„Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoști” | Recenzie de carte „Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoști”

Lumea noastră ferfeniţită de păcat seamănă cu un raion uriaș cu produse care au defecte, și cu cât înţelegem mai repede acest adevăr, cu atât mai bine va fi pentru noi și pentru relaţiile noastre. În cartea sa, „Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoști”, John Ortberg ne invită să descoperim dragostea tangibilă a lui Dumnezeu în mijlocul unei comunităţi în care – în ciuda iluziilor noastre – nimeni nu este „normal”.

Scrisă cu umor și sensibilitate, cartea lui John Ortberg se oprește asupra unei nevoi fundamentale, aceea de a relaţiona cu alţii. Nevoia de a a fi văzuţi, cunoscuţi și iubiţi așa cum suntem și de a-i iubi și sluji pe ceilalţi în ciuda eșecurilor care ar putea surveni din gestionarea imperfectă a unor relaţii dintre oameni imperfecţi.

Prima secţiune a cărţii tratează nevoia noastră de comuniune, în ciuda conflictelor și rănilor pe care ni le provocăm. Păcatul ne-a deformat într-un mod care ne face să semănăm cu acele produse cu defecte, pe care le găsim pe raftul cu reduceri al magazinului. După căderea în păcat, ne-am pierdut normalitatea (cel puţin dacă discutăm despre ea în termenii lui Dumnezeu): „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).

Trăim într-o iluzie atunci când clasificăm oamenii în ciudaţi și normali (desigur, pe noi ne includem fără nicio reţinere în ultima categorie). Dacă nu recunoaștem adevărul că toţi avem fisurile și defectele noastre, pe care ni le-a produs distanţarea de Dumnezeu, vom căuta să-i controlăm sau să-i reparăm pe ceilalţi la nesfârșit. Creștinii care iubesc mai mult idealul pe care îl au despre comunitatea creștină decât comunitatea reală, cu defectele și calităţileei, fac rău acelei comunităţii, oricât de bune le-ar fi intenţiile, scria Dietrich Bonhoeffer.

În a doua parte a acestei prime secţiuni a cărţii, Ortberg insistă asupra importanţei apartenenţei la o comunitate, catalogând-o drept o problemă de viaţă și de moarte. Autorul subscrie viziunii filozofului Jean Vanier, care consideră comunitatea „un loc al învierii”[1]. După ce inventariază cîteva dovezi pe care ni le livrează studiile despre puterea vindecătoare a relaţiilor, Ortberg argumentează ideea că relaţiile dintre oameni au fost planul lui Dumnezeu.

Purtăm în noi un gol pe care doar Dumnezeu îl poate umple, dar, de asemenea, am fost creaţi cu un „vid cu formă umană” . E un gol pentru care nu există un substituent, punctează Ortberg, subliniind că în Eden, acolo unde se bucura de o stare de intimitate cu Creatorul său, fiind iubit și cunoscut în mod deplin de El, Adam era totuși „singur”. Acesta este adjectivul pe care îl folosește Biblia pentru a-l descrie înainte ca Dumnezeu să o fi creat pe Eva.

Pentru a creiona o imagine despre visul lui Dumnezeu în ce privește comunitatea, Ortberg își conduce cititorii într-o analiză a motivelor pentru care El a creat omul după chipul și asemănarea Lui. Legăturile dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt definite de iubire și de slujire reciprocă, iar crearea omului a fost un rezultat al dorinţei Trinităţii ca și alte fiinţe să cunoască această bucurie a comuniunii și a unităţii perfecte.

„O comunitate de oameni iubitori poartă semnătura lui Dumnezeu”, remarcă autorul, observând că acest mister al legăturii din interiorul Trinităţii se decantează în relaţiile dintre cei care văd în comunitate mai mult decât o reţea de susţinere emoţională. Dumnezeu promite că Se va alătura oricărui grup unit în bucuria, slujirea și supunerea reciprocă prezente în cercul Trinităţii („Acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu sunt și Eu în mijlocul lor” –  Matei 18:20).

Am fost primiţi în această comunitate cu preţul vieţii Fiului lui Dumnezeu, așa încât este datoria și privilegiul nostru de a realiza visul Lui, iubind oamenii așa cum sunt ei, slujind pentru vindecarea lor și ajutându-i să crească din punct de vedere spiritual.

