. 328.”

„Gregory M. Reichberg, „Scholastic Arguments for and against Religious Freedom“, în The Thomist vol. 84, nr. 1, 2020, p. 45.”

„E. Gregory Wallace, art. cit., p. 537.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Petre

Rate it

Previous post

Adventiști

Limite | Când să spui da și cum să spui nu, pentru a prelua controlul asupra vieţii tale

Cartea „Limite“ prezintă, dintr-o perspectivă biblică, impunerea unor limite sănătoase între tine și ceea ce se află în exteriorul tău. Ceea ce Dumnezeu dorește pentru tine nu e o viaţă întreagă sacrificată în folosul altora, ci una în care știi când să spui „da“ și cum să spui „nu“ acelor oameni, sau situaţii, care te destabilizează fizic, emoţional, psihic sau spiritual. Creștini fiind, învăţăm că trebuie să oferim iubire și […]

todayMay 10, 2022

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%