Credință

Urmele credinței și îndoiala

todaySeptember 9, 2021

Background
share close

Consider că îndoiala este o componentă a credinţei și nu opusul ei. Mi-au trebuit mulţi ani ca să pot spune asta fără o mare vinovăţie.

Am avut nevoie de multe experienţe pentru a accepta că întrebările sunt legitime și nu un semn al decăderii spirituale. N-aș putea spune că mediul religios în care am crescut a descurajat spiritul interogativ, dar zona în care te puteai aventura era definită în mod imperceptibil. Orice trecea dincolo era primit cu teamă în privire și cu vorbe atent măsurate.

Primul meu instinct a fost acela de a refuza să scriu despre îndoieli, pentru că întregul proces presupune o vulnerabilizare pe care am păstrat-o în intimitatea jurnalului și pentru discuţiile cu prietenii apropiaţi. Dar îndoielile împărtășite de alţii m-au alinat de multe ori, prin simplul fapt că mă făceau să mă simt mai puţin singură. Ele mi-au dat curajul să scriu despre una dintre cele mai timpurii îndoieli ale mele. Nu mai este de ceva timp printre cele arzătoare, poate și de aceea îmi este mai ușor să o aduc la lumină.

Vreme îndelungată preocuparea mea nu s-a legat de credinţa propriu-zisă, ci de efectul ei asupra comportamentelor umane, efect care mă făcea să am îndoieli serioase cu privire la veridicitatea ei. Ruptura, uneori chiar prăpastia, dintre profesiunea de credinţă și modul de a trăi al celor din jur mi-a lăsat de multe ori un gust amar. Îmi amintesc din copilărie cât de confuz era pentru mine să ascult vorbindu-se cu patos despre anumite virtuţi sau comportamente dezirabile, ca în scurt timp să văd cum acea persoană făcea fix inversul a ceea ce vorbise. Încă de pe atunci mi se părea uimitor cât de separate pot deveni în minte aceste două teritorii, în așa fel încât ridicolul situaţiei să nu sară în ochi.

Mi-a fost greu să văd împreună discursuri despre iubire și dovezi de necontestat ale intoleranţei. Nu puteam înţelege cum cineva poate refuza cereri sincere de iertare și în același timp să fie cu adevărat recunoscător pentru iertarea oferită de Dumnezeu. M-a măcinat discursul despre sacrificii pe care alţii trebuie să le facă în virtutea credinţei, doar pentru a profita apoi de pe urma lor. În unele cazuri, manipularea, răutatea și ironiile usturătoare erau evidente printre cei care se considerau parte a familiei lui Hristos – chiar și pentru o minte de copil. Poate unul dintre cele mai simple și vizibile exemple de discrepanţe este acela în care melodii de speranţă erau cântate cu feţe atât de mohorâte, încât nu aveai cum să nu te întrebi dacă cineva era cu adevărat atent la ce spunea sau dacă experimentase vreodată bucuria din versuri.

Îmi amintesc că aveam în jur de 14 ani și asistam din faţa bisericii la o astfel de interpretare a unei melodii. Cred că mai văzusem până atunci nepotrivirea dintre versuri și expresii faciale, dar niciodată nu mă marcase atât de tare. La final am mers la baie și, într-o criză existenţială specifică adolescenţei, am plâns cu amar până când m-a găsit o prietenă cu câţiva ani mai mare. Ţin minte că m-a întrebat ce s-a întâmplat, dar mi-a fost greu să pun atunci în cuvinte spaima că ceea ce trăiau oamenii pe care îi iubeam și pe care îi aveam ca modele era o minciună.

Mi-am spus de nenumărate ori că simplul discurs despre credinţă nu are cum să implice schimbări în profunzime în modul cuiva de a gândi și de a trăi. Efectele pe care le vedeam nu aveau drept cauză credinţa, ci lipsa ei. Faptul că mesajul de iubire era greșit înţeles nu însemna că era mai puţin valid. Aveam, din fericire, și exemple de oameni a căror credinţă îi făcea mai buni. Dar păreau puţini, mai degrabă excepţia care confirmă regula. Regula fiind aceea că, deși părea atât de frumoasă, credinţa era neputincioasă în faţa părţii întunecate din oameni. Iar o credinţă care nu transformă, sau care transformă în sensul opus celui intenţionat, pentru mine nu avea sens.

