Ultima lacrimă

Mă aflam în aeroport, în așteptarea îmbarcării. La un moment dat în difuzoare au fost rostite numele a patru persoane ce erau așteptate la o poartă de îmbarcare din apropiere. Persoanele respective au fost strigate de trei ori. La un moment dat, personalul s-a retras, iar ușa s-a închis în spatele lor. La puţin timp după aceea și-a făcut apariţia o familie modestă. Dezorientarea cu care priveau în dreapta și în stânga trăda teama lor că deja pierduseră avionul.

M-am apropiat de ei și am încercat să-i ajut, ocazie cu care am aflat motivul pentru care rataseră îmbarcarea: întârziaseră în zona magazinelor. Amărăciunea lor era pe măsura faptului că nu își permiteau să plătească prea des o excursie de felul acela. Biletele de avion le fuseseră plătite de niște prieteni, pentru a le oferi ocazia să își viziteze rudele dintr-o ţară îndepărtată. Copiii nu reușiseră însă să se dezlipească de vitrinele magazinelor din aeroport și astfel au ajuns să rateze îmbarcarea.

Ultima chemare a harului

Întâmplarea aceasta mi-a amintit de un eveniment de importanţă majoră studiat de cei pasionaţi să înţeleagă etapele sfârșitului istoriei planetei Pământ – „închiderea harului”.

Apostolul Ioan ne oferă o descriere a acestui moment solemn: „Apoi mi-a zis: «Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui»” (Apocalipsa 22:10-12).

Textul biblic ne înștiinţează că, înainte de momentul revenirii lui Iisus Hristos, va exista un punct terminus al posibilităţii noastre de a alege. O limită de la care, indiferent de profunzimea regretelor noastre pentru alegerile greșite făcute, nu vom mai putea beneficia de iertarea pe care Dumnezeu ne-o oferă astăzi. Un moment din care nu vom mai putea schimba cu niciun chip destinaţia pe care ne-am ales-o pentru veșnicie.

Dramatismul momentului descris de Ioan este accentuat de scrierile inspirate ale autoarei Ellen White, care evidenţiază rolul special pe care Îl joacă Hristos în această scenă: Atunci „ultima lacrimă pentru păcătoși fusese vărsată, ultima rugăciune în agonie fusese înălţată, ultima povară, purtată, ultima avertizare, dată. Glasul dulce al harului nu avea să-i mai invite. Atunci când sfinţii și cerul întreg fuseseră interesaţi de salvarea lor, ei înșiși nu fuseseră interesaţi” (Istoria mântuirii, p. 404, orig.) Din momentul în care rolul de mijlocitor al lui Iisus Hristos se va încheia, fiecare va continua să fie ceea ce a ales până atunci să fie.

Timpul de probă are un hotar

O primă realitate ce se desprinde din istoria biblică este aceea că Dumnezeu oferă omului perioade determinate de timp pentru ca acesta să ia o decizie.

Din relatarea biblică despre potop aflăm că degradarea morală a celor care au ales să trăiască fără Dumnezeu L-a determinat să ia decizia de a încheia această etapă printr-un potop. Prin vocea lui Noe, Dumnezeu a făcut un apel pentru reconsiderarea deciziilor antediluvienilor, care a fost reînnoit timp de 120 de ani. Lacrimile Lui s-au amestecat cu chemările la salvarea de dinaintea șuvoaielor potopului.

Posibilitatea salvării a fost fructificată doar de Noe și de familia lui. După ani de apeluri mișcătoare, a venit ziua în care ușa corabiei a fost închisă pentru totdeauna. Înainte ca apele potopului să se fi revărsat peste lume era deja prea târziu pentru reconsiderarea deciziei deja luate.

Oricare ar fi răspunsul omului la apelul lui Dumnezeu, în fixarea acestor perioade de har deslușim dorul fierbinte al lui Dumnezeu de a-Și aduce copiii rătăciţi la Sine.

În Noul Testament distingem o secvenţă crucială din istoria poporului Israel în care harul de atâtea ori respins este pe cale să se retragă de la beneficiarii indiferenţi.

Viaţa religioasă a poporului iudeu ajunsese să fie limitată doar la niște forme lipsite de conţinut. Dincolo de afirmarea unor crezuri, viaţa concretă, reală, era trăită într-o opoziţie flagrantă cu acestea. În acest context, venirea lui Hristos a fost o ocazie de salvare a unei naţiuni atât de iubite, pe care El o chema la o trăire autentică a valorilor afirmate. Din păcate, respingerea mesajelor Lui a culminat cu decizia așezării Lui pe cruce.

Cu doar câteva zile înainte de acest moment, lacrimile divine au îmbibat amarul cuvintelor rostite de Cel ce venise să-i salveze: „Ierusalime, Ierusalime (…)! De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-aţi vrut!” (Matei 23:37).

Timpul hotărât de Dumnezeu pentru fiecare dintre aceste evenimente a venit și a trecut cu precizie matematică. Din fericire, lacrimile de chemare către Sine au curs cu rost pentru familia lui Noe, pentru Lot și fetele lui, pentru locuitorii cetăţii Ninive și pentru toţi cei ce au înţeles că un eveniment anunţat de Dumnezeu nu poate fi pus în categoria „probabilităţilor”, ci în cea a „certitudinilor”.

În aceeași categorie a „certitudinilor” se află și încheierea istoriei acestui Pământ, precedată de un moment ce va încheia perioada în care încă mai putem face o alegere. Înţelegerea faptului că există o graniţă a harului care ni se oferă ne cere să luăm o decizie promptă de partea Lui.

Riscul de a amâna să-I răspundem

Tendinţa de a amâna o decizie cu miză veșnică are cele mai păguboase efecte înregistrate vreodată.

O doamnă cu o condiţie materială modestă a reușit să strângă cu greu banii pentru împlinirea unui vis: o croazieră împreună cu familia. La prima escală făcută de ambarcaţiunea de lux, ea a coborât, lăsându-și copiii în grija noilor prieteni de pe vas. După ce a vizitat fascinată câteva obiective turistice, a pornit spre navă, conștientă de timpul scurt pe care-l avea la dispoziţie. Cum drumul trecea printr-un bazar, s-a lăsat ademenită de o vitrină, apoi de alta, apoi de marfa expusă pe tarabe. Luând act de întârzierea ei, personalul navei a ales să o aștepte timp de 30 de minute peste momentul plecării. În cele din urmă, nava a părăsit portul, chiar în momentul în care apărea și pasagera întârziată, care tocmai ratase excursia vieţii ei.

Amânarea alimentată de falsa idee că „mai e timp” poate avea de multe ori pagube irecuperabile. În timp ce încercăm gustul demolator al unor pagube de ordin material, relaţional sau care ne afectează sănătatea, putem să ne întrebăm cât de sfredelitor ar putea fi regretul de a fi pierdut veșnicia.

Această pierdere infinită dă naștere lacrimilor fierbinţi ale lui Iisus, care nu poate suporta să ne vadă gustând chinul regretului de a fi amânat prea mult întoarcerea la El. Chemarea Lui iubitoare poate fi descifrată pe fiecare filă a Cuvântului Său.

„Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui; să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând!” ( Isaia 55:6,7) este invitaţia pe care ne-o lansează prin cuvintele unuia dintre profeţii Săi.

Nu există nicio siguranţă în amânarea clipei pocăinţei noastre, după cum subliniază și apostolul Pavel: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile ca în ziua răzvrătirii” (Evrei 3:15).

Alegându-L pe El, fără calcule legate de timp

Avem nevoie de o motivaţie corectă pentru luarea deciziilor potrivite, înainte de încheierea perioadei desemnate de Dumnezeu pentru aceasta. Ar putea fi presiunea timpului motivul corect de a ne întoarce spre El?

Există situaţii în care conștientizarea iminenţei unui eveniment constituie o motivaţie puternică în vederea luării anumitor decizii. Contextul pandemic în care ne aflăm acutizează această presiune, aducând în faţa noastră posibilitatea ca timpul de care dispunem fiecare să nu ajungă până la limita pusă de Dumnezeu pentru întreaga omenire. Totuși, Scriptura ne învaţă că nu acesta ar trebui să fie cel mai puternic resort.

Hristos a rostit pilda celor zece fecioare, descriind pregătirea a zece tinere pentru un eveniment, pregătire pe care doar cinci dintre ele reușesc să o ducă la capăt. Se pare că nu timpul a fost elementul decisiv în decizia de a fructifica participarea la un eveniment irepetabil, ci înţelepciunea. Cinci dintre fecioare au fost declarate înţelepte, iar această înţelepciune a fost rezultatul unei relaţii pe care o aveau cu Mirele.

În cazul unor decizii, dorinţa de a evita regretele târzii sau teama de consecinţele unor pierderi irecuperabile se pot dovedi motivaţii puternice. Veșnicia înseamnă însă prea mult ca să te poţi bucura de ea prin decizii motivate de frică.

În acest caz, resortul deciziilor corecte nu poate fi altul decât contemplarea și asimilarea valorilor ce rezidă din caracterul lui Dumnezeu, așa cum sunt ele descoperite în urma unei relaţii personale cu El. Am avut ocazia să fim uneori în aeroport în așteptarea cuiva care vine de departe. E ușor să identifici două tipuri de așteptători. Unii poartă o pancartă cu un nume scris pe ea, așteptând impasibili, în timp ce cu cealaltă mână își verifică corespondenţa pe telefon. Există însă și cea de-a doua categorie, a așteptătorilor cu flori în mână și cu privirile atrase ca de un magnet de direcţia din care trebuie să apară cei dragi ai lor. Relaţia este cea care face diferenţa.

Ne regăsim uneori în postura așteptătorilor pasivi, care mai au încă resurse de irosit în alergarea lor către nicăieri. Lacrimile Cerului încă mai curg pentru noi, dar este alegerea noastră aceea ca ele să fi curs cu rost pentru noi.

„Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).

Acum este momentul deciziei, cu atât de puţin înainte de… ultima lacrimă!

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta! Puteţi urmări integral programele aici.