Fie că ești un credincios practicant, unul ocazional sau, dimpotrivă, un ateu, nu poţi să nu fii uimit de faptul că una dintre primele imagini despre Dumnezeu pe care le avem în Scriptură este una neașteptată pentru acele vremuri – Dumnezeu scrie (Exodul 31:18).
El scrie în limba evreilor abia eliberaţi din Egipt și tot El îi poruncește lui Moise să „scrie lucrul acesta în carte” (Exodul 17:14). Dar nu doar Dumnezeu scrie. Când vorbește despre calităţile pe care viitorul împărat al israeliţilor ar trebui să le aibă, adaugă și faptul că el ar trebui să știe să scrie, pentru a-și putea copia personal cartea Legii (Deuteronomul 17:18). Apoi aflăm că și preotul trebuia să știe carte, pentru că avea nevoie să scrie uneori în cadrul slujbei de la sanctuar (Numeri 5:23). Și dacă vi se pare deja prea mult pentru niște robi eliberaţi dintr-o ţară unde doar o mică elită știa să scrie și să citească, vă amintesc că în Legea lui Moise scria că orice bărbat care dorea să divorţeze de soţia lui trebuia să îi „scrie” o carte de despărţire pe care să i-o înmâneze la plecare (Deuteronomul 24:1).
Niciodată Biblia nu susţine ideea că scrisul sau cititul sunt rezervate doar unor categorii foarte restrânse de privilegiaţi. Dimpotrivă, toţi ar fi trebuit să aibă cunoștinţe suficiente la acest capitol. Biblia vorbește despre scris și citit cu aceeași naturaleţe cu care vorbim și noi astăzi, chiar dacă ei atunci nu aveau nici hârtie și nici instrumente de scris avansate. David îi scria lui Ioab (2 Samuel 11:14), Iehu le scria bătrânilor cetăţii (2 Împăraţi 10:1), Izabela scria și ea (1 Împăraţi 21:11), tânărul capturat de Ghedeon i-a dat acestuia în scris numele bătrânilor cetăţii (Judecători 8:14) – și toate aceste ocurenţe folosesc un limbaj ce pare că îi face pe cei de atunci contemporani cu noi, deși personajele biblice au trăit în epoci în care popoare întregi încă nu descoperiseră acest tip de comunicare.
Nu ar trebui să uităm că, în timp ce la marea majoritate a popoarelor din jur cel mai sacru obiect din templu era statuia zeului, la evrei cel mai sacru obiect din sanctuar era chivotul, în care se găseau două pietre scrise pe ambele părţi cu degetul lui Dumnezeu. Pentru evrei descoperirea de Sine a lui Dumnezeu era legată de scris, Dumnezeul lor era Dumnezeul care scrie. Ba, mai mult, credincioșii din Vechiul Testament aveau convingerea că Dumnezeu și în ceruri scrie, de aceea Moise din dragoste pentru onoarea lui Dumnezeu a cerut să îi fie șters numele din cartea scrisă în ceruri (Exodul 32:32), David știa că în cartea lui Dumnezeu erau scrise toate zilele lui (Psalmii 139:16), iar Daniel a prorocit despre o zi în care urma să se ţină judecata și să se deschidă cărţile (Daniel 7:10).
Noul Testament abundă și el de trimiteri la scris și citit. Pe lângă faptul că Ioan Îl numește pe Iisus Logosul divin, Cuvântul care era la început cu Dumnezeu și care „era Dumnezeu” (Ioan 1:1), autorii Noului Testament scriu scrisori, fac cercetări amănunţite, poartă cu ei cărţi și îi numesc fericiţi pe cei care citesc (Apocalipsa 1:3). Însuși Iisus scrie și citește, citează din memorie pasaje din Vechiul Testament și recunoaște ca autoritate supremă în viaţa Lui ceea ce „este scris” (Matei 4:4 etc.). Îl putem aminti aici și pe apostolul Pavel, care îl roagă pe Timotei să îi aducă, la venirea lui, cărţile, „mai ales pe cele de piele” (2 Timotei 4:13), și care poate cita cu ușurinţă din poeţii greci, sugerând astfel că scrierile lor nu îi erau necunoscute (Faptele apostolilor 17:28).
Dar pe lângă simpla cunoaștere a literelor, Scriptura adaugă un element indispensabil – înţelegerea. „Înţelegi tu ce citești?”, l-a întrebat Filip pe famenul etiopian care lectura cu interes din cartea prorocului Isaia (Faptele apostolilor 8:30). Iisus le spunea celor din vremea Sa, citând Vechiul Testament: „[C]ine citește să înţeleagă”, iar pe un cărturar interesat de cunoașterea adevărului l-a întrebat nu doar: „Ce este scris în Lege?”, ci și: „Cum citești în ea?” (Luca 10:26).
