Bunătatea – un act social

Una dintre bucuriile mărunte ale copilăriei mele era vizita pe care i-o făceam bunicii materne la casa din deal.

Locuia într-una din zonele pitorești ale ţării noastre, Maramureș, pe un deal cu panoramă spre munţii Maramureșului, când ceaţa săruta pământul în zilele de vară, iar nemărginitul alb făcea să stea timpul în loc iarna.

Ori de câte ori urcam dealurile să ajung la ea, la buna mea, aveam sentimentul că merg în locul unde bunătatea nu are margini. Alune coapte ce mă așteptau pe cuptor, plăcinta preferată, mângâiatul pe cap în timp ce adormeam sau mâinile aspre ce meștereau fără odihnă au fost pentru mine, permanent, sentimentul bunătăţii pure. Era, căci nu mai este, dar este tocmai pentru că era… Buna mea și bunătatea erau și îmi sunt sinonime. Privind înapoi, am înţeles că locurile nasc istorii, dar, mai mult decât locurile, oamenii sunt cei care se rup din Dumnezeu și se frâng pentru alţii. Nu devin mai săraci, pentru că pâinea frântă din ei suntem noi, cei care ne hrănim din ceea ce au pus în noi și ducem povestea mai departe…

Care e contextul care transformă bunătatea într-un act social?

„Nu este bine ca omul să fie singur” e una dintre primele constatări de pe paginile Sfintelor Scripturi (Geneza 2:18). Omul a fost creat în stare de adult, dar ideea de „socializare” trece dincolo de vârstă – ne naștem cu dorinţa de a sta la sânul mamei, creștem vrând să fim alături de prieteni, avem propria familie și vrem să fie micul nostru rai, pentru ca anii senectuţii să ne găsească tot cu dorinţa de-a fi cu micul nostru trib.

Omul a fost creat să fie o fiinţă socială, dar individualismul și fragmentarea vieţii cotidiene au erodat tot mai mult acest deziderat. Ne e mai bine singuri, în timp ce Biblia zice: „Mai bine doi” (Eclesiastul 4:9); ne e mai ușor să păstrăm pentru noi, când înţelepciunea zice: „Este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele apostolilor 20:35). Prin urmare, ce resorturi ale fiinţei noastre ar putea reface legăturile invizibile dintre noi și ceilalţi?

Întoarcerea la vremea când omul învaţă să devină fiinţă socială – adică atunci când se comunică și se frânge pe sine pentru alţii, în scop altruist, nu doar de dragul expresivităţii și al creării unei persona, ci pentru că așa știe că e bine – este contextul în care am putea înţelege că bunătatea este prin definiţie un act social. Nu știm că suntem buni decât atunci când le facem bine semenilor noștri, când le căutăm prezenţa, când le împlinim nevoile. Și, de cele mai multe ori, n-o știm. Ca o bunică ce-și întâmpină nepoţii cu alune pe cuptor. Ea nu crede despre sine că e bună, ci devine bună în raport cu nepoţii. Alunele și cuptorul, chiar și bunica ar fi doar niște instrumente pasive fără actul social numit bunătate.

Cum învăţăm să fim buni? Când devenim buni?

Dezvoltarea abilităţilor sociale pornește încă din primii anii de viaţă. Dezvoltarea armonioasă a copilului va ţine cont de latura lui socială, de cea emoţională și de cea cognitivă, care stau la baza unei implicări sociale a adultului de mai târziu. Procesul începe în copilărie și continuă în adolescenţă, în timpul căreia se dezvoltă instrumente comunicative și relaţionale cu scopul stabilirii unor relaţii sociale pozitive, care sunt surse de satisfacţie și mulţumire.

Cu toate că literatura de specialitate încă vede inteligenţa socială drept un concept integrator, destul de greu de definit, există o dinamică în viaţa copilului care va prezice deciziile morale și etice de mai târziu. Implicarea socială, dăruirea cu bucurie și găsirea echilibrului de a trăi pentru sine, dar și pentru semeni nu sunt accidente, nici miracole. Ele ne scormonesc fiinţa și ne dau capacitatea de a vedea viaţa cu alţi ochi. Sunt marile revelaţii pe care oamenii de bine le au.

Înţelegem, așadar, că implicarea socială a copiilor presupune o dublă perspectivă. Una dintre direcţii este orientarea spre sine. Principii ca: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19:19) sau: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel” (Matei 7:12) nu pot avea sens dacă un copil nu știe să se construiască pe sine ca persoană. Această iubire de sine este prea des suprapusă egoismului, când în fapt poate constitui o profundă cunoaștere a sinelui, controlul emoţiilor și al comportamentului, cunoașterea pasiunilor proprii și a modului în care funcţionează lumea printr-un proces de introspecţie și reflecţie cu privire la propria persoană. Când copiii învaţă să fie reflexivi, raportul lor cu exteriorul va fi unul bine calibrat.

Cealaltă direcţie este spre ceilalţi, ca rezultat al propriilor convingeri despre sine și despre lume. Nu le putem cere unor copii să dea dovadă de abilităţi de relaţionare dintr-odată, fără să-i fi introdus în lumea empatiei, a discuţiei despre bunătate, despre dăruire, despre scopul vieţii. Empatia va duce la simpatie.