Am căutat să înţeleg care este scăparea din trăirea unei vieţi duble, în care te convingi cu măiestrie că ceea ce spui este în acord cu ceea ce faci, deși este la polul opus. Unul dintre primele lucruri de care mi-am dat seama a fost ordinea inversată a priorităţilor, strecurarea ţânţarului și înghiţirea cămilei, pe care le reproșa Hristos povăţuitorilor orbi. Mi-a luat ceva timp să înţeleg că regulile și ritualurile sunt elementele colaterale ale credinţei și că nu o pot suplini. De fiecare dată când sunt puse pe primul plan ascund o goliciune de sens.

Când am mers mai în profunzime, mi-am dat seama că principiile Împărăţiei sunt atât de departe de ceea ce suntem noi, încât e nevoie de foarte mult curaj ca să vezi și să accepţi distanţa dintre tine și ele. Și, cu cât ascunzi mai des această distanţă, pretinzând că ai reușit să o parcurgi, cu atât devine mai greu să fii autentic, să recunoști faţă de alţii luptele tale, căderile tale. Cred că mediile religioase care elimină discuţiile lipsite de judecată despre căderi și probleme sunt terenuri fertile pentru disonanţe cognitive și ipocrizie.

Conceptul disonanţei cognitive m-a ajutat mult să înţeleg acea ruptură care mi se părea uimitoare când eram mică. În linii mari, acesta spune că oamenii au nevoia puternică de a nivela conflictele interioare. Atunci când ceea ce fac intră în repetate rânduri în contradicţie cu ceea ce cred, mintea rezolvă acest puternic conflict interior prin justificarea comportamentului. Când crești într-un mediu propice pentru disonanţe cognitive, devii din ce în ce mai bun la nivelarea conflictelor interioare.

Ceea ce din exterior se vede ca fiind complet iraţional, în mine devine corect și coerent. M-am automanipulat de multe ori și nici măcar un grad ridicat de introspecţie nu m-a ajutat să ies din capcane pe care mi le-am întins singură. Ce a ajutat au fost oameni care mă iubesc suficient de mult încât să îmi spună cu sinceritate ce vedeau, uneori fără să își dea seama de efecte, la fel ca acel copil din povestea cu hainele noi ale împăratului. Ei au pornit procese pe care eu nu mai puteam să le iniţiez.

Însă ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost asumarea responsabilităţii pentru propria credinţă. Era ușor să mă uit la alţii și să judec. Era ușor să văd ce nu merge bine și să mă înfurii. Și mai ușor a fost să discreditez totul pentru că eram dezamăgită. Am dat la o parte ce credeam, împreună cu ce mă minţeam că credeam, fără să-mi doresc să construiesc altceva în schimb. Pentru că a reconstrui este greu, mai ales când bucăţi de care ai nevoie pentru a recompune vin la pachet cu sentimente dureroase. Dar autenticitatea unei credinţe care transformă înspre asemănarea cu Hristos nu cred că poate să vină altfel.

Reconstrucţia credinţei mele are acum mult mai puţine certitudini decât a avut vreodată, dar este a mea. Și, de când este a mea, așa firavă cum pare, nu mă mai deranjează la alţii ce mă amăra în trecut. Energia mea și ochiul critic s-au transferat din exterior spre interior. Ar fi o ipocrizie să pretind că am reușit în întregime sau că viaţa mea este doar în ascensiune. Dar mă mint din ce în ce mai puţin și ceea ce cred are puterea de a-mi transforma viaţa, iar acest lucru mi se pare o victorie de necontestat a credinţei.

Andreea Irimia povestește despre modul în care contestarea credinţei i-a adus o înţelegere diferită și mai profundă a ei, împreună cu o empatie ridicată faţă de cei care, la fel ca ea, se luptă cu îndoiala.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Andreea Irimia

Rate it

Previous post

Educatie

Trebuie să citim zilnic Scriptura? – ȘtiriCreștine.ro

În zilele acestea, să afirmi că un creștin trebuie să citească zilnic Scriptură este privit ca un act de invadare a spațiului personal și, nu în puține cazuri, ca un afront personal. Oamenii se simt realmente jigniți dacă le spui că relația pe care o au cu Scriptura determină calitatea relației pe care o au cu Dumnezeu și că un creștin – în mod imperativ – trebuie să își dezvolte […]

todaySeptember 9, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%