A doua secţiune a cărţii reprezintă un ghid pentru iniţierea și menţinerea relaţiilor veritabile fără (prea multă) suferinţă. Autenticitatea sau dispoziţia de a trăi „cu faţa descoperită” este eliberatoare pentru noi, cei deprinși să ne ascundem sub văluri, pentru a-i convinge pe alţii că suntem mai buni decât suntem în realitate. Prieteniile reale nu se nasc însă decât între oameni dispuși să se dezgolească, să-și arate faţa reală, pentru că „poţi fi pe de-a-ntregul iubit doar dacă ești cunoscut pe de-a-ntregul”.[2]

Acceptarea este esenţială în toate relaţiile noastre (de familie, de prietenie sau din grupurile mici), dar prea adesea ne surprindem purtând pietre în mâinile și inimile noastre, aidoma celor care au târât-o înaintea lui Iisus pe femeia adulteră. John Ortberg ne provoacă să ne imaginăm cum ar arăta o biserică în care nu există aruncători de pietre. Chiar dacă o asemenea comunitate pare utopică, ar trebui să facem eforturi pentru a o clădi, începând cu noi înșine; întrebându-ne de câte ori am sufocat cu aluviunile judecăţilor noastre pe cei care se simt deja zdrobiţi și pierduţi. Acceptarea și iertarea vor reuși acolo unde condamnarea și critica vor eșua lamentabil – în schimbarea vieţilor celor pe care Iisus îi caută prin noi – așa că noi înșine avem nevoie de har pentru a fi schimbaţi din aruncători de pietre în spărgători de acoperișuri (Marcu 2: 1-12)

Autorul analizează, de asemenea, rolul pe care îl joacă empatia (sau arta de a citi oamenii și de a rezona cu ei) și abilitatea de a rezolva conflictele în viaţa unei comunităţii. Poate că am devenit afoni emoţionali, dar oamenii chiar poartă indicatoare care ne arată ce simt și ce nevoi au, doar trebuie să învăţăm să le observăm și să le decriptăm. Ortberg prezintă un plan în șapte pași de gestionare a conflictelor, amintindu-le celor care speră că semenii lor vor deveni suficient de maturi pentru a întreţine doar relaţii armonioase că „a fi în viaţă înseamnă a fi în conflict”.[3]

Ultima secţiune a cărţii dezvăluie câteva secrete ale relaţiilor puternice. Dacă unele dintre ele nu mai sunt un secret pentru nimeni (de exemplu, iertarea), altele ne provoacă să ne reconsiderăm atitudinea faţă de relaţii și de problemele care apar în interiorul lor. Într-o vreme în care evităm oglinzile, cântarele și orice instrument care să ne arate adevărul pe care pretindem că vrem să îl știm despre noi, confruntarea este un dar, susţine autorul.

„Comunitatea este locul în care ne urcăm pe cântar”[4], notează Ortberg, convins că o comunitate creștină autentică trebui să aibă oameni care spun adevărul: care ne atrag atenţia la starea inimii noastre, ne ajută să aducem la lumină motivaţiile noastre sau ne avertizează cu privire la comportamentele greșite.

Ne recunoaștem greșelile, ne dezvoltăm și ne respectăm angajamentele asumate mai ușor dacă avem lângă noi oameni cărora le pasă suficient de mult de soarta noastră încât să ne spună adevărul. Ortberg face o diferenţă clară între oamenii care spun adevărul și cei care vânează greșelile și eșecurile inevitabile. De fapt, el avertizează împotriva pericolului convertirii unor comunităţi religioase în sisteme în care unii încearcă să controleze viaţa celorlalţi, subliniind faptul că, într-o comunitate sănătoasă, fiecare membru rămîne pe deplin responsabil de viaţa sa.

În ultimul capitol al cărţii, Ortberg ne prezintă câteva imagini developate din Apocalipsa, lui Ioan (sunt prezente totuși, în această ultimă secţiune și câteva metafore și idei care poartă amprenta crezului denominaţional al autorului).

Viziunile lui Ioan arată că, departe de a fi sfârșitul comunităţii, planul lui Dumnezeu este de a clădi o comunitate veșnică, pe care El o va susţine și din care va face parte, fiind  „cel mai glorios locuitor” al acesteia. Cerul este o Persoană, subliniază autorul, iar atunci când Îl vom vedea faţă în faţă, marea luptă dintre bine și rău se va fi încheiat.

Nu vom mai simţi apăsarea singurătăţii, nu ne vom mai frânge sub greutatea fisurilor noastre, nu vom simţi durerea de a fi plasaţi în raionul produselor cu defecte evidente sau mai puţin sesizabile, ci vom fi devenit ceea ce El a plănuit de la început să fim. Vom continua povestea noastră cu El, una fără final, în care, după cum punctează C.S. Lewis, „fiecare capitol va fi mai bun decât cel dinainte”.[5]

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.