Dar în Scripturi găsim nu doar cărţi care se scriu, ci și cărţi care se ard. În timpul celor doi ani petrecuţi de Pavel la Efes, unii dintre nou-convertiţii care practicaseră în trecut vrăjitoria și-au adus cărţile în valoare de peste 50 000 de arginţi și le-au ars înaintea tuturor. Nu ni se spune nicăieri că apostolul le-ar fi cerut să facă asta sau că i-ar fi obligat să renunţe la ele. A fost decizia lor, prin care au arătat că nu vor să mai aibă nimic în comun cu acel mod de viaţă (Faptele apostolilor 19:19).
În ciuda acestei perspective a Bibliei legate de valoarea scrisului și a cititului, astăzi creștinii sunt asociaţi uneori mai degrabă cu arderea celebrei Biblioteci din Alexandria și cu „Indexul cărţilor interzise” decât cu imaginile uimitoare pomenite anterior. Până la urmă, cum ar trebui să se raporteze un creștin la lectură?
Ce să citească un creștin?
Unii consideră că un creștin nu are voie să citească altceva decât Biblia și literatură devoţională. Totuși, dacă ne uităm cu atenţie în Biblie, vom observa că accentul cade mai mult pe ce să citești decât pe ce să nu citești. Nu avem o listă de titluri interzise nici din partea lui Iisus și nici a apostolilor. În ciuda prejudecăţilor de astăzi, Biblia pune accentul pe libertatea individuală și pe capacitatea cititorului de a alege între ce este bine și ce este rău. La fel ca în grădina Edenului, drumul spre pomul interzis este deschis pentru oricine vrea să aleagă altceva decât ce știe că este bine. O idee formulată de Pavel sună astfel: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1 Corinteni 6:12). Trebuie să recunoaștem că nu doar creștinii au sau ar trebui să aibă criterii concrete în alegerea lecturii. Nu este nimeni care să considere că orice carte este bună pentru absolut orice cititor. Așa că simpla existenţă a unor criterii de selecţie nu înseamnă îngrădirea libertăţii, ci tocmai siguranţa că ea nu ne va fi afectată.
Tocmai de aceea un principiu important de care ţinem cont în evaluarea lecturilor noastre este cel al valorii pe care Biblia o acordă fiinţei umane, și în special minţii noastre. „Păzește-ţi inima mai mult decât orice”, afirma Solomon (Proverbele 4:23), iar Pavel spunea că avem nevoie să ne lăsăm „transformaţi prin reînnoirea gândirii” noastre (Romani 12:2, NTR). Pentru că trăim într-un conflict universal între bine și rău, este foarte important ca mintea noastră să fie capabilă să ia deciziile cele mai bune în fiecare zi. Mintea noastră (sau inima, cum o mai numește Biblia) are nevoie să fie hrănită cu acele lecturi care o pot ajuta să crească, să înţeleagă mai bine lumea din jur și să dezvolte perspective corecte asupra realităţii. Și aici intervine cel de-al doilea principiu – al unităţii adevărului.
Solomon spunea: „Încetează, fiule, să mai asculţi învăţătura, dacă ea te depărtează de învăţăturile înţelepte” (Proverbele 19:27). Asumarea identităţii creștine înseamnă asumarea unui sistem de valori ce are ca bază autoritatea Scripturii. Ea este și trebuie să rămână standardul suprem al adevărului. Evident că nu toţi autorii pe care îi vom citi vor împărtăși aceeași înţelegere pe care noi o avem despre adevăr sau despre lume, dar trebuie să ne asumăm faptul că ceea ce citim are asupra noastră nu doar rolul de a ne transmite informaţii, ci și pe acela de a ne împărtăși valori și principii de viaţă. Atunci când aceste valori sunt diferite de cele pe care ni le-am asumat și pe care le-am găsit în Biblie, merită întotdeauna să evaluăm dacă sau în ce măsură și cu ce scop are sens să mergem înainte cu lectura respectivă.
Un alt criteriu de care trebuie să ţinem cont este cel al utilităţii practice a unui text. Biblia spune că „niciunul din noi nu trăiește pentru sine” (Romani 14:7). Iisus Hristos a pus în faţa lumii întregi marile provocări ale iubirii pentru Dumnezeu și pentru aproapele, ceea ce schimbă radical paradigma egoistă a societăţii.
Atunci când citim, să ne întrebăm în ce fel textul respectiv ne ajută să Îl iubim mai mult de Dumnezeu și pe cei de lângă noi.
Atunci când citim în felul acesta, suntem plini de entuziasm ca să le povestim și altora despre lucrurile descoperite.
