Violența domestică | Ești destul de curajos să asculți povestea victimelor?

Cifrele despre violenţa domestică sunt uluitor de mari – iar atunci când sora mea a dezvăluit tot ce trăise în cei 20 de ani de căsnicie, realitatea aceasta ameninţătoare a bătut chiar la ușa mea.

Dacă un lucru e prea frumos să fie adevărat, probabil chiar așa este, spune o zicală. Dar dacă e prea rău ca să fie adevărat? Ce se întâmplă atunci când ceva este atât de îngrozitor încât gândurile tale refuză să mai alerge în altă direcţie o bună bucată de timp? Înseamnă că subiectul respectiv este o minciună?

Comportamente inacceptabile

Cicatricile care nu se văd se vindecă cel mai greu, mi-a spus sora mea, iar cuvintele ei au spulberat convingerea mea că avea o căsnicie fericită. Îmi amintesc că furia mea era dublată de neputinţă în timp ce îi ascultam povestea. Sora mea era terorizată, supusă unui tratament degradant și trăia în frică zi după zi, iar agresorul ei era o persoană în care aveam încredere. Eram măcinat de un ghem de întrebări: De ce nu spusese nimic? De ce nu-l părăsise pe acest bărbat, pe care îl consideram un frate mai mare? De ce nu sunase la poliţie?

A existat o perioadă în care hărţuirea sexuală era pur și simplu acceptată, considerată  „o conversaţie de vestiar”, în condiţiile în care „băieţii sunt băieţi”, dar un astfel de comportament a sedimentat o cultură a desensibilizării bărbaţilor la umilinţa și frica resimţite de multe femei. Din fericire, au survenit schimbări în societate, iar comportamentul nepoliticos, misogin nu mai este tolerat, în mare măsură, nici la locul de muncă și nici în majoritatea locurilor publice.

Mișcarea globală #MeToo a conștientizat și sensibilizat opinia publică, iar victimele au primit o platformă publică unde să strige după ajutor.

De ce violenţa domestică nu este doar „problema altora”

Există indicii promiţătoare despre progresele pe care le face societatea în gestionarea abuzului femeilor. Și totuși, datele pe care le-am consultat recent m-au convins că schimbările nu au anvergura dorită: 85% dintre femeile australiene au fost hărţuite sexual, 40% dintre femeile separate temporar de partener suportă acte de violenţă din partea acestuia, și, în fiecare săptămână, o femerie este ucisă în Australia de fostul sau actualul ei partener. Nu totul merge bine în comunităţile noastre și mă întreb, dacă suntem conștienţi de amplitudinea valului de violenţă, de ce există în continuare un număr atât de mare de victime?

Violenţa are loc în casele noastre, adică acolo unde poate fi cel mai puţin verificată.

Unul dintre motive se leagă de faptul că violenţa are loc în casele noastre, adică acolo unde poate fi cel mai puţin verificată. Mulţi dintre noi evită se se implice în ceea ce considerăm a fi „problemele altora”, iar nepăsarea noastră creează un climat în care abuzatorii își consolidează poziţia. Din cauză că aceste infracţiuni au un caracter secret, poliţia nu poate acţiona, cel puţin până când nu există o plângere. Abuzul are multe forme, așadar nu există întotdeauna cicatrici vizibile, dar indiferenţa faţă de victimă nu ajută la o mai bună gestionare a violenţei domestice.

Chiar dacă niciunul dintre noi nu s-ar gândi să aștepte cu braţele încrucișate, privind cum casa vecinilor arde până la temelie, totuși, în cazurile de abuz, prea mulţi aleg să păstreze distanţa, din teamă sau pentru că nu știu cum să intervină. Dar a vorbi despre ceea ce se întâmplă lângă noi poate fi salvator pentru victimă. Iar dacă trăim o viaţă ghidată de principii creștine, trebuie să ne reamintim că suntem „păzitorii fratelui nostru”, chiar și atunci când acel frate este un vecin enervant, neprietenos și agresiv.

În situaţia în care avem o relaţie bună cu victima sau chiar cu agresorul, intervenţia noastră trebuie să fie una precaută, pentru a nu mări riscurile la care este deja expusă persoana abuzată. Nimeni nu spune că este ușor. În cazul surorii mele, colegi, prieteni și chiar membri ai bisericii ei au încercat să intervină pentru a o proteja, dar au fost ameninţaţi de agresor. Și totuși, intervenţia este esenţială, pentru că oferă victimei timp pentru a evalua situaţia și o ajută să vadă faptul că există ajutor disponibil.

Te-ar putea interesa și: Violenţa domestică în România | De la teamă și rușine la speranţa că va fi bine

Dacă există dovezi ale comiterii unei infracţiuni, este foarte important să anunţaţi poliţia. Implicarea poliţiei poate reduce riscul unui incident ulterior, permite monitorizarea atentă a situaţiei, asigură protecţie victimei și poate influenţa rezultatul unei eventuale anchete penale.

Violenţa domestică și curajul de a vorbi/a ajuta

Dacă sunteţi un supravieţuitor al violenţei domestice sau trăiţi în prezent într-o relaţie abuzivă, sfatul meu este să căutaţi ajutor imediat și să faceţi un plan de plecare. Este necesar să obţineţi un ordin de restricţie de la poliţie, pentru că acesta reprezintă un instrument esenţial pentru protejarea dumneavoastră.

Ieșirea dintr-o relaţie violentă nu este niciodată ușoară și, cel mai probabil, există motive întemeiate care reţin victima în acest mediu toxic: teama de a lua totul de la capăt, mai ales dacă există și copii la mijloc, teama că agresorul va continua să o urmărească și să-i provoace și mai multă suferinţă, grijile financiare. Chiar dacă aceste preocupări sunt absolut legitime, primul pas spre libertate începe cu luarea deciziei de a cere ajutor.

Violenţa domestică nu trebuie tolerată în societatea noastră. Atunci când statisticile arată că numărul vieţilor secerate de violenţă crește, iar cei abuzaţi simt că nu mai există niciun loc sigur pentru ei, este limpede că am eșuat în misiunea noastră de a-i proteja pe cei mai vulnerabili dintre noi.

Abia dacă ne putem imagina de cât curaj este nevoie ca să întorci spatele unei vieţi întregi de abuz. Dar, dacă o victimă reușește să adune suficient curaj pentru a cere ajutor, atunci trebuie să fim și noi îndeajuns de curajoși pentru a asculta și pentru a interveni.

Nigel Byng este freelance writer și locuiește în West Palm Beach, Florida, deși rădăcinile sale sunt în Caraibe. Are experienţă în lucrul cu grupuri marginalizate din Marea Britanie și este pasionat să scrie despre modul în care dragostea și harul lui Dumnezeu depășesc limitele înţelegerii noastre. O versiune a acestui articol a apărut pentru prima dată pe site-ul web Signs of the Times Australia.