Viața de credință și educația religioasă a copiilor

Pe cât de ciudată ar putea părea întrebarea, pe atât este de dificilă și cu consecinţe care nu sunt deloc de neglijat. Chiar dacă nu este formulată de fiecare dată astfel, sau poate de multe ori nici măcar nu este rostită, întrebarea aceasta apare în orice cămin.

Probabil că fiecare copil ai cărui părinţi fac parte dintr-o comunitate de credinţă ajunge la un moment dat să observe că felul în care înţeleg să trăiască credinţa părinţii lui nu este identic cu felul în care trăiesc prietenii de familie sau amicii de la biserică. Pe cât este de adevărat că apartenenţa la o biserică înseamnă adeziunea la un set de norme unanim acceptate de membrii acelei confesiuni, pe atât este de adevărat că fiecare dintre ei încearcă să dea viaţă acelor norme într-o manieră proprie, specifică înţelegerii și experienţei trăite până atunci. Fără să ne dăm seama, ducem cu noi elemente care vin din tradiţia locului în care am crescut, a bisericii din care am făcut parte sau din felul în care părinţii noștri au înţeles să trăiască viaţa de credinţă.

În plus, Biblia spune că în biserică există deopotrivă „grâu” și „neghină”, „oi” și „capre” sau chiar „lupi răpitori”, fraţi sinceri și „fraţi mincinoși” (Matei 13:25; 25:33; Faptele apostolilor 20:29; Galateni 2:4). Deși nu suntem chemaţi să judecăm, cu siguranţă că eterogenitatea aceasta nu trece neobservată de copiii noștri, care cu aceeași sinceritate vor sancţiona și propriile noastre porniri fariseice.

Cei mai mulţi dintre noi am fost învăţaţi că în public trebuie să ne comportăm altfel decât acasă pentru că acolo „ne vede lumea”. Deși Dumnezeu umple cerurile și pământul (Ieremia 23:24), teama cea mai mare pe care o avem și pe care le-o transmitem și copiilor noștri este legată de opinia majorităţii, sau cel puţin a acelor persoane care înseamnă ceva pentru noi. Astfel, de fapt dăm tonul unei atitudini duplicitare și trebuie să acceptăm că și alţii procedează uneori la fel ca noi. Așa că puţin mai multă îngăduinţă nu e de prisos.

Cele de mai sus sunt doar câteva motive semnificative pentru care vor exista totdeauna diferenţe între felul în care ne trăim noi credinţa și felul în care o trăiesc ceilalţi.

Am conștientizat prezenţa acestei realităţi foarte devreme în viaţa copiilor noștri. De exemplu, atunci când fetiţa cea mare a fost foarte surprinsă să vadă în cadrul unui program de tineret un mic clip cu personaje din desene animate proiectat în biserică. Ea știa că în sabat nu ne uităm la desene animate și nu înţelegea de ce în biserică sunt permise. Cu cât fetele au crescut, acest fel de întrebări și situaţii s-au înmulţit.

Chiar dacă nu avem de fiecare dată toate răspunsurile pe care ni le-am dori, am vrea să împărtășim câteva lucruri care nouă ne-au făcut bine, care ne-au ajutat să găsim modalităţi prin care să putem răspunde la acest gen de întrebări:

Căutaţi să înţelegeţi de ce faceţi ceea ce faceţi! Avem nevoie să ne cercetăm cu atenţie obiceiurile și felul specific de a ne trăi credinţa, căutând să găsim temeiurile comportamentului nostru religios, deosebind ce este principiu poruncit de Scriptură de ce este tradiţie sau obicei. Tradiţia nu este ceva rău în sine, dar ea nu are aceeași autoritate normativă ca Scriptura. Atunci când vom înţelege lucrul acesta, îl vom putea explica și copiilor noștri, ajutându-i să vadă de ce am ales un anumit mod de exprimare a credinţei, și nu altul. Când vor mai crește, le putem arăta ce anume din ce facem noi este obicei sau tradiţie și ce este normă sau principiu. Este imposibil să trăim fără tradiţii, dar nu trebuie să facem din ele o normă pe care să le-o impunem nediscriminatoriu celorlalţi. Copiii noștri trebuie să știe foarte bine lucrul acesta și să se raporteze la ceilalţi pe baza acestei înţelegeri, ceea ce va avea un efect benefic și asupra noastră, pentru că, atunci când vor crește și își vor alege propriul mod de a trăi credinţa, nu vom considera că renunţarea la unele din obiceiurile noastre înseamnă renunţarea la Dumnezeu. Nu doar că trebuie să facem deosebire între tradiţie și normă, dar este de dorit să creăm în familia noastră tradiţii vii care să îi ajute pe copii să aibă siguranţa unui mediu de viaţă predictibil și stabil, condiţie esenţială pentru o dezvoltare echilibrată și de dorit.

