Social

Viața este o minune | Splendoarea existenţei

todayMay 20, 2023

Background
share close

„El a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Faptele apostolilor 17:26,27)

Nu îmi aduc aminte momentul în care mi-am dat seama că sunt, dar de când mă știu sunt într-o continuă căutare. În copilărie, orgoliul adolescentin îmi punea înaintea ochilor tot felul de oglinzi capabile de reflexii „mesianice”. Asemenea percepţii ale sinelui aveau puterea de a distorsiona realitatea într-una îmbogăţită de o menire specială. După cum în copilărie am aflat că tatăl meu nu este cel mai puternic, în adolescenţă am descoperit că eram doar unul dintre cei mulţi care voiau ca viaţa lor să aibă o semnificaţie specială și să ofere certitudini.

Jonglând printre o sumedenie de pericole, am trecut pe lângă perfecţionism, utilitarism, pragmatism, idealism și alte asemenea poteci, dar, mai mult decât până acum, anul 2022 m-a despovărat de presiunea căutării sensului. Am aflat o parte din răspunsul la întrebarea pe care Horia Roman Patapievici o formulează în cartea Zbor în bătaia săgeţii și care a îndrumat o generaţie: „Unde cauţi ceea ce nu ai găsit niciodată?”

Esenţialism și existenţialism: cine pe cine precedă?

Conform filozofiei grecilor antici, esenţa omului există dinainte ca el să se nască, ceea ce înseamnă că un om bun este cel care aderă la propria-i esenţă. Esenţa îi oferă omului sens – ești născut pentru a fi ceva anume. Până în secolul al XIX-lea, aceasta a fost perspectiva dominantă asupra lumii. Omul nu era nevoit să dea sens lucrurilor care i se întâmplau, ci datoria lui era să le accepte. Important era ca fiecare să-și împlinească soarta, menirea.

Orice lucru are o esenţă, iar omul nu face rabat de la regulă. Există un set de caracteristici necesare pentru ca un lucru să fie ceea ce este. Un cuţit poate avea culori diferite, mânere din materiale diferite, dar, dacă este lipsit de lamă, cu siguranţă nu mai este un cuţit. Lama este caracteristica esenţială a cuţitului deoarece îi dă funcţia pe care el o are – aceea de a tăia.

Dacă funcţia fiecăruia ne este dată înainte să ne naștem, aceasta ne eliberează de presiunea și imensa miză a căutării. Scăpăm de nesiguranţa încercării de a găsi răspunsuri miilor de întrebări fără răspuns. De ce mi se întâmplă cutare sau cutare? De ce se întâmplă…? Esenţa ce ne precedă a hotărât, iar nouă ni se cere doar să trăim. Responsabilitatea este a Celui care ne-a hotărât soarta, iar noi suntem izbăviţi de truda aflării drumului corect și a răspunsurilor dificile: „Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu”; „m-am născut în cutare religie și așa voi muri”; „mi-a fost dat să trăiesc în sărăcie” ș.a.m.d. O viziune fadă asupra lumii, dar confortabilă prin lipsa de responsabilitate.

Totul este lipsit de sens?

Prin nihilismul lui Nietzsche de la finalul secolului al XIX-lea, urmat, la începutul secolului al XX-lea, de perspectiva lui J. P. Sartre și desăvârșit prin cele două războaie mondiale, existenţialismul a schimbat perspectiva asupra vieţii. Credinţa că nimic nu are sens și plasarea existenţei înainte de esenţă reușesc, cu ajutorul absurdului suferinţei aduse de cele două războaie mondiale, să creeze cadrul existenţialismului. Omul se naște fără a avea vreun scop, iar datoria lui este să-și ofere unul. Existenţa precedă esenţa. Eu determin cine vreau să fiu. Nu există vreo soartă spre care trebuie să merg sau vreo menire pe care trebuie să o împlinesc. Astfel, nu trebuie să dau socoteală în faţa nimănui și nici nu pot să fiu „pierdut”. Noi suntem cei care dăm semnificaţie propriilor noastre vieţi.

Zbuciumul omului religios

Ca oameni religioși, ne paște continuu pericolul de a ne afla între cele două perspective. Ne este frică de perspectiva existenţialismului pentru că Îl poate înlătura pe Dumnezeu din conștiinţa noastră, dar în același timp integrarea absurdului vieţii într-un puzzle cu sens prestabilit este istovitoare. Sigur că am vrea ca Dumnezeu să ofere sens tuturor lucrurilor, iar noi să avem bucuria de a-l înţelege cu ușurinţă.