Dezvoltarea armonioasă a implicării sociale a copilului necesită o abordare integrată, care să-i permită să înţeleagă și să aprecieze bucuria de a dărui. Prin învăţarea despre dăruire, stabilirea limitelor și implementarea implicării voluntare, putem ajuta copiii să dezvolte o implicare socială autentică și să contribuie la binele celorlalţi și al lor înșiși. Acest proces necesită un mediu de învăţare propice și modele de comportament adecvate.

Ce ar trebui să știe un părinte despre dezvoltarea socială a copiilor?

1. Puterea exemplului. Abilităţile sociale sunt dobândite prin observarea sau imitarea unor comportamente, prin colectarea de informaţii, prin cicluri de încercare și greșeală etc. Faceţi ceea ce vreţi să-i vedeţi pe copiii voștri făcând!
2. Rolul contextelor. Plasaţi-i în contexte în care implicarea socială este o valoare – colegii lor vor da greutate acesteia sau, dimpotrivă, vor hrăni lipsa de interes.
3. Joaca și abilităţile de relaţionare. Joaca are la bază un contract social – mă joc frumos, respect regulile și reacţionez potrivit la rezultat pentru a fi acceptat de cei din jur și pentru a avea prieteni. E și jocul vieţii când vine vorba despre relaţionare.
4. Limitele dăruirii. Bucuria dăruirii apare atunci când se păstrează echilibrul între nevoile personale și ale celorlalţi. Păstrarea demnităţii proprii și acceptarea faptului că nu putem hrăni toţi oamenii străzii pe care îi întâlnim într-o zi îi vor face pe copii să înţeleagă că fiecare zi are scopul ei. Astăzi hrănesc un om, mâine sădesc un pom. Dăruirea înseamnă construirea sinelui în mod frumos, nu îngroparea sa în vinovăţia de a avea. Am ca să pot binecuvânta. Sunt binecuvântat ca să pot oferi.
5. Tactul social. În diferitele contexte ale vieţii, copilul are nevoie să înţeleagă ce înseamnă a fi un bun cetăţean al lumii – diferenţele de rasă, de sex, de clasă socială ori de stabilitate financiară nu ne plasează mai presus de alţii. Cultivarea tactului social implică abilităţi de a comunica în diverse contexte, în așa fel încât persoanele în cauză să nu fie lezate, iar demnitatea lor să nu sufere.
6. Soluţionarea problemelor. Certurile dintre fraţi, colegii de școală sau prietenii din cartier pot fi ocaziile potrivite pentru a înţelege că problemele sunt oportunităţi de a oferi înţelegere și empatie și de a încerca să găsim binele comun fără a leza principiile personale.
7. Scopul unui act de caritate sau modul în care cineva alege să reacţioneze în raport cu un fapt social dovedește caracterul persoanei respective – care este suma valorilor sale.
8. Echilibrul psihic, emoţional. Lucrând pentru binele altora, copilul se va calibra în raport cu ceilalţi, se va simţi satisfăcut și împlinit. Mai mult, exemplul Creatorului nostru e o ilustrare vădită a legilor universului: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16).
9. Relaţiile cu ceilalţi. Un copil fericit va avea întotdeauna și un prieten pe aproape sau va fi un prieten aproape. Prieteniile timpurii ne plasează în raport cu lumea înconjurătoare, ne arată că există legături invizibile între noi.
10. Scopul vieţii. Încă de timpuriu, copiii pun întrebări precum: Cine sunt? De unde vin? Încotro mă îndrept? E pus în noi gândul veșniciei (Eclesiastul 3:11). O știu și cei mici. Faptul că unui copil i se explică locul lui în lume și în universul lui Dumnezeu implică o responsabilizare socială, o dorinţă de a le vrea binele celorlalţi și de a crește frumos pentru lumea de dincolo – o lume în care Dumnezeirea este trinitate, o unitate socială construită pe temeiul dragostei și al dăruirii reciproce.

Competenţele sociale au în vedere un grup larg de abilităţi care ne permit să interacţionăm și să comunicăm cu ceilalţi. Elementele cognitive, mediul, comportamentele celor din jur îi ajută pe copii să-și dezvolte o idee despre lume. Ei vor da lumii ce au învăţat, au văzut și au pipăit. O concepţie armonioasă despre lume va duce la obţinerea unor rezultate pozitive în dezvoltare, inclusiv acceptarea de către colegi, reușita școlară și sănătatea mintală.

Competenţele sociale, sau lipsa acestora, pot juca un rol în apariţia problemelor de internalizare și externalizare, cristalizându-se ca factori de protecţie și de risc. Absenţa sau utilizarea inadecvată a acestor competenţe poate duce la formarea unor viziuni greșite asupra realităţii. Un loc mai bun pentru copiii noștri începe cu dăruirea de care ne văd în stare, e realitatea pe care ne văd construind-o.

Crina Poenariu este soţie și mamă a doi copii, doctor în filologie și doctorand în știinţele educaţiei, precum și realizatoare de emisiuni la Speranţa TV și Radio Vocea Speranţei. În ultimii cinci ani a coordonat, alături de soţul ei, proiectul educaţional Transylvania International School și, recent, o școală de învăţământ la distanţă, în SUA.

Te-ar putea interesa și: