Se spune deseori că alegerile pe care le facem în mod repetat ne determină destinul. De mai puţine ori sunt aduse în discuţie alegerile altora care ne marchează în mod nefericit viaţa. Schimbările care le sfidează și pe unele, și pe altele sunt dintre cele mai impresionante, iar povestea lui Jesse Thistle confirmă acest lucru.
Jesse s-a născut în Canada anilor 1970 și de la început viaţa nu i-a fost ușoară. Mama lui, Blanche, provenea dintr-o familie de aborigeni canadieni și era abia ieșită din adolescenţă, iar tatăl lui, Sonny, era un tânăr dependent de droguri care fugise de acasă din cauza unor probleme cu legea. Primii câţiva ani i-a petrecut în grija mamei sale, iar aceia au fost anii cei mai liniștiţi: era iubit, dormea într-un pat și avea ce să mănânce. La doar trei ani, el și cei doi fraţi mai mari au fost luaţi de Sonny, care o minţise pe mama lui că avea un loc de muncă și devenise responsabil. Pentru că muncea, era studentă și se îngrijea de cei trei, Blanche a acceptat să lase băieţii la el pentru câteva luni.
Sonny nu avea de fapt niciun loc de muncă, iar obiceiurile lui le făceau viaţa un coșmar copiilor, toţi mai mici de șase ani. Erau lăsaţi zile întregi singuri în apartament, fără mâncare. Dormeau pe mormane de rufe murdare și fuseseră învăţaţi de tatăl lor cum să cerșească, să fure din magazine și să ruleze ţigări din chiștoace găsite pe stradă. Vecinii au alertat serviciile sociale, iar după câteva luni în orfelinat au ajuns în grija bunicilor paterni.
Nimeni nu a sunat-o pe mama lui, pentru că indigenii erau consideraţi „necuraţi“ și inadecvaţi ca părinţi. În acei ani, mii de copii indigeni erau luaţi în grija serviciilor sociale și plasaţi rapid în familii de canadieni albi, care erau consideraţi mult mai potriviţi să crească un copil, departe de originile lui păgâne.
Bunicii erau niște oameni foarte stricţi, care i-au crescut cum au știut mai bine. Bunicul îi bătea deseori când greșeau, pentru a-i îndrepta. Și, deși îi iubeau, bunicii i-au interzis mamei lor să îi viziteze. Băieţii își aminteau originile lor, iar fratele mai mare le povestea uneori despre vara în care au dormit într-un tipi (cort specific aborigenilor canadieni). Își dădeau seama de originile lor și din cauza înfăţișării, din pricina căreia la școală au îndurat în repetate rânduri bătăi din partea colegilor.
Dorinţa de a se integra și ura faţă de mama lui, despre care credea că îi părăsise, l-au făcut pe Jesse să-și ascundă originile și să pretindă că este italian.
Pe urmele tatălui său
La școală, Jesse era mereu gata de bătaie, avea note mici și nu reușea să înveţe să scrie sau să citească. Când a ajuns la liceu, a intrat într-o gașcă, iar lucrurile au pornit pe o spirală descendentă. A început să bea, să se drogheze și în scurt timp a fost dat afară din casă de bunici, care nu voiau să treacă din nou prin calvarul prin care trecuseră cu tatăl lui.
O perioadă a stat la fratele lui mai mare, Josh, care devenise poliţist, dar a fost dat afară atunci când Josh l-a găsit consumând droguri în casă. La doar 20 de ani, Jesse era om al străzii. A dormit apoi într-o mașină pe care a parcat-o la marginea Vancouverului, într-un loc unde se strângeau mai mulţi oameni ai străzii, majoritatea indieni canadieni, la fel ca el. Apoi și-a vândut mașina și tot ce avea pentru a face rost de droguri.
În scurt timp, un prieten i-a oferit prima doză de cocaină pură și de atunci viaţa lui a devenit o goană după următoarea doză. Dormea pe unde apuca, uneori pe la diferiţi prieteni pe care și-i făcea prin intermediul adicţiei comune.
La 23 de ani, la o petrecere, niște străini i-au oferit pizza și hainele lor în schimbul găsirii unui mijloc de transport cu care să plece într-o altă localitate. Beat și drogat, s-a entuziasmat de ofertă și i-a ajutat.
După petrecere, Jesse s-a dus acasă la un unchi și a văzut la știri că doi tineri omorâseră un taximetrist în seara precedentă. Semnalmentele erau ale celor doi străini de la petrecere, iar el le purta hainele. Și-a dat seama că voiau să îi însceneze lui crima și s-a panicat. Voia să fugă și să se ascundă. În schimb, a mers la poliţie și a povestit totul. Cei doi au fost prinși, iar Jesse a căpătat faima de informator. Tăcerea cu privire la ilegalităţi era o lege a străzii, așa că în scurt timp toţi prietenii l-au părăsit. Unii au încercat să îl omoare.
O seară cât un nou început
Într-o seară, Jesse a descoperit că pierduse cheia de la apartamentul fratelui său Jerry, care încerca uneori să îl ajute și îl mai lăsa să stea la el. A vrut să intre pe fereastră în apartament și a căzut de la etajul al treilea al clădirii. Și-a distrus călcâiul și și-a rupt ambele încheieturi de la mâini. Medicilor nu le-a venit să creadă că era încă în viaţă.
Pentru că nu a avut grijă să meargă la controale după externare, în scurt timp rănile i s-au infectat. Atunci când piciorul i s-a înnegrit și au început să-i cadă unghiile și-a dat seama că era foarte grav. Medicii i-au spus că e posibil să îi amputeze piciorul, pentru că infecţia putea ajunge la inimă și creier. A fugit din spital la auzirea veștii. În câteva zile, nici măcar drogurile pe care le lua în cantităţi mari nu au mai reușit să îi aline durerea. S-a gândit că avea nevoie de ajutor, iar închisoarea era locul perfect în care putea să fie îngrijit. Fusese arestat de mai multe ori de-a lungul anilor și știa că acolo avea măcar un loc unde să doarmă, mâncare și, cel mai important, avea să-i fie tratat piciorul. Era însă și locul unde trebuia să reziste fără droguri.
A jefuit un magazin pentru a fi arestat, dar s-a speriat și n-a așteptat ca poliţia să vină și să îl prindă. S-a ascuns într-un tomberon și, în timp ce stătea ascuns acolo, se gândea că nu era capabil nici măcar de un jaf. După alte zile de dureri și halucinaţii induse de droguri, Jesse s-a predat.
Piciorul i-a fost tratat în închisoare și, în mod surprinzător, și-a revenit. Nimeni nu s-a îngrijit în schimb de dependenţa lui, așa că avea crize cumplite din cauza sevrajului. A reîncercat să înveţe să scrie și să citească. La ieșirea din închisoare a mers la un centru de reabilitare și și-a continuat procesul de recuperare. Stătea până noaptea târziu și citea enciclopedii, ca să uite de droguri. A mers la cursuri de bune maniere. Pentru prima dată după foarte mulţi ani se simţea bine în pielea lui.
Când dragostea vindecă trecutul și deschide viitorul
Scăparea nu avea să vină ușor, așa că în scurt timp a recidivat. Cu mâinile cufundate până la cot în apa rece ca gheaţa a fântânii publice în care oamenii aruncau monede pentru noroc, la 32 de ani, Jesse era o priveliște deplorabilă pentru poliţistul care l-a arestat. A intrat din nou în centrul de reabilitare, iar acolo a primit un e-mail de la o doamnă care îl ruga să o sune. Era mama lui, pe care o mai văzuse doar de câteva ori de când fuseseră luaţi de la ea. Discuţia telefonică a fost atât de copleșitoare, încât a simţit nevoia să închidă de câteva ori. „Îmi era atât de teamă de respingere și eram terifiat de iubire. Dar a fost o conversaţie frumoasă, era ca o ploaie care atingea preriile după o lungă secetă.“
La scurt timp a primit vești și despre bunica lui, care era pe moarte și voia să îl vadă. I-a promis bunicii că va duce până la capăt reabilitarea și că va ajunge la facultate.
O prietenă din copilărie, Lucie, i-a scris pentru a-i transmite condoleanţe pentru moartea bunicii, iar de atunci a început o relaţie care și acum i se pare uimitoare lui Jesse. „Mă simţeam de parcă aș fi câștigat la loterie – eram doar un om al străzii, nu știu ce a văzut la mine. Dar când cineva te iubește și are încredere în tine în acel mod, vrei doar să dai totul.“ La ieșirea din centrul de reabilitare, Lucie l-a primit să stea la ea și l-a ajutat să-și găsească un loc de muncă. Doi ani și jumătate mai târziu s-au căsătorit.
În același an, la 35 de ani, Jesse a intrat la facultate. Era singurul cu hârtie și pix la el, printre zeci de studenţi cu laptopuri și telefoane. În ciuda fricii, avea o promisiune de ţinut. O temă din anul al doilea de facultate l-a adus mai aproape de originile sale, de care a devenit fascinat. A mers în Saskatchewan, provincia în care se născuse, să își revadă mama și să își cunoască rudele.
Astăzi, Jesse este asistent universitar și autorul unei cărţi[1] de succes despre schimbarea lui. Studiază pentru doctorat cazurile aborigenilor care au devenit oameni ai străzii din cauza politicilor nedrepte ale statului canadian. Este recunoscător pentru fiecare mică dovadă de iubire care l-a ţinut în viaţă, pentru iubirea bunicii, a mamei și a lui Lucie, care l-a ajutat să facă schimbarea pe care și-o dorea atât mult. „Nimeni nu este virtuos, curat și pur – și nimeni nu este complet rău și nevrednic de iertare. Viaţa mea este o expresie a acestui lucru.“[2]
Andreea Irimia crede că poveștile de viaţă au forţa să ne transforme. Pentru că imaginile născute din realităţile aproape ireale pe care le-au trăit unii dintre noi pătrund în sufletul nostru și răspund convingător la unele dintre cele mai persistente îndoieli.
„From the Ashes. My Story of Being Métis, Homeless, and Finding My Way, Simon & Schuster, 2019.”
Bal (Miere) este al treilea și ultimul film al Trilogiei lui Yusuf, o uluitoare meditaţie despre copilărie și o invitaţie adresată publicului spectator spre introspecţie și regăsire a poeziei din natură. Premiat, în 2010, cu Ursul de Aur în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, filmul Miere prezintă copilăria poetului (fictiv) Yusuf, după ce, în filmele anterioare, regizorul turc Semih Kapanoglu explorase (invers cronologic) tinereţea lui Yusuf (în […]
Post comments (0)