Viaţa ca un fluviu (interviu posibil)

Acest interviu imaginar vrea să transmită că viaţa și sensurile ei sunt supuse unui demers permanent în schimbare și că noi, oamenii, avem o datorie sfântă să descifrăm acest puzzle dinamic și să ne jucăm rolurile cu toată bucuria și seriozitatea.

Reporter: Ion Buciuman, aţi trecut de câtva timp în rezervă. Cum este viaţa când o priviţi din acest moment al existenţei personale?

Ion Buciuman: La senectute, viaţa este la fel de valoroasă ca în oricare alt moment al ei. Ea este bunul pe care Dumnezeu ni-l oferă și pe care trebuie să-l administrăm cu pasiune, măsură și responsabilitate. Nimic și nimeni nu trebuie să ne deturneze de la această îndatorire de bază. În timp ce ereditatea ne stabilește în mod implacabil parcursul, alegerile, deciziile și acţiunile personale au o influenţă suficient de mare încât să ne determine să ne luăm foarte serios în seamă rolul de administratori credincioși și înţelepţi ai propriei vieţi. Schimbările pe care suntem chemaţi să le facem fac diferenţa dintre viaţă și moarte.

R.: Aţi avut întotdeauna această viziune asupra esenţei vieţii?

I.B.: Nu! Viaţa este ca un fluviu, se află într-o permanentă mișcare, transformare și acţiune. Ideile despre ea se schimbă pe parcurs, dar tot timpul viaţa personală trebuie să rămână o sursă de prospeţime și dezvoltare pentru alţii.

R.: Dacă ar fi să vă alegeţi un element al naturii, cu care dintre ele v-aţi identifica mai mult?

I.B.: Unul dintre lucrurile care m-au fermecat în copilărie a fost izvorul. Mie, izvorul îmi transmite impresia și ideea de puritate, generozitate, servire, prospeţime, integrare, inspiraţie, confort, siguranţă, permanenţă, conectare și deconectare. Un lucru specific izvoarelor care mi-au marcat copilăria este nevoia lor de a fi îngrijite și apărate.

R.: Dar, dintre lucrurile făcute de mâna omului, cu ce obiect vă place să vă identificaţi?

I.B.: Multă vreme mi-am ales ca simbol vasul de lut în care mama prepara o mulţime de bunătăţi la gura cuptorului de copt pâine. Într-o gospodărie există vase curate și vase necurate. Acest calificativ nu ţine de starea de curăţenie, ci de modul de întrebuinţare. Vasul de lut de la bucătăria mamei era numit „curat”, chiar dacă mai avea uneori resturi de mâncare, în timp ce un vas întrebuinţat în scopuri nealimentare, chiar dacă era spălat, tot „necurat” se numea și nu putea fi folosit pentru a găti sau a păstra alimente. A fi pus la foc pentru a-i hrăni pe alţii mi se pare o imagine extraordinară a slujirii semenilor, cu riscul de a suporta solicitări termice și fizice în vederea îndeplinirii acestei misiuni.

R.: Apropo de misiune, cum aţi înţeles și cum înţelegeţi noţiunea de misiune? Cum v-aţi formula, acum, o declaraţie de misiune?

I.B.: Cei apropiaţi din familie obișnuiau cândva să mă poreclească „domnul Misiune” și cred că erau îndreptăţiţi să-mi facă una ca asta. Oricum, ei spuneau acest lucru cu o anumită durere și ironie. Ceea ce nu am înţeles atunci a fost că slujirea de Dumnezeu și de oameni începe cu familia, cu cei din casa mea. O definiţie a misiunii mele personale, dezvoltată de-a lungul timpului, ar putea suna în câteva cuvinte astfel: „Misiunea mea este să cresc în bucuria de a-L sluji pe Dumnezeu și a-i sluji pe cei din jur.” Dar multă vreme nu am înţeles că cei mai apropiaţi din jurul meu sunt membrii familiei.

R.: Să înţeleg că aveţi ceva să vă reproșaţi în privinţa misiunii?

I.B.: Da! Îmi pare rău acum că nu am fost mai atent și mai sensibil la nevoile familiei și nu am căutat să integrez mai bine interesele familiei în tabloul misiunii personale. Cred că de acolo mi s-a tras porecla cu pricina.

R.: Ar mai fi vreun lucru pe care să vi-l reproșaţi acum, după patruzeci de ani de slujire publică?

I.B.: Sunt mai multe lucruri pe care mi le reproșez. Unul dintre ele ar fi modul de a mă raporta la nevoile, sensibilităţile și durerile oamenilor, mai ales ale celor greșiţi. Cred că de multe ori ar fi trebuit să arăt mai multă compasiune și înţelegere faţă de oamenii suferinzi în diferite forme și ipostaze. Am convingerea că noi greșim grav când ne străduim să ne delimităm explicit și public de oamenii care ar putea aduce dezonoare bisericii. Am putea să ne precizăm poziţia oficială, asumându-ne riscul de a sta alături de cei slabi, căzuţi sau vinovaţi. Așa a făcut Învăţătorul și noi Îl trădăm procedând cu asprime și dispreţ faţă de cei pentru care a murit El.

R.: Experienţa de viaţă și slujire vă îndreptăţește să formulaţi o serie de idei importante sau lecţii despre lume și viaţă. Aţi putea enumera câteva dintre cele mai importante?

I.B.: M-am gândit mai demult să-mi formulez un soi de crez numerotat pe puncte, dar încă nu am făcut ceva concret. Voi enumera, acum, la întâmplare câteva lucruri:

Dumnezeu, dragostea și adevărul sunt prea mari pentru mintea noastră limitată. Trebuie să ne mulţumim cu simple opinii personale pe care să le afirmăm cu modestie și precauţie.

Oamenii sunt diferiţi unii faţă de alţii, iar acest lucru poate fi o sursă de durere, dar și de încântare. Durerea poate fi stârnită repede, dar încântarea cere efort și înţelepciune.

Cea mai importantă componentă a reușitei într-o asociere cu cineva este compatibilitatea. Aceasta nu se poate trage la sorţi și nici nu se realizează din întâmplare. Numai cine o caută o găsește.

Viaţa poate să ne ofere mult mai multe bucurii și satisfacţii decât cele pe care le obţinem în mod obișnuit. Pentru a avea parte de mai multe împliniri, trebuie să ne administrăm viaţa mai bine.

Spiritualitatea nu se măsoară în numărul de opreliști sau de interdicţii pe care le-am putea respecta, ci în gradul de asemănare cu Hristos în spirit și fapte.

Socotelile noastre cu privire la viitor vor fi în mod sigur dovedite eronate și depășite odată cu trecerea timpului, de aceea suntem datori să ne dezvoltăm continuu viziunea și să fim dispuși să ne reformulăm credinţa.