Pe lângă aceasta, Biblia adaugă și un criteriu estetic în alegerea lecturilor noastre. Pavel spunea că ar trebui să fim însufleţiţi de „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit” (Filipeni 4:8). Am putea adăuga aici și imaginea pe care o folosește Iisus în Evanghelii, cea a negustorului care caută „mărgăritare frumoase” (Matei 13:45). Ar trebui să ne dezvoltăm simţul esteticului, pentru că tot ce iese din mâna lui Dumnezeu este frumos, iar lecturile noastre ar trebui să ne educe să gândim în această manieră. Ele trebuie să ne ajute să învăţăm să ne exprimăm frumos, să ne purtăm cu bunătate și cu eleganţă și să avem un comportament demn de cineva pentru care Dumnezeu a plătit un preţ atât de mare.
Cum citim e la fel de important precum ce citim
În primele luni ale anului 1940, a fost publicată o carte cu un titlu care avea să o transforme în curând în bestseller – Cum să citești o carte, scrisă de profesorul și filozoful american de origine germană Adler Mortimer.[1] Cartea a fost apoi revizuită substanţial de autor și republicată în anul 1972, de data aceasta avându-l coautor pe Charles Van Doren. Cei doi au vândut peste jumătate de milion de exemplare și au inspirat mulţi alţi autori de atunci și până astăzi.
Surprinzător, Mortimer constată în prefaţa ediţiei revizuite că una din problemele fundamentale ale societăţii în momentul apariţiei primului volum (1940) continua să fie aceeași în anul apariţiei ediţiei revizuite (1972), și anume că toată educaţia formală legată de citit se încheia în școala primară.[2] Din păcate, situaţia nu este diferită nici în zona literaturii religioase. Intrarea cuiva în marea familie creștină nu îi aduce automat noi deprinderi de lectură. Așa că și creștinul are nevoie să știe nu doar ce, ci și cum să citească.
Pentru aceasta avem nevoie să nu uităm că, din perspectivă creștină, Dumnezeu este sursa adevărului (Ioan 14:6). Oamenii au întotdeauna o înţelegere limitată a adevărului, de aceea trebuie să avem „simţiri cumpătate” atât despre noi, cât și despre ceilalţi (Romani 12:3). Pentru a nu ajunge la concluzii greșite, avem nevoie să plecăm de la premise corecte. Iar acestea ţin de înţelegerea contextului în care a scris autorul, de destinatarii iniţiali, de genul literar al lucrării și de sensul în care autorul folosește anumiţi termeni-cheie. Chiar dacă folosim aceeași limbă, uneori sensurile cuvintelor pot fi diferite în funcţie de destinatari sau pot fi diferite pentru noi, în funcţie de nivelul de pregătire pe care îl avem într-un anumit domeniu. Apoi trebuie să fim atenţi la felul în care autorul își construiește argumentele, la firul logic al cărţii.
De multe ori suntem atât de captivaţi de text și de concluziile la care ajunge autorul, încât nu observăm că ele pornesc de la argumente de tipul „se spune”, „se crede”, „suntem cu toţii de acord că…”. Trebuie să analizăm calificarea autorului în domeniul în care scrie și felul în care citează din lucrările altora. Lipsa unor citări corecte, citarea inexactă sau scoaterea unor afirmaţii din contextul lor iniţial pot fi indicii ale lipsei de onestitate – un argument suficient de puternic pentru a renunţa la lectura cărţii respective. Nu în ultimul rând, trebuie să observăm în ce măsură concluziile sau recomandările sunt corecte și posibil de aplicat și care este direcţia în care acestea tind să ne ducă.
Nu trăim doar cu pâine
A citi este, fără îndoială, mai mult decât un exerciţiu de relaxare. Este o provocare la schimbare. Orice carte este o întâlnire cu autorul și cu personajele sau protagoniștii cărţii și, fie că vrem, fie că nu, schimbăm cu ei idei, valori și perspective asupra vieţii.
Tocmai de aceea avem nevoie de cărţi, avem nevoie să observăm lumea și prin ochii altora, pentru a o putea înţelege mai bine, pentru a le fi de folos celorlalţi și pentru a învăţa cum să fim fericiţi. Scrisul este și el, ca să îl parafrazăm pe Michelangelo, o aripă pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o ca să ajungem la El. Creștinii pot fi mândri că au un Dumnezeu pasionat de scris și pot arăta asta prin obiceiurile lor corecte legate de citit și de scris. Doar astfel lumea va învăţa să folosească această aripă pentru a se ridica spre cer.
Adrian Neagu crede că spiritualitatea noastră este influenţată într-o manieră directă de lecturile pe care le avem. Ca unul care a folosit mult cuvintele, Dumnezeu este preocupat de puterea lor în viaţa noastră.
Într-o perioadă în care se discută atât de mult, și util, despre aseptizare, gândirea critică ar trebui să fie primul filtru lipsă despre care vorbim, cheia schimbării căutate de-atâta amar de vreme în România. De ce? Iată câteva indicii. Oameni de toate vârstele, majoritatea cu facultate, pro și contra, un filmuleţ fără sursă – adică fără posibilitatea de a-i verifica provenienţa. Un articol care vehiculează idei aparent știinţifice, dar neargumentate, […]
Post comments (0)