Ne este frică să decidem singuri, fără a-L întreba pe Dumnezeu, dar în același timp tăcerea lui Dumnezeu în urma unor rugăciuni specifice este asurzitoare. Dacă tot există o voie a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, nu ar trebui să fie mai clară? Lipsa clarităţii glasului Lui nu doar că poate duce la eșecul înţelegerii voii Sale, ci uneori ne lasă pradă întunericului și îndoielii.

Obosind în căutarea sensului, suntem ispitiţi să alegem exclusiv căutarea plăcerii și a fericirii. Astfel, privim viaţa foarte instrumentalist. Ne folosim de ea. O folosim pentru a obţine diferite lucruri în speranţa că vom avea sens. Ne căutăm sensul prin ceea ce putem face cu viaţa noastră. Plăcerile, distracţiile și performanţele sunt câteva roade ale instrumentalizării propriei vieţi. Ne definim identitatea în funcţie de felul în care utilizăm viaţa. Cu cât vom face lucruri mai importante, cu cât vom avea parte de succes la un nivel mai profund, cu cât vom gusta mai mult din plăcere, cu atât mai plini de semnificaţie ne imaginăm că vom fi.

Pe de altă parte, chiar dacă ieșim din zona căutării materialiste și ne ghidăm după bornele spirituale, căutarea rămâne chinuitoare și drumul la fel de nebulos. Nu am reușit vreodată să-mi astâmpăr căutarea de sens nici măcar prin reușitele spirituale. Indiferent cum m-am folosit de viaţă, spre performanţe materiale sau spirituale, zbuciumul a rămas mereu prezent. Până la urmă, care ar fi diferenţa dacă, pentru a-mi găsi sensul, aș face tot ce îmi stă în putinţă ca să împlinesc binele, frumosul și onoarea sau, dimpotrivă, să trăiesc plăcerea? Iar dacă mă gândesc la nereușitele și greutăţile care dau peste mine fără a avea posibilitatea de a le evita, negura se îndesește. Sunt eu ceea ce fac sau doar ce mi se întâmplă?

O altă opţiune este acceptarea nihilismului. Ea ușurează sufletul de zbuciumul căutării. Eșecul identificării rostului lucrurilor care se întâmplă și în special al sensului propriu existenţial a dus la credinţa larg acceptată că lumea nu are consistenţă ontologică. În alte cuvinte, că nu există adevăr.

Este totul relativ?

Relativiștii consideră că nu există adevăr deoarece el nu poate fi atins, iar dacă poate fi atins, nu poate fi comunicat, iar dacă poate fi comunicat, nu poate fi înţeles. Aceasta ne exonerează de orice presiune psihologică sau spirituală. Adevărul meu poate fi în contrast cu orice altă realitate. Dar până și în ipoteza relativistă un adevăr este presupus, și anume că totul este relativ! Este această propoziţie adevărată sau falsă? Daca este adevărată, înseamnă că ipoteza este falsă. Acesta este paradoxul mincinosului.

Lumea este construită pe afirmaţia că există adevărul. Afirmarea existenţei lumii este adevărul. Adevărul ontologic se referă la natura lucrurilor pentru că ele există. Un scaun este adevărat prin aceea că există. Tot ce există este adevărat prin însăși consistenţa existenţei unor caracteristici specifice și irefutabile ale fiecărui lucru în parte care compune realitatea. În alte cuvinte, existenţa este adevărul. Fără acest adevăr, nu ar mai fi nimic. Până și comunicarea interpersonală se fundamentează pe asumpţia că există adevăr. Nu am intra într-un astfel de dialog fără această credinţă asumată de comun acord: există adevăr.

Eu sunt Cel ce sunt!

Dumnezeu spune despre Sine în Scriptură: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3:14). Calitatea fundamentală a lui Dumnezeu este Existenţa însăși. În Noul Testament, Iisus Hristos Se descrie ca fiind calea, adevărul și viaţa – toate acestea sunt unite în Hristos. Dumnezeirea este singura fiinţă care are viaţă nederivată, iar tot ce există este o urmare a susţinerii vieţii de către Dumnezeu. „Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile și toate se ţin prin El” (Coloseni 1:16,17). Prin Iisus Hristos, tot ce există are viaţă și sens.

Viaţa doar din Viaţă se poate naște

Viaţa-i o minune și, ca orice minune, necesită o revelaţie. Atât geneza oricărei căutări, cât și finalitatea ei se condensează în conștientizarea faptului că suntem. Viaţa nu se naște din nefiinţă, ci, ca orice lucru care se naște, necesită o mamă și un tată. La fel cum animalele nasc animale, iar pomii fructiferi rodesc fructe, viaţa se poate naște doar din viaţă. A considera că fiinţarea apare din nefiinţă este mai absurd decât a crede că animalele sunt născute de pomi. Absurdul relaţiei dintre pom și animal, cu unul ca sursă a existenţei celuilalt, este mai mic decât absurdul relaţiei de cauzalitate a nimicului cu ceva-ul. Opoziţia fiinţei cu nefiinţa este mai mare decât contrastul dintre pom și animal. Pe cale de consecinţă, trebuie să existe o Viaţă fără de obârșie. Viaţa este o minune, iar înţelegerea ei necesită o revelaţie.

Augustin, în antichitate, și Constantin Noica, în modernitate, spuneau că există în om ceva mai adânc decât el însuși. Scriptura identifică în om un chip spiritual-moral după care a fost modelat.

Viaţa este o minune ce are nevoie de revelaţie

Folosindu-se de toate instrumentele ei naturale, hermeneutice, raţionale ș.a.m.d., știinţa încă are mari probleme în a înţelege ce e materia și felul ei de funcţionare. Când ne gândim la om și la viaţa ce-l animă, revelaţia este singura șansă a conștientizării valorii de sine.

Conștientizarea faptului că trăiesc devine un argument puternic în favoarea existenţei unei vieţi supreme, fără început. Prin aceea că trăiesc, Dumnezeu trebuie să existe. Viaţa-i o splendoare. Ea singură este suficientă pentru a ne lumina viaţa de sens și pentru a ne-o umple cu bucurie. Așa credeau și cei mai apropiaţi discipoli ai lui Iisus; „În El era viaţa, și viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4); „pentru mine, a trăi este Hristos și a muri este un câștig” (Filipeni 1:21).

Am înţeles și mai bine că viaţa este o minune, o splendoare, prin viaţa lui Vasile Adamescu. Un om a cărui condiţie îl condamna sorţii organismelor acvatice fără vedere și fără auz. Cum să afli că trăiești dacă nu ai în minte nicio imagine și niciun sunet? Fără vehiculul cuvintelor, este imposibil să gândești; cu toate acestea, Vasile Adamescu și-a depășit condiţia.

Începând de la asocierea dintre vibraţia simţită pe gâtul îngrijitoarei lui când aceasta rostea câte o literă și apa pe care o simţea în pahar, Adamescu a învăţat cum vibrează primul cuvânt, apă. Acesta a fost primul pas spre calea de comunicare cu ceilalţi. A învăţat să scoată sunete, apoi să asocieze sunetele cu semnele făcute pe mână, apoi să citească, apoi să vorbească și, în cele din urmă, să înţeleagă abstractul. La maturitate a devenit profesor, autor, sculptor și a reușit să înveţe cinci limbi străine. Recunoștea orice loc, chiar dacă ar fi fost pe acolo o singură dată, știa și viteza cu care se deplasează mașinile, înţelegea stilurile de dans, sculpta portrete realiste, folosea Facebook, scria în Word, juca șah, gătea ș.a.m.d.

Deși nu vedea și nu auzea nimic, pentru el totul exista. Această experienţă l-a făcut să aibă o relaţie profundă cu Dumnezeu. De când a învăţat să vorbească și până când a murit, Adamescu L-a lăudat pe Dumnezeu pentru că l-a făcut o fiinţă atât de minunată. Fiecare zi a considerat-o un dar prin faptul că era în viaţă. Conform spuselor lui, niciodată nu se plictisea. Simţindu-se dator vieţii, mereu făcea câte ceva. Viaţa sa a fost o splendoare, iar când a conștientizat aceasta, nici condiţia de a fi surd și orb nu a fost lipsită de sens.

Ștefăniţă-Marian Poenariu abordează tema sensului vieţii pornind de la premisa că viaţa-i o minune și, ca în cazul oricărei minuni, este nevoie de o revelaţie pentru a o înţelege.

Te-ar putea interesa și:

o minune

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Ștefăniță Poenariu

Rate it

Previous post

Credință

Statul degeaba și relaxarea | Pledoarie pentru răgaz

„Ce-i viaţa asta dacă-n griji scăldat / Nu ai răgaz de stat și de visat?”[1] („Răgaz” – William H. Davies) Am crescut într-o familie în care statul degeaba este departe de a fi o virtute. Și nu cred că sunt singura în această situaţie, având în vedere conotaţia peiorativă pe care o are expresia în limba română. La o scurtă scotocire mintală, am găsit cel puţin trei alte expresii cu […]

todayMay 19, 2023 3

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/