Nu le spuneţi altora să facă decât ce voi înșivă faceţi! Este deja axiomatic că mulţi dintre noi, dintre toate activităţile noastre cotidiene, cel mai bine ne pricepem la a da sfaturi. Nu ar trebui să uităm că suntem un model pentru copiii noștri nu doar la biserică, ci mai ales acasă, în trafic, în vacanţă, și fiecare sfat pe care îl dăm altora trebuie să aibă acoperire în comportamentul nostru, altfel e o lecţie de fariseism pe care le-o predăm copiilor noștri. Ba mai mult, ei vor învăţa în felul acesta că se poate să spui una și să faci alta și vor deprinde cu ușurinţă acest mod de viaţă duplicitar.

Ajutaţi-l pe copil să înţeleagă conceptul de „sfinţenie”! Dacă ne uităm cu atenţie în Biblie, suntem uimiţi de cât de des apare ideea de a avea „frică de Domnul”. Solomon spune chiar că această „frică” este începutul înţelepciunii, că ea îţi lungește zilele și te poate proteja de multe decizii ce se vor transforma apoi în regrete. Noul Testament afirmă într-adevăr că „în dragoste nu este frică”, dar aceasta nu înseamnă că putem trăi oricum și nici că ne putem raporta la Dumnezeu în mod neglijent. Cazul lui Anania și al Safirei este o lecţie în acest sens. Noi nu le putem cere copiilor noștri să respecte un Dumnezeu pe care nu Îl cunosc și nici nu Îl iubesc, dar nici nu îi putem încuraja să iubească și să respecte un Dumnezeu care este după chipul și asemănarea lor.

Evitaţi să îi judecaţi pe alţii sau să consideraţi că doar modul vostru de a trăi credinţa este cel corect! Noi nu am fost chemaţi să împărţim lumea în buni și răi. Până la finalul istoriei, cei răi vor locui „în mijlocul” celor buni. Cea mai mare prioritate trebuie să rămână bârna din ochiul nostru, și nu paiele din ochii sau din sufletele celorlalţi. A nu-i judeca pe ceilalţi nu înseamnă însă că nu trebuie să le explicăm copiilor noștri de ce noi alegem să nu ne comportăm așa cum o fac alţii.

Trebuie să îi învăţăm că motivaţiile le judecă Dumnezeu, nu noi, dar că responsabilitatea noastră este să-L reprezentăm pe Domnul Iisus înaintea celorlalţi cât mai frumos.

Nu bucuria străzilor de aur sau teama de focurile iadului sunt motivul credincioșiei noastre, ci dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Nu ar trebui să îi învăţăm pe copiii noștri să nu se compare cu ceilalţi și nici să considere că o anumită practică religioasă îi face mai sfinţi decât alţii.

Apartenenţa la o biserică nu face pe cineva un model de urmat și nici un prieten adevărat. Trebuie să recunoaștem că de multe ori și în biserică au fost drame, abuzuri și comportamente nedorite. Faptul că stăm cu toţii sub același acoperiș și cântăm cu faţa spre același amvon nu înseamnă că suntem cu toţii pe deplin consacraţi principiilor Scripturii și nici că privim lumea din același unghi. Trebuie să îi învăţăm pe copii să fie selectivi chiar și cu colegii de la școala de sabat sau de la școala duminicală atunci când își aleg prietenii apropiaţi. Și acest lucru nu se referă doar la cei de vârsta lor. Să nu uităm că diavolul care a putut intra în rai poate intra și în biserica noastră, chiar dacă I-am consacrat-o lui Dumnezeu.

Rămâne totuși o preocupare ce poate ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult – nu cumva să fim noi cei care îi îndepărtăm pe alţii de Iisus. Probabil că unul dintre cele mai simple lucruri pe care ar trebui să îl facem pentru copiii noștri ar fi să îi ajutăm să înţeleagă că viaţa de credinţă este frumoasă doar atunci când este vie și când bucuria de a fi împreună cu ceilalţi la închinare devine contagioasă. Rugăciunea noastră, dacă este doar despre noi, ne va face treptat să fim egoiști și însinguraţi. Iubindu-i pe alţii, noi creștem cu adevărat. Și oare nu tocmai asta înseamnă biserica?

Alina și Adrian Neagu cresc împreună cu Alesia și Arianda și descoperă continuu că exemplul personal se regăsește între cele mai importante chemări ale părintelui.

Te-ar putea interesa și: Educaţie creștină pentru copii. Cum îl înveţi pe copil